ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2012

Ședința publică de la 19 ianuarie 2012

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 126 din 17 ianuarie

2007, pronunțată în dosarul nr. 5695/2005, judecătorul din cadrul Tribunalului

Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca

nefondată, acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC R. SA – S.D.R. Timișoara

împotriva pârâtei SC R. SRL.

S-a reținut că

reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea pârâtei la plata contravalorii

facturilor reprezentând chirie și a penalităților aferente, contravaloarea

lipsei de folosință a mansardei clădirii, spațiu folosit de pârâtă fără titlu

și evacuarea pârâtei ca urmare a expirării contractului de închiriere. S-a

reținut că facturile depuse de reclamanta nu pot fi apreciate ca probe,

întrucât se referă nediferențiat la chiria aferentă atât spațiului cât și

terenului, acțiunea vizând doar contravaloarea chiriei pentru spațiul

comercial; din același considerent, nu se pot acorda nici penalitățile; s-a

reținut că sumele sunt înscrise pe facturi în lei, iar nu în valută, așa cum

prevede contractul, acesta fiind și motivul pentru care au fost refuzate la

plată de pârâtă. De asemenea, judecătorul a înlăturat expertiza efectuată în

cauză, apreciind că nu poate fi reținută ca probă obiectivă și neutră.

Sentința de fond a

fost apelată de reclamanta SN R. SA. Prin decizia civilă nr. 179/ A din 6

octombrie 2008, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția

comercială, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința în sensul că a

admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de

37.114 lei, reprezentând debit, 37.114 reprezentând penalități și 890 dolari S.U.A.

(contravaloare în lei la data plății); a respins în rest pretențiile

reclamantei.

S-a reținut

încălcarea rolului activ, prin înlăturarea expertizei efectuate în cauză, motiv

pentru care s-a dispus o nouă expertiză în cadrul apelului. A omologat una din

variantele expertizei efectuate în cauză, acordând suma solicitată de

reclamantă, cu titlu de chirie restantă, de asemenea, a limitat penalitățile la

debitul principal, în raport de Legea nr. 469/2002. De asemenea, s-a acordat

suma astfel cum a fost stabilită de expert, cu titlu de contravaloare a

mansardei folosite de pârâtă, fiind înlăturată apărarea acesteia în sensul

scăderi din acest cuantum a sumelor obținute de reclamantă pentru montarea de

panouri publicitare.

Prin decizia nr. 3168

din 2 decembrie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație

și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta SN R. SA și pârâta SC R.

SRL, a casat decizia de apel nr. 179/ A din 6 octombrie 2008 și a trimis cauza

spre rejudecare. Completul de recurs a reținut că judecătorii apelului s-au

pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru o parte

din pretențiile reclamantei, fără a pune în discuția părților această excepție;

s-a mai reținut că excepția nici nu a fost motivată, hotărârea fiind pronunțată

cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată sub nr. 978.2/59/2007 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția

comercială.

Prin decizia civilă nr.

172 din 19 octombrie 2010, completul de judecată a admis apelul declarat de

reclamanta SC R. SA – S.D.R. Timișoara, a schimbat în parte sentința apelată nr.

126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș în sensul că a admis în parte

acțiunea reclamantei și a obligat pârâta SC R. SRL la plata sumei de 37.114 lei

cu titlu de pretenții și 37.114 lei cu titlu de penalități de întârziere

calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 – 28 februarie 2005; a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 890 dolari S.U.A., contravaloare în lei la data

executării, reprezentând contravaloarea folosinței mansardei, a menținut în

rest hotărârea de fond în ceea ce privește respingerea capătului de cerere

precizat privind evacuarea pârâtei din spațiu, cât și pretențiile prescrise pe

perioada 30 septembrie 2001 – 01 iunie 2002.

În considerentele

deciziei, judecătorii apelului au reținut și omologat concluziile raportului de

expertiză efectuat de expertul I.T., concluzionând că reclamantei i se cuvine

suma de 37.114 lei, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 28 februarie 2005,

apreciind că pentru perioada 30 septembrie 2001 – 01 iunie 2002 a intervenit

prescripția dreptului material la acțiune. Pentru aceeași perioadă, judecătorii

au acordat și penalitățile de întârziere limitate la debitul principal, prin

raportare la Legea nr. 469/2002. De asemenea, s-a reținut concluzia din

raportul de expertiză pentru contravaloarea mansardei folosită de pârâtă.

