ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3983/2011

Ședința publică de la 7 decembrie 2011 Asupra recursului de față, deliberând, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 11A din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, în dosarul nr. 5964/30/2008 a fost respins apelul formulat de reclamanta SC R. SRL împotriva sentinței civile nr. 1230 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în contradictoriu cu pârâta intimată S.N.R.C. SA

– D.R.C. TIMIȘOARA.

Instanța de control judiciar a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1230 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5964/30/2008, s-a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta S.N.R.C. S.A. prin sucursala Timișoara, ca neîntemeiată și s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată ca nedovedită. Prima instanță a reținut că reclamanta SC R. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.R.C.S.A., sucursala Timișoara, să se constate că este proprietara imobilului clădire din Timișoara, și a terenului situat la aceeași adresă în suprafață de 1435 mp aferent clădiri, înscris în C.F.

36 Timișoara, să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act translativ de proprietate asupra imobilului clădire – teren mai sus identificat, să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului clădire-teren mai susmenționat. Acțiunea a fost precizată la data de 23 iunie 2009, în sensul că reclamanta a solicitat să fie pronunțată o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobilul clădire situat în Timișoara, și terenul de sub această clădire, imobil înscris în C.F. 36 Timișoara, cu consecința intabulării dreptului de proprietate pe seama reclamantei în cartea funciară. Față de precizările cererii de chemare în judecată, depuse în ședințele publice din 23 iunie 2009 și 16 octombrie 2009, precizări cu care pârâta a fost de acord, neopunându-se primirii acestora, instanța a apreciat că excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă este rămasă fără obiect.

Tribunalul a reținut că pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare presupune premisa existenței un raport juridic care are ca și conținut un drept de creanță corelativ cu o obligație de a face, respectiv dreptul beneficiarului de a solicita proprietarului vânzarea unui bun. Acest raport juridic poate avea ca izvor fie convenția, în situația unui antecontract de vânzare cumpărare, fie legea ori o hotărâre judecătorească, ipoteze în care debitorul are obligația de a transfera dreptul de proprietate ce aportă asupra unui bun mobil sau imobil către beneficiarul promisiunii. În ipoteza refuzului executării obligației de către debitor, acela de a încheia un contract de vânzare cumpărare, creditorul are la îndemână dispozițiile art. 1073 C. civ.

În speță, tribunalul a constatat că reclamanta este titularul unui asemenea drept de creanță, izvorât din dispozițiile legii, respectiv art. 12 din Legea nr. 133/1999, iar pârâta a obligației corelative, de a vinde la solicitarea reclamantei activele disponibile. Urmare refuzului pârâtei de a îndeplini această obligație legală la solicitarea reclamantei, aceasta din urmă a inițiat un prim demers judiciar finalizat prin decizia civilă nr. 1531 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă, prin care pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în Timișoara, la preț negociat, pornind de la prețul de 426.601.056 ROL.

Dat fiind faptul că părțile nu au ajuns la un acord, reclamanta a inițiat un al doilea demers judiciar finalizat prin sentința civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care pârâta a fost obligată să vândă reclamantei imobilul – clădire situat în Timișoara, la prețul de 44.070 Euro. Prin urmare, s-a constatat că pârâta este obligată față de reclamantă să încheie un contract de vânzare cumpărare, iar refuzul său poate deschide calea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să-i suplinească consimțământul, în temeiul art. 1073 C. civ., demers inițiat în dosarul pendinte de către reclamantă.

Instanța de fond a mai reținut că se poate apela la această modalitate de executare în natură a obligațiilor doar în ipoteza în care proprietarul bunului refuză nejustificat executarea obligației sale. În speță, instanța a apreciat că înscrisurile administrate relevă faptul că refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare cumpărare la care a fost obligată prin sentința civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, pentru motivul că reclamanta trebuie să-i achite suma 44.070 Euro este unul justificat și prin urmare, nu i se poate suplini consimțământul prin pronunțarea unei hotărârii de vânzare cumpărare.

Astfel, s-a constatat că după pronunțarea deciziei civile nr. 1531 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, deși părțile nu au ajuns la un acord cu privire la prețul negociat pentru vânzarea imobilului, reclamanta a pus la dispoziția pârâtei la CEC suma de 426.889.984 ROL, reprezentând preț pentru imobil, achitat cu OP nr. 408 din 16 noiembrie 2004 emis de reclamantă pentru suma de 426.601.056 ROL și cu OP nr. 487 din 17 noiembrie 2005 emis de către SC R.I.P.A.S. SA, pentru suma de 288.928 ROL.

