ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1443/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2006 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta SC B.T. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, să fie obligați pârâții la vânzarea către reclamantă a terenului situat în Timișoara, str. Tudor Vladimirescu, înscris în CF Timișoara, la o valoare stabilită printr-un raport de expertiză, sub sancțiunea achitării unor daune cominatorii de 50 lei/ zi de la data pronunțării sentinței. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara construcțiilor edificate pe terenul menționat, care este în suprafață de 875 mp și face parte din domeniul privat al statului.

A mai învederat reclamanta că terenul în litigiu poate fi vândut întrucât a aparținut în fapt antecesoarei sale, intrând și sub incidența Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, însă din neglijența reprezentanților antecesoarei nu s-a finalizat procedura. Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 4357 din 26 aprilie 2007, a admis acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, a obligat pârâții să încheie cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare având ca obiect imobilul teren situat în Timișoara, str. Tudor Vladimirescu, înscris în CF Timișoara, în suprafață de 875 mp la prețul de 1.626.409 lei, stabilit conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert inginer S.I..

Au fost obligați pârâții la plata sumei de 1200 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 784/ A din 9 octombrie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâți și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 209 din 28 februarie 2008, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza pentru judecare în primă instanță la Tribunalul Timiș, reținând că acțiunea are un caracter patrimonial, întrucât reclamanta vrea să-și întregească patrimoniul cu un teren intravilan care are o valoare pecuniară, iar, față de valoarea obiectului pricinii, competența în primă instanță aparține tribunalului.

Primind dosarul, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 3012 din 16 septembrie 2008, a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând că între părți a fost încheiat un contract de concesiune cu nr. 11/2001, care a fost reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei, care nu a achitat debitul restant, ceea ce aduce oarecare dubii cu privire la disponibilitatea reclamantei de a-și îndeplini cu bună - credință obligațiile contractuale. A mai reținut că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 32 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, care instituie o obligație alternativă pentru proprietarii terenurilor circumscrise domeniului privat al autorităților administrativ - teritoriale și care vor trebui să opteze între una din conduitele prescrise de lege, și anume de a concesiona, închiria sau vinde terenurile respective, fără însă a putea fi obligați să adopte o anumită variantă din cele prevăzute expres de legiuitor.

Prin decizia civilă nr. 75 din 7 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantă, constatând că reclamanta înțelege să invoce propria sa conduită culpabilă pentru a eluda dispozițiile art. 32 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul de a înlătura procedura de concesionare, prin neexecutarea obligațiilor în această formă, cu scopul de a invoca apoi procedura de oferire spre vânzare. S-a mai reținut că într-un astfel de raport juridic mixt administrativ și civil, are prioritate interesul colectiv, ce poate fi exprimat din punct de vedere juridic prin hotărârea autorității administrative competente.

Chiar dacă acest acord al autorității administrative competente poate fi solicitat la inițiativa societății comerciale, el nu poate fi suplinit printr-o hotărâre judecătorească, mai ales în condițiile în care autoritatea administrativă invocă procedurile judiciare puse la îndemâna sa de către legiuitor, respectiv cele ale concesiunii sau închirierii și nu procedura vânzării, care presupune o diminuare irevocabilă a patrimoniului comun, în beneficiul unui comerciant. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC B.T. SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că art. 32 1 din Legea nr. 99/1999 prevede obligativitatea clarificării regimului juridic al terenurilor pe care societățile comerciale au active și își desfășoară activitatea, iar ca o condiție a posibilității cumpărării de către societățile comerciale a acestor terenuri, același text de lege menționează apartenența lor la domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, condiție care, în speță, este îndeplinită. A mai susținut recurenta că, pârâta cu rea - credință și în mod abuziv refuză înstrăinarea terenului, uzând în mod nelegal de dreptul de proprietate pe care îl deține și că, în momentul în care societatea comercială deținătoare a terenului își exprimă opțiunea de cumpărare, având fondurile necesare, statul nu poate refuza nejustificat această vânzare, iar posibilitatea/opțiunea statului de a vinde se transformă în obligație de a vinde.

Examinând criticile formulate de reclamanta recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 32 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, societățile comerciale care dețin terenuri ce sunt necesare pentru desfășurarea activității în conformitate cu obiectul lor de activitate și al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic.

La alin. (3) al aceluiași articol se prevede că: „După clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparținând domeniului public al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, rămân în folosința societăților comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege.(….) Terenurile clasificate ca aparținând domeniului privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate în condițiile prevăzute mai sus, închiriate sau oferite societății comerciale spre a fi cumpărate”. În speță, recurenta - reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor înscrise în CF Timișoara, iar terenul în suprafață de 875 mp se află în proprietatea unității administrativ-teritoriale, aparținând domeniului privat al municipiului Timișoara.

Întrucât recurenta nu a îndeplinit, anterior privatizării, procedura administrativă de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în condițiile art. 32 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, s-a privatizat fără a include în capitalul ei social terenurile deținute, aceste terenuri rămânând în proprietatea unității administrativ-teritoriale, regimul lor juridic urmând să fie clarificat ulterior. Astfel, prin art. 32 1 alin. (3) teza finală din O.U.G. nr. 88/1997 s-a instituit o obligație alternativă pentru proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate construcții aflate în proprietatea societăților comerciale care s-au privatizat fără a include în capitalul lor social terenurile deținute.

Se constată așadar că instanțele de fond și de apel au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, în raport de situația de fapt. Susținerile recurentei cum că, în momentul în care societatea comercială are inițiativa cumpărării terenului pe care îl deține, autoritatea administrativă competentă este obligată să negocieze direct vânzarea