S-a reținut corecta

apreciere de către judecătorul fondului a inadmisibilității capătului de cerere

privind evacuarea pârâtei, începând cu data pronunțării deciziei nr. 1531/ R

din 19 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, în baza căreia reclamanta din

prezenta cauză a fost obligată să încheie cu pârât SC R. SRL contract de

vânzare cumpărare pentru imobil.

Pârâta SC R. SRL a

formulat cerere de explicitare a înțelesului, întinderii și aplicării

dispozitivului deciziei de apel, sub aspectul sumei datorate și a perioadei

pentru care a fost calculată.

Prin încheierea din

Camera de Consiliu din data de 3 mai 2011, completul de judecată a admis

cererea pârâtei și a lămurit dispozitivul deciziei în sensul că a obligat

pârâta să plătească reclamantei sumele de 37.114 lei cu titlu de pretenții și

de 37.114 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate pentru perioada 1

ianuarie 2003 – 19 iunie 2003; a menținut celelalte dispoziții la deciziei

pronunțate. S-a reținut că în mod greșit a fost înscrisă perioada pentru care

se datorează sumele enunțate ca fiind 01 ianuarie 2003 – 28 februarie 2005,

corect fiind perioada 01 ianuarie 2003 – 19 iunie 2003, în raport de data

pronunțării deciziei prin care SC R. SA a fost obligată la vânzarea spațiului

către SC R. SRL.

Decizia de apel a

fost recurată de ambele părți.

Reclamanta SC R. SA –

S.D.R. TIMIȘOARA a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor

pronunțate în cauză în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Reclamanta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că judecătorii apelului

nu au motivat prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 30

septembrie 2001 – 01 iunie 2002; de asemenea, a invocat art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând greșita reținere a prescripției dreptului material la

acțiune, prin raportare la dezlegarea dată acestei excepții într-un alt dosar

și prin raportare la soluția de respingere a prescripției dată de judecătorul

fondului; a apreciat, în acest context că se încalcă autoritatea de lucru

judecat. Reclamanta a mai arătat că data nașterii dreptului material la acțiune

este 01 ianuarie 2003, dată la care a încetat contractul de asociere în

participațiune.

Reclamanta a susținut

nelegalitatea deciziei de apel și din perspectiva limitării penalităților la

debitul principal, arătând că la data pronunțării deciziei Legea nr. 469/2002

fusese abrogată prin Legea nr. 246/2009, astfel încât nu se mai impunea o

asemenea limitare.

Reclamanta a mai

invocat și apărări pe fondul cauzei, cu referire la concluziile expertizei

efectuată în apel, considerate ca fiind eronate, atât sun aspectul debitului

reprezentând contravaloarea chiriei, cât și sub aspectul contravalorii lipsei

de folosință pentru mansarda ocupată de pârâtă.

Pârâta SC R. SRL a

solicitat admiterea recursului, invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., sub aspectul contrarietății motivării deciziei de apel. A arătat că

judecătorii apelului au reținut imposibilitatea evacuării pentru perioada

ulterioară datei de 19 iunie 2003, ca urmare a pronunțării deciziei prin care

SC R. SA a fost obligată să-i vândă imobilul, în timp ce pentru pretenții a

apreciat că obligația de plată se întinde până la data de 28 februarie 2005.

pârâta a mai invocat nededucerea din suma la care a fost obligată, suma

încasată de reclamantă cu titlu de chirie pentru panourile publicitare

amplasate pe teren.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, apreciind

ca fiind legală soluția dată excepției prescripției dreptului material la

acțiune, prin raportare la data introducerii acțiunii; de asemenea, în ceea ce

privește penalitățile de întârziere, a arătat că actul dintre părți stabilea că

penalitățile sunt supuse prevederilor Legii nr. 76/1992, astfel încât a fost

legală limitarea acestora la debitul principal.

Nu au fost

administrare înscrisuri noi în recurs.

