ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1226/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC R. SRL cu sediul în Timișoara, a chemat

în judecată pe pârâta S.N.R., direcția radiocomunicații Timișoara, și a

solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra construcției și

terenului pentru care prin decizia nr. 345/1/2001 a Tribunalului Timiș s-a

dispus vânzarea.

Printr-o cerere

precizatoare, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la vânzarea imobilului la

prețul de 44.070 euro reprezentând 14,69% din valoarea achitată, restul

reprezentând investițiile efectuate cu îmbunătățiri aduse construcției.

Tribunalul Timiș, prin

sentința civilă nr. 649/PI din 11 aprilie 2005, a admis acțiunea, a obligat pe

pârâtă să vândă reclamantei imobilul compus din construcție în valoare de

44.070 euro și suprafața de 1.458 mp teren în valoare de 46.555 euro. Totodată

a obligat pe pârâtă la 76.402.205 lei cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 30

septembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara scoate de pe rol apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței susmenționate și trimite cauza aceluiași tribunal

pentru soluționarea apelului, considerând că art. 2 pct. 2 din Legea nr. 219/2005

atribuie tribunalelor competența de soluționare a apelurilor.

Prin decizia civilă nr. 133/A

din 15 februarie 2006, Tribunalul Timiș, admite apelul, desființează sentința nr.

649/2005 și trimite cauza la Judecătoria Timișoara pentru soluționarea în fond

a pricinii.

Recursul reclamantei este

admis de Curtea de Apel Timișoara care, prin decizia civilă nr. 1137 din 11 mai

2006 casează decizia Tribunalului și trimite cauza aceleiași instanțe pentru

soluționarea apelului.

Prin decizia civilă nr. 266/A

din 3 aprilie 2007, Tribunalul pronunță aceiași soluție de admitere a apelului

pârâtei, anulare a sentinței nr. 649/2005 și trimiterea cauzei la Judecătoria

Timișoara.

Hotărârea astfel pronunțată

este infirmată prin decizia civilă nr. 761 din 12 septembrie 2007 a Curții de

Apel Timișoara, care admite recursul reclamantei, casează decizia recurată și

trimite cauza Tribunalului Timiș pentru judecarea cauzei în primă instanță.

Instanța de recurs a stabilit caracterul comercial al litigiului a cărui

valoare este de peste 100.000 lei iar competența de primă instanță aparține Tribunalului.

Reluând judecata fondului, Tribunalul,

prin sentința civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 admite acțiunea, obligă pe pârâtă

să vândă imobilul la prețul de 44.070 euro și să plătească reclamantei 4.465

lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut

în esență că părțile au stabilit de comun acord prețul imobilului de 300.000 euro

din care numai 14,69% este investiția pârâtei. Astfel, dând eficiență

hotărârilor judecătorești prin care pârâta a fost obligată la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare, a obligat la încheierea contractului

pentru suma de 44.070 euro cu titlu de preț.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia civilă nr. 118/A din 9 iunie 2008, a respins apelul pârâtei, a

admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința nr. 1458/2007 în sensul

că a admis în tot acțiunea și a obligat pe pârâtă să vândă și terenul în

suprafață de 1.453 mp la prețul de 46.555 euro, a menținut restul dispozițiilor

instanței și a obligat pe pârât la 1.705 lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel, a reținut în

esență că părțile au purtat negocieri cu priire la prețul de vânzare a

construcției stabilindu-se suma de 300.000 euro, valoare din care se va scădea

îmbunătățirile executate, respectiv – potrivit expertizei – 85,31%.

În privința termenului

instanța a reținut că, independent de clarificare, destinația acestuia este de

a servi activității economice în scopul definit de art. 13 din Legea nr. 364/2004,

așa încât prin acțiune dispozițiile se înțelege atât clădirea cât și terenul

necesar desfășurării activității ce nu au fost folosite direct în activitatea

pârâtei.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că în mod

greșit instanța de apel a interpretat noțiunea de activ în care a inclus atât

construcția cât și terenul aferent exploatării normale, în condițiile în care

contractul de asociere în participațiune nu a avut niciodată ca obiect terenul

aferent construcției iar prevederile Legii nr. 133/1999 și Legea nr. 364/2004

obligau la vânzarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere,

locație de gestiune sau asociere în participațiune.

Mai susține recurenta că în

mod greșit instanțele de fond au stabilit prețul de vânzare cât timp

irevocabil, decizia nr. 1531/2003 a Curții de Apel a impus obligația de

negociere a prețului. Faptul că negocierile au eșuat nu dau dreptul reclamantei

să oblige la încheierea unui contract cât timp pârâtei nu i se poate imputa o

culpă. Greșit instanța de apel a considerat că prețul de 300.000 euro ar trebui

să includă anumite creanțe ale reclamantei iar eventualele investiții nu dau

dreptul la o cotă din dreptul de proprietate ci doar la un drept de creanță.

Decizia nr. 1531/2003 a fixat un preț minim rezultat după deducerea

investițiilor așa încât o nouă deducere a acelorași investiții din preț nu este

de înțeles.

Investițiile reclamantei nu

pot depăși suma de 48.535 dolari S.U.A. ce a fost fixată în contract și actele

adiționale, iar acestea au fost compensate cu folosința gratuită a mansardei

construcției pe o perioadă de 10 ani.

