ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2012

Ședința publică de la 19 ianuarie 2012 Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 126 din 17 ianuarie 2007, pronunțată în dosarul nr. 5695/2005, judecătorul din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC R. SA – S.D.R. Timișoara împotriva pârâtei SC R. SRL. S-a reținut că reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor reprezentând chirie și a penalităților aferente, contravaloarea lipsei de folosință a mansardei clădirii, spațiu folosit de pârâtă fără titlu și evacuarea pârâtei ca urmare a expirării contractului de închiriere.

S-a reținut că facturile depuse de reclamanta nu pot fi apreciate ca probe, întrucât se referă nediferențiat la chiria aferentă atât spațiului cât și terenului, acțiunea vizând doar contravaloarea chiriei pentru spațiul comercial; din același considerent, nu se pot acorda nici penalitățile; s-a reținut că sumele sunt înscrise pe facturi în lei, iar nu în valută, așa cum prevede contractul, acesta fiind și motivul pentru care au fost refuzate la plată de pârâtă. De asemenea, judecătorul a înlăturat expertiza efectuată în cauză, apreciind că nu poate fi reținută ca probă obiectivă și neutră. Sentința de fond a fost apelată de reclamanta SN R. SA.

Prin decizia civilă nr. 179/ A din 6 octombrie 2008, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 37.114 lei, reprezentând debit, 37.114 reprezentând penalități și 890 dolari S.U.A. (contravaloare în lei la data plății); a respins în rest pretențiile reclamantei. S-a reținut încălcarea rolului activ, prin înlăturarea expertizei efectuate în cauză, motiv pentru care s-a dispus o nouă expertiză în cadrul apelului. A omologat una din variantele expertizei efectuate în cauză, acordând suma solicitată de reclamantă, cu titlu de chirie restantă, de asemenea, a limitat penalitățile la debitul principal, în raport de Legea nr. 469/2002.

De asemenea, s-a acordat suma astfel cum a fost stabilită de expert, cu titlu de contravaloare a mansardei folosite de pârâtă, fiind înlăturată apărarea acesteia în sensul scăderi din acest cuantum a sumelor obținute de reclamantă pentru montarea de panouri publicitare. Prin decizia nr. 3168 din 2 decembrie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta SN R. SA și pârâta SC R. SRL, a casat decizia de apel nr. 179/ A din 6 octombrie 2008 și a trimis cauza spre rejudecare. Completul de recurs a reținut că judecătorii apelului s-au pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru o parte din pretențiile reclamantei, fără a pune în discuția părților această excepție; s-a mai reținut că excepția nici nu a fost motivată, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 978.2/59/2007 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010, completul de judecată a admis apelul declarat de reclamanta SC R. SA – S.D.R.

Timișoara, a schimbat în parte sentința apelată nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta SC R. SRL la plata sumei de 37.114 lei cu titlu de pretenții și 37.114 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 – 28 februarie 2005; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 890 dolari S.U.A., contravaloare în lei la data executării, reprezentând contravaloarea folosinței mansardei, a menținut în rest hotărârea de fond în ceea ce privește respingerea capătului de cerere precizat privind evacuarea pârâtei din spațiu, cât și pretențiile prescrise pe perioada 30 septembrie 2001 – 01 iunie 2002. În considerentele deciziei, judecătorii apelului au reținut și omologat concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul I.T., concluzionând că reclamantei i se cuvine suma de 37.114 lei, calculate pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 28 februarie 2005, apreciind că pentru perioada 30 septembrie 2001 – 01 iunie 2002 a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Pentru aceeași perioadă, judecătorii au acordat și penalitățile de întârziere limitate la debitul principal, prin raportare la Legea nr. 469/2002. De asemenea, s-a reținut concluzia din raportul de expertiză pentru contravaloarea mansardei folosită de pârâtă. S-a reținut corecta apreciere de către judecătorul fondului a inadmisibilității capătului de cerere privind evacuarea pârâtei, începând cu data pronunțării deciziei nr. 1531/ R din 19 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, în baza căreia reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să încheie cu pârât SC R. SRL contract de vânzare cumpărare pentru imobil. Pârâta SC R. SRL a formulat cerere de explicitare a înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei de apel, sub aspectul sumei datorate și a perioadei pentru care a fost calculată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 3 mai 2011, completul de judecată a admis cererea pârâtei și a lămurit dispozitivul deciziei în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 37.114 lei cu titlu de pretenții și de 37.114 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 19 iunie 2003; a menținut celelalte dispoziții la deciziei pronunțate. S-a reținut că în mod greșit a fost înscrisă perioada pentru care se datorează sumele enunțate ca fiind 01 ianuarie 2003 – 28 februarie 2005, corect fiind perioada 01 ianuarie 2003 – 19 iunie 2003, în raport de data pronunțării deciziei prin care SC R. SA a fost obligată la vânzarea spațiului către SC R. SRL.

Decizia de apel a fost recurată de ambele părți. Reclamanta SC R. SA – S.D.R. TIMIȘOARA a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că judecătorii apelului nu au motivat prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 30 septembrie 2001 – 01 iunie 2002; de asemenea, a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând greșita reținere a prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la dezlegarea dată acestei excepții într-un alt dosar și prin raportare la soluția de respingere a prescripției dată de judecătorul fondului; a apreciat, în acest context că se încalcă autoritatea de lucru judecat.