Analizându-se

legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările

invocate, se rețin următoarele:

Recursul reclamantei

este apreciat ca nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

nu poate fi reținută critica reclamantei vizând nemotivarea excepției

prescripției dreptului material la acțiune. Se constată că judecătorii apelului

s-au referit în soluționarea acestei excepții la data formulării cererii de

chemare în judecată, cunoscut fiind că pentru prestațiile periodice există

termen de prescripție pentru fiecare prestație în parte, neputându-se considera

existența unui singur termen de prescripție, care ar începe să curgă la o

anumită dată fixă în timp pentru toate prestațiile. În consecință, se

apreciază, în raport de data introducerii acțiunii, că prestațiile ce exced

celor trei ani, calculați de la data introducerii acțiunii, sunt prescrise,

soluția judecătorilor apelului fiind legală sub acest aspect.

Nu poate fi reținută

nici o încălcare a autorității de lucru judecat, decizia nr. 68/ A din 18

martie 2004 la care face referire reclamanta având ca obiect pretențiile pentru

o perioadă distinctă de timp decât cea vizată prin litigiul de față. În

consecință, respingerea excepției de prescripție în acea cauză nu are

autoritate de lucru judecat pentru pretențiile ce vizează o altă perioadă de

timp și care reprezintă obiectul prezentei acțiuni. De asemenea, nu se poate

reține o imposibilitate de repunere în discuție a acestei excepții, la termenul

de judecată din 11 octombrie 2006, judecătorul fondului nepronunțându-se, așa

cum susține reclamanta în sensul respingerii acesteia. Se constată că

judecătorul s-a pronunțat asupra excepției doar prin hotărârea pronunțată,

neexistând alte pronunțări asupra acestei probleme de drept pe parcursul

soluționării cauzei în primă instanță.

Se apreciază

legalitatea deciziei de apel și din perspectiva limitării penalităților

acordate reclamantei la debitul principal. Se constată că actul părților a fost

încheiat sub imperiul dispozițiilor Legii nr. 76/1992 (în ce privește actul

inițial de asociere în participațiune), contractul de închiriere fiind supus

reglementării Legii nr. 469/2002. Or, contractul este supus legii sub imperiul

căreia a fost încheiat. Din această perspectivă, împrejurarea abrogării Legii nr.

469/2002 prin Legea nr. 246/2009 la un moment anterior pronunțării deciziei de

apel este lipsit de relevanță juridică. În consecință, în raport de legea în

vigoare la momentul încheierii contractului dintre părți, lege care reglementa

limitarea penalităților la debitul principal, soluția dată în acest sens de

judecătorii apelului este legală, critica reclamantei urmând a fi înlăturată.

Criticile reclamantei

pe fondul cauzei, vizând concluziile raportului de expertiză, nu vor fi

analizate avându-se în vedere că potrivit art. 304 C. proc. civ., controlul

exercitat de judecătorii recursului este limitat la legalitatea deciziei de

apel, neputându-se proceda la analiza temeinicie deciziei din perspectiva

probatoriului administrat.

Recursul pârâtei SC R.

SRL este apreciat ca nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente: nu poate fi reținută contrarietate considerentelor, invocată de

această parte, avându-se în vedere soluția dată de judecătorii apelului în

cererea pentru lămurirea întinderii dispozitivului deciziei pronunțate. Se

constată, astfel, că judecătorii apelului au lămurit întinderea dispozitivului,

în sensul că sumele la care a fost obligată pârâta sunt calculate pentru

perioada 01 ianuarie 2003 – 19 iunie 2003, reținându-se că la data de 19 iunie 2003

a fot pronunțată decizia de obligare a SN R. SA la vânzarea spațiului către

pârâtă. În consecință, față de lămurirea dată de judecătorii apelului, se

constată că nu mai subzistă acest motiv de recurs.

Criticile pârâtei

referitoare la nededucerea din suma acordată reclamantei a sumelor câștigate

prin amplasarea unor panouri publicitare nu pot fi analizate în recurs, această

cale de atac fiind limitată la controlul de legalitate al deciziei de apel,

neputând fi analizate probatoriile pentru verificarea temeiniciei deciziei

recurate.

Pentru considerentele reținute și

constatându-se legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul formulat de reclamanta SN R. SA – S.D.R. TIMIȘOARA, împotriva deciziei

civile a Secției comerciale a Curții de Apel Timișoara nr. 172 din 19 octombrie

2010.

Respinge, ca nefondat,

recursul formulat de pârâta SC R. SRL, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2012.