Reclamanta s-a raportat, când a invocat refuzul nejustificat al pârâtei de a-și executa obligația, la această plată, însă instanța a fost de părere că elementul la care trebuie raportat refuzul pârâtei este suma de 44.070 Euro stabilită prin sentința civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și perioada ulterioară pronunțării acestei hotărâri judecătorești.

Aceasta întrucât, pe de o parte, reclamanta nu era îndrituită să consemneze la CEC pe seama pârâtei suma 426.889.984 ROL, deoarece pârâta nici nu fusese obligată la această sumă de bani ca preț prin prima hotărâre judecătorească și nici nu negociase cu reclamanta acest preț, dovada fiind inițierea de către reclamantă a celui de-al doilea demers judiciar, iar pe de altă parte, s-a constatat că suma 426.889.984 ROL depusă de reclamantă ca preț, echivala la data de 17 noiembrie 2005, cu doar 11.756,82 Euro la un curs valutar BNR de 36.310 ROL pentru 1 Euro. S-a apreciat că este indubitabil că refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare cumpărare în condițiile impuse de reclamantă și solicitate și în prezenta cauză, acelea de a considera că prețul vânzării a fost plătit prin suma de 426.889.984 ROL, este perfect justificat.

S-a reținut că acceptarea acestei sume de bani ca reprezentând prețul vânzării ar presupune o încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece este cu mult mai mic de cel stabilit prin această hotărâre judecătorească. Față de aceste considerente, instanța a constatat că nu există un refuz nejustificat al pârâtei de a executa obligația impusă prin sentința civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și care ar impune suplinirea consimțământului ei prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare astfel că a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată.

Împotriva sentinței civile nr. 1230 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5964/30/2008 a declarat apel reclamanta SC R. SRL. În motivarea apelului s-a arătat că prima instanța a respins acțiunea apelantei ca neîntemeiată, stabilind, în mod corect, că deși potrivit Legii 133/1999 parata avea obligația sa vândă activul liber apelantei - fapt dovedit si prin decizia civila nr. 1531/2003 a Curții de Apel Timișoara, precum și prin sentința civila nr. 1458/2007 rămasa irevocabila prin decizia 1226/2009 a I.C.C.J. - acest lucru nu se putea realiza fără obligația corelativa a societății apelante de a achita prețul.

Prima instanța a stabilit însă, în mod greșit, faptul ca suma de bani consemnata de către societate la dispoziția pârâtei de 426.889.984 rol este net inferioara valorii de 44.070 Euro stabilita prin sentința civila nr. 1458/2007 de Tribunalul Timiș si astfel că, prin achitarea, cu titlu de preț a unei sume net inferioare s-ar aduce înfrângere autorității de lucru judecat din sentința mai sus menționata. Apelanta a considerat că hotărârea pronunțată în prima instanța este netemeinica si nelegala. Astfel, deși la dosarul cauzei sunt depuse cele doua ordine de plata respectiv OP nr. 406 din 16 noiembrie 2004 si OP 487 din 17 noiembrie 2005, iar prima instanța a făcut referire la acestea în cuprinsul considerentelor sentinței atacate, nu a observat faptul ca prin OP 487/2005 s-a consemnat suma de 288.928 RON si nu ROL, cum greșit a stabilit acesta, fapt dovedit si de numărul contului IBAN al beneficiarului RO29CECETM0103RON00000001.

A arătat că a consemnat la dispoziția pârâtei întreaga valoarea pentru bunurile ce fac obiectul acestui dosar si pentru care se solicita pronunțarea unei hotărâri care sa tina loc de contract de vânzare-cumpărare in forma autentica si nicidecum o valoare inferioara, apreciind că nu are relevanță momentul in care a consemnat această suma, atât timp cât scopul consemnării era plata contravalorii imobilului obiect al litigiului de față. Mai mult decât atât, a arătat că din conținutul sentinței civile nr. 1458/2007 reiese faptul că aceasta a fost pronunțată într-un dosar ce a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecata inițial, în anul 2004, cu nr. 4399, insa a fost casat de mai multe ori anterior pronunțării soluției invocate prin sentința nr. 1458/2007.