O ultimă critică adusă

deciziei instanței de apel este aceea legată de lipsa motivelor pe care aceasta

se sprijină în stabilirea prețului de vânzare a terenului cu atât mai mult cu

cât se ignoră expertiza din 2006.

Recursul este fondat și va

fi admis.

Prevederile art. 12 din

Legea nr. 133/1999, reluate de art. 12 din Legea nr. 364/2004, stabileau

vânzarea activelor disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în

baza unor contracte de închiriere, locație de gestiune sau asocieri în

participațiune încheiate cu entității juridice la care statul era acționar

majoritar.

Prin contractul de asociere

în participațiune încheiat în anul 1992 părțile au convenit ca reclamanta să

aibă folosința clădirii fostului corp de gardă. În anul 1995 s-a încheiat între

aceleași părți un contract de închiriere având ca obiect aceeași clădire.

Niciunul dintre aceste contracte nu au prevăzut situația terenului pe care se

află construcția, iar hotărârile judecătorești – respectiv decizia irevocabilă

a Curții de Apel Timișoara nr. 1531 din 19 iunie 2003 – prin care pârâta era

obligată să încheie contract de vânzare la preț negociat, pornind de la prețul

de 426.601.056 lei stabilit prin expertiză, au avut în vedere numai folosința

clădirii în baza contractului de închiriere și de asociere în participațiune.

Instanța de apel

interpretând extensiv dispozițiile legale citate a adăugat textului amintit

mențiuni pentru care acesta nu a fost edictat, așa încât orice definiție

încercată expresiv „activ disponibil” nu poate cuprinde alte elemente decât

cele pe care prevederile legale le-au avut în vedere – lucrul închiriat sau

adus în asociere.

Ce-a de-a doua critică

formulată în motivele de recurs este însă nefondată.

Prevederile legale amintite

nu au caracter supletiv; ele impun o anumită conduită regiilor autonome,

companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat

de a vinde activele disponibile folosite de întreprinderile mici și mijlocii

prin contracte de închiriere, locație de gestiune sau asociere în participațiune.

Totodată, asupra situației de activ disponibil, a fost pronunțată o hotărâre

judecătorească irevocabilă ce nu mai poate fi reanalizată.

Prețul vânzării, deși

stabilit ca fiind negociabil, nu poate fi impus de vânzător peste o limită

comparabilă valorii unor lucruri similare.

Apare cu evidență că

stabilirea prețului de 300.000 euro pentru 14,69% din construcție este

inacceptabil, în condițiile în care prin expertiză s-a stabilit valoarea de

circulație a acesteia la suma de 290.515,4 ron din care investițiile

cumpărătorului au fost în valoare de 24.785,5 ron.

În mod greșit recurenta

susține că nu i se poate imputa o culpă în situația în care începând cu 25

septembrie 2003 negocierile de stabilire a prețului au eșuat datorită văditei

intenții a acesteia de o supraevalua prețul de vânzare.

În privința deducerii

investițiilor de 85,31% din construcție, atitudinea ostilă a recurentei este

evidentă: s-ar încălca nu numai norma specială a legii dar și principiile

generale de drept, în condițiile în care prețul vânzării ar cuprinde și

îmbunătățirile executate de cumpărător. Chestiunea unei reevaluării, ca urmare

a timpului scurs de la data expertizării la momentul vânzării, nu este

acceptabilă în condițiile culpei vânzătorului, astfel cum a fost expus.

Greșit recurenta susține că

investițiile ce depășesc suma de 48.535 dolari S.U.A. nu au o bază juridică de

calcul întrucât părțile au stabilit în condițiile lor aceasta. Raportul de

expertiză întrunit în anul 2003 a stabilit atât valoarea construcției cât și

îmbunătățirile aduse de locatar, iar prevederile Legii nr. 133/1999 și Legii

nr. 364/2004 stabileau deducerea investițiilor [art. 12 lit. b)].

Evaluarea compensării

investițiilor cu folosința gratuită a mansardei și beneficiile rezultate din

contractul de asociere este nesusținută materialul probator și de normele

legale în materia contractului de asociațiune în participațiune. Prevederile art.

251 și art. 254 C. com., stipulează participațiunea la beneficiile și

pierderile uneia sau mai multor operațiuni sau chiar a întregului comerț pe

care o acordă un comerciant uneia sau mai multor persoane, și lipsa dreptului

de proprietate asupra lucrurilor puse în asociațiune, chiar dacă au fost

procurate de dânșii.

În privința lipsei motivelor

pe care se sprijină hotărârea atacată, aceasta nu mai poate forma obiectul

criticii deciziei nr. 118/2008 întrucât chestiunea obligației de vânzare a

suprafeței de teren a fost deja tranșată.

În condițiile art. 312 C.

proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat

împotriva deciziei civile nr. 118/A din 9 iunie 2008 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, și va respinge apelul reclamantei și va menține celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.N.R.

București prin Sucursala Timișoara.

Modifică decizia civilă nr. 118

din 9 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, în sensul că

respinge apelul declarat de reclamanta SC R. SRL Timișoara, împotriva sentinței

civile nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timișoara.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 8 aprilie 2009.