Reclamanta a mai arătat că data nașterii dreptului material la acțiune este 01 ianuarie 2003, dată la care a încetat contractul de asociere în participațiune. Reclamanta a susținut nelegalitatea deciziei de apel și din perspectiva limitării penalităților la debitul principal, arătând că la data pronunțării deciziei Legea nr. 469/2002 fusese abrogată prin Legea nr. 246/2009, astfel încât nu se mai impunea o asemenea limitare. Reclamanta a mai invocat și apărări pe fondul cauzei, cu referire la concluziile expertizei efectuată în apel, considerate ca fiind eronate, atât sun aspectul debitului reprezentând contravaloarea chiriei, cât și sub aspectul contravalorii lipsei de folosință pentru mansarda ocupată de pârâtă.

Pârâta SC R. SRL a solicitat admiterea recursului, invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sub aspectul contrarietății motivării deciziei de apel. A arătat că judecătorii apelului au reținut imposibilitatea evacuării pentru perioada ulterioară datei de 19 iunie 2003, ca urmare a pronunțării deciziei prin care SC R. SA a fost obligată să-i vândă imobilul, în timp ce pentru pretenții a apreciat că obligația de plată se întinde până la data de 28 februarie 2005. pârâta a mai invocat nededucerea din suma la care a fost obligată, suma încasată de reclamantă cu titlu de chirie pentru panourile publicitare amplasate pe teren.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, apreciind ca fiind legală soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la data introducerii acțiunii; de asemenea, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, a arătat că actul dintre părți stabilea că penalitățile sunt supuse prevederilor Legii nr. 76/1992, astfel încât a fost legală limitarea acestora la debitul principal. Nu au fost administrare înscrisuri noi în recurs. Analizându-se legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se rețin următoarele: Recursul reclamantei este apreciat ca nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: nu poate fi reținută critica reclamantei vizând nemotivarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Se constată că judecătorii apelului s-au referit în soluționarea acestei excepții la data formulării cererii de chemare în judecată, cunoscut fiind că pentru prestațiile periodice există termen de prescripție pentru fiecare prestație în parte, neputându-se considera existența unui singur termen de prescripție, care ar începe să curgă la o anumită dată fixă în timp pentru toate prestațiile. În consecință, se apreciază, în raport de data introducerii acțiunii, că prestațiile ce exced celor trei ani, calculați de la data introducerii acțiunii, sunt prescrise, soluția judecătorilor apelului fiind legală sub acest aspect. Nu poate fi reținută nici o încălcare a autorității de lucru judecat, decizia nr. 68/ A din 18 martie 2004 la care face referire reclamanta având ca obiect pretențiile pentru o perioadă distinctă de timp decât cea vizată prin litigiul de față.

În consecință, respingerea excepției de prescripție în acea cauză nu are autoritate de lucru judecat pentru pretențiile ce vizează o altă perioadă de timp și care reprezintă obiectul prezentei acțiuni. De asemenea, nu se poate reține o imposibilitate de repunere în discuție a acestei excepții, la termenul de judecată din 11 octombrie 2006, judecătorul fondului nepronunțându-se, așa cum susține reclamanta în sensul respingerii acesteia. Se constată că judecătorul s-a pronunțat asupra excepției doar prin hotărârea pronunțată, neexistând alte pronunțări asupra acestei probleme de drept pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță. Se apreciază legalitatea deciziei de apel și din perspectiva limitării penalităților acordate reclamantei la debitul principal.

Se constată că actul părților a fost încheiat sub imperiul dispozițiilor Legii nr. 76/1992 (în ce privește actul inițial de asociere în participațiune), contractul de închiriere fiind supus reglementării Legii nr. 469/2002. Or, contractul este supus legii sub imperiul căreia a fost încheiat. Din această perspectivă, împrejurarea abrogării Legii nr. 469/2002 prin Legea nr. 246/2009 la un moment anterior pronunțării deciziei de apel este lipsit de relevanță juridică. În consecință, în raport de legea în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părți, lege care reglementa limitarea penalităților la debitul principal, soluția dată în acest sens de judecătorii apelului este legală, critica reclamantei urmând a fi înlăturată.

Criticile reclamantei pe fondul cauzei, vizând concluziile raportului de expertiză, nu vor fi analizate avându-se în vedere că potrivit art. 304 C. proc. civ., controlul exercitat de judecătorii recursului este limitat la legalitatea deciziei de apel, neputându-se proceda la analiza temeinicie deciziei din perspectiva probatoriului administrat. Recursul pârâtei SC R. SRL este apreciat ca nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: nu poate fi reținută contrarietate considerentelor, invocată de această parte, avându-se în vedere soluția dată de judecătorii apelului în cererea pentru lămurirea întinderii dispozitivului deciziei pronunțate.

Se constată, astfel, că judecătorii apelului au lămurit întinderea dispozitivului, în sensul că sumele la care a fost obligată pârâta sunt calculate pentru perioada 01 ianuarie 2003 – 19 iunie 2003, reținându-se că la data de 19 iunie 2003 a fot pronunțată decizia de obligare a SN R. SA la vânzarea spațiului către pârâtă. În consecință, față de lămurirea dată de judecătorii apelului, se constată că nu mai subzistă acest motiv de recurs. Criticile pârâtei referitoare la nededucerea din suma acordată reclamantei a sumelor câștigate prin amplasarea unor panouri publicitare nu pot fi analizate în recurs, această cale de atac fiind limitată la controlul de legalitate al deciziei de apel, neputând fi analizate probatoriile pentru verificarea temeiniciei deciziei recurate.

Pentru considerentele reținute și constatându-se legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta SN R. SA – S.D.R. TIMIȘOARA, împotriva deciziei civile a Secției comerciale a Curții de Apel Timișoara nr. 172 din 19 octombrie 2010. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC R. SRL, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.