Apelanta a mai arătat că, ulterior sentinței civile nr. 649/2005, pronunțata in dosarul cu nr. 4399/2004 prin care s-a admis cererea apelantei de vânzare a imobilului la un preț stabilit, societatea apelantă a procedat la consemnarea diferenței de preț prin OP 487/2005, astfel ca avea la acel moment, temei legal pentru consemnarea sumei. Pârâta intimată S.N.R.C. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului promovat de SC R. SRL și menținerea hotărârii Tribunalului Timiș ca temeinică și legală. Analizând actele și lucrările dosarului în baza art. 294 și următoarele C. proc.

civ., în raport de motivele invocate în apel, cât și de susținerile pârâtei din întâmpinarea depusă la dosar, Curtea a constatat și reținut că apelul formulat de reclamanta SC R. SRL este neîntemeiat pentru următoarele considerente: Instanța de fond, în mod corect, a respins acțiunea precizată a reclamantei, reținând că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii de către reclamantă a obligației de plată a prețului de 44.070 Euro, deoarece reclamanta a depus la dosar două ordine de plată care totalizează suma de 426.889.984 lei ROL, sumă care echivala la data plății cu doar 11.756,82 Euro. Instanța de fond a reținut eronat acest aspect al cuantumului sumei, deoarece așa cum a susținut și reclamanta prin motivele de apel, cel de-al doilea ordin de plată a fost plătit în RON și nu în ROL, astfel că totalul sumei depășea echivalentul sumei de 44.070 Euro și nu era inferior, așa cum a susținut instanța.

S-a apreciat că această eroare de calcul nu este însă de natură să determine desființarea ori schimbarea sentinței apelate, deoarece aspectele de fapt și de drept reținute de către instanță au fost corect aplicate speței dedusă judecății. Astfel, între părți s-au purtat mai multe litigii, care au avut ca obiect obligarea pârâtei să vândă reclamantei, imobilul situat în Timișoara, compus din clădire și teren. Prin sentința civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007, Tribunalul Timiș a admis acțiunea reclamantei, fiind obligată pârâta S.N.R.C. SA – D.R.C. TIMIȘOARA să vândă reclamantei imobilul clădire arătat mai sus, la prețul de 44.070 Euro. Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de către ambele părți, fiind admis doar apelul formulat de reclamantă, schimbată în parte sentința și admisă în tot acțiunea, fiind obligată pârâta să vândă reclamantei și terenul aferent clădirii în suprafață de 1453 mp, în valoare de 46.555 Euro.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.N.R.C. SA – D.R.C. TIMIȘOARA, iar prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 pronunțată în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost modificată decizia civilă nr. 118/A/2008 a Curții de Apel Timișoara, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC R. SRL împotriva sentinței civile nr. 1458/2007 a Tribunalului Timiș, menținând în rest dispozițiile deciziei recurate. Așadar, prin decizia irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sarcina pârâtei s-a menținut doar obligația de a vinde reclamantei clădirea situată în Timișoara, la prețul de 44.070 Euro, nu și terenul aferent. Din acest motiv, a fost apreciată ca neîntemeiată solicitarea reclamantei de a i se încheia contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 1453 mp, deoarece acest aspect a fost tranșat în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la solicitarea de a fi obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare cumpărare asupra clădirii, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prețul vânzării, stabilit prin hotărârile judecătorești arătate mai sus este de 44.070 Euro, astfel că în momentul în care reclamanta dovedește că și-a achitat obligația de plată a prețului arătat mai sus, iar pârâta refuză nejustificat încheierea contractului de vânzare cumpărare, se poate solicita intervenția instanței pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare cumpărare. Curtea de Apel a constat că în cauză nu s-a făcut dovada plății prețului de 44.070 Euro, deoarece cu ordinele de plată depuse la filele 25-26 dosar fond, s-a dovedit doar faptul că la data 16 noiembrie 2004 cu OP nr. 408, SC R. SRL a consemnat la CEC suma de 426.601.056 lei vechi (ROL), în baza deciziei civile nr. 345/A/2002 a Tribunalului Timiș.

Ulterior, după circa un an de zile, la data de 17 noiembrie 2005, cu OP 487 emis de SC R.I.P.S. SA, a fost consemnată tot pe seama pârâtei suma de 288.928 lei RON, ordinul de plată reprezentând „diferență contravaloare imobil, conform sentinței civile nr. 649/PI din 11 aprilie 2004, pe seama și la dispoziția S.N.R.C. SA – D.R.C. TIMIȘOARA, plată pentru SC R. SRL”. Analizând aceste înscrisuri, s-a constatat că cel de-al doilea ordin de plată a fost emis de o altă societate, terță față de raporturile juridice dintre părți, respectiv SC R.I.P.S. SA, astfel încât suma plătită de aceasta nu poate fi considerată ca o plată valabilă.

Pe de altă parte, s-a reținut că suma la care trebuie să se raporteze reclamanta când încearcă să facă dovada prețului imobilului clădire, este de 44.070 Euro, stabilită prin sentința civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și nu la sentința civilă nr. 649/PI din 11 aprilie 2004, așa cum este menționat în ordinul de plată nr. 487, sau în baza deciziei civile nr. 345/A/2002 a Tribunalului Timiș, așa cum este menționat în ordinul de plată nr. 408. Totodată, aceste sume s-au consemnat direct la CEC pe seama pârâtei, fără să se facă dovada îndeplinirii celorlalte demersuri prevăzute de art. 586-590 prevăzute în Codul de procedură civilă la Cap. III „Despre oferte de plată și consemnații”.

În aceste condiții, Curtea de Apel a apreciat că nu se poate reține că ordinele de plată invocate de către reclamantă reprezintă o plată valabilă, dovedind îndeplinirea obligației reclamantei, pentru a fi obligată pârâta la îndeplinirea obligației sale corelative de vânzare. Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta care a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii. În motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea pronunțata in apel a fost data cu aplicarea greșita a legii, in sensul ca deși hotărârea primei instanțe viza o eroare de calcul care a dus la respingerea acțiunii, iar apelul formulat a vizat doar acest aspect, instanța de judecata a admis ca prima instanța a greșit, insa a menținut hotărârea si a motivat respingerea acțiunii pe alte considerente.

Deși apelul este o cale devolutivă de atac, in egala măsura instanța trebuie sa tina cont si de principiul disponibilității părților în materie civila si de prevederile art. 295 C. proc. civ. În apel, instanța de judecata nu a aplicat corect legea si nu a ținut cont si de prevederile art. 295 C. proc. civ. De asemenea, s-a învederat că instanța de judecata a aplicat greșit legea si a interpretat greșit actul juridic dedus judecații când a stabilit faptul ca suma de 288.928 Ron nu a fost achitata, motivat de faptul plata a fost făcuta de o terța persoana fata de raportul juridic dedus judecații. Astfel, în opinia recurentei, nu are nici un fel de relevanta cine a achitat suma de 288.928 lei, atât timp cat pe ordinul de plata depus in probațiune se prevede in mod expres ca suma de bani fost achitată pentru imobil, plata făcuta in numele societății reclamante.

S-a arătat că nu exista nici un text de lege care să arate faptul ca o alta persoana nu poate face o plata valabila in contul altei persoane sau să interzică acest lucru. S-a învederat și că instanța de judecata a aplicat in mod greșit legea si a interpretat greșit actul juridic dedus judecații stabilind faptul ca in acest ordin de plata emis de o terța societate in numele reclamantei se vorbește de cu totul alta hotărâre judecătoreasca (sentința civila 649/pi/2004), decât cea prin care s-a stabilit prețul de 44.070 Euro (sentința civila 1458 din 11 decembrie 2007 Mai mult decât atât, s-a arătat că, in condițiile in care instanța de apel ar fi lecturat conținutul sentinței civile nr. 1458/2007, ar fi observat faptul ca acesta sentința a fost pronunțata intr-un dosar care a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecata inițial, in anul 2004, cu nr. 4399, insa a fost casat de mai multe ori anterior pronunțării acestei soluții prin sentința 1458/2007.

Nu in ultimul rând, recurenta a precizat faptul că, ulterior sentinței civile 649/2005, pronunțata in dosarul cu nr. 4399/2004 prin care s-a admis cererea societății de vânzare a imobilului la un preț stabilit, aceasta a procedat la consemnarea diferenței de preț prin ordinul de plată nr. 487/2005, astfel ca recurenta avea la momentul consemnării temei legal pentru consemnarea sumei. Instanța de apel a ignorat ca cele doua soluții prima (sentința civila 649/pi/2004) si cea de-a doua (sentința civila 1458 din 11 decembrie 2007) care a rămas si irevocabila cu privire la prețul imobilului au fost pronunțata in același dosar, astfel ca, din punctul de vedere al recurentei, plata este deplin valabilă.

S-a mai arătat că instanța de judecată a interpretat in mod greșit actul juridic dedus judecații si a stabilit faptul ca nu s-a făcut dovada demersurilor prevăzute de art. 586-590 C. proc. civ. In ceea ce privește faptul a recipisele CEC nu au fost predate in original paratei, recurenta a învederat că s-a făcut dovada faptului ca acestea se afla in original la Registrul de valori al Tribunalului Timiș si totodată faptul ca acest aspect a fost adus la cunoștința paratei, prin actele existente la dosarul cauzei. Recurenta a apreciat că împrejurarea că pârâta nu a înțeles să-și ridice banii nu poate fi reținută ca un motiv pentru respingerea acțiunii, cu atât mai mult cu cat, prețul vânzării fiind consemnat, societatea reclamantă s-a eliberat de obligația de plata.

Recursul a fost legal timbrat. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului arătând, în principal, că acesta este nemotivat, iar pe fond că este nefondat întrucât critica recurentei referitoare la plata efectuată prin OP nr. 487 nu reprezintă în mod evident o critică de nelegalitate a hotărârii care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. S-a învederat că raționamentul instanțelor este corect întrucât plătitorul R. nu este debitorul său, iar plata făcută echivalează cu o plată nedatorată care ar putea fi supusă restituirii. Simpla consemnare a sumei nu reprezintă o plată atât timp cât nu au fost respectate condițiile art. 586-590 C. proc.

civ. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri. Judecarea cauzei a fost suspendată la data de 2 noiembrie 2011 față de lipsa părților și repusă pe rol la termenul de judecată din 30 noiembrie 2011. Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, curtea reține că cererea de recurs, deși nu este întemeiată în drept, conține critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., astfel că apărarea intimatei referitoare la nemotivarea recursului va fi înlăturată. Înalta Curte constată că recurenta formulează motive de nelegalitate a deciziei atacate, care se referă la aplicarea greșită a legii cu privire la identificarea categoriilor de persoane care pot face plata și la depășirea limitelor impuse de art. 295 C. proc.

civ. În ceea ce privește încălcare limitelor impuse de art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de apel va verifica netemeinicia și nelegalitatea hotărârii pronunțată de prima instanță, respectând însă limitele în care a fost învestită. Din lectura motivelor de apel se observă că apelanta a criticat hotărârea primei instanțe numai referitor la consemnarea la dispoziția pârâtei a întregii sume reprezentând prețul imobilului, precizând, pe de-o parte, că instanța de fond s-a aflat în eroare atunci când a reținut că suma de 288.928 lei a fost consemnată în ROL și nu în RON, iar pe de altă parte că există o eroare de apreciere asupra probelor datorată casării succesive a hotărârilor pronunțate în dosarul 6976/30/2007, fapt care rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1458 din 11 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Curtea de apel, în considerentele deciziei recurate, constată că totalul sumei achitată cu titlu de preț depășea echivalentul sumei de 44.070 Euro, dar apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică, schimbând practic motivarea primei hotărâri, cu reținerea unor aspecte care nu au fost deduse judecății prin motivele de apel. Astfel, deși prima instanță reținuse că prețul imobilului nu a fost achitat integral, curtea de apel constată că plata nu poate fi considerată valabilă întrucât a fost efectuată de o altă societate, nefiind analizate dispozițiile legale în materie la data la care plata a fost efectuată, respectiv prevederile art. 1092 și următoarele din vechiul C. civ.

Mai mult decât atât, deși se reține că totalul sumei achitate depășea 44.070 Euro, instanța de apel constată că în cauză nu s-a făcut dovada plății prețului, situația de fapt nefiind pe deplin stabilită. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 586 și următoarele C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la debitorul care dorește să se libereze de datorie, nefiind aplicabile în prezenta cauză. Astfel, dreptul de creanță și obligația corelativă de a vinde nu izvorăsc din convenția părților, ci dintr-o hotărâre judecătorească, iar reclamanta nu poate fi asimilată debitorului care dorește să se libereze de datorie utilizând calea ofertei reale urmată de consemnațiune.

Mai mult decât atât, Înalta Curte apreciază că achitarea prețului este o condiție prealabilă, sine qua non a introducerii acțiunii, modalitatea de executare în natură a obligațiilor utilizată de reclamantă fiind posibilă doar în ipoteza în care proprietarul bunului refuză nejustificat executarea obligației sale. De asemenea, se constată că în mod concret instanța de apel nu a răspuns motivului de apel referitor la împrejurarea că plata prin OP nr. 487/2005 a fost efectuată în același dosar, iar menționarea unei alte sentințe este rezultatul casărilor succesive ale hotărârilor judecătorești. În ceea ce privește vânzarea terenului, Înalta Curte apreciază că sunt corecte susținerile instanței de apel, iar reclamanta nici nu a formulat critici referitoare la aceste aspecte.

În concluzie, având în vedere faptul că instanța de apel a încălcat regulile de desfășurare a procesului civil prevăzute de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să admită recursul și să caseze hotărârea recurată, iar cauza să fie trimisă aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC R. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 11/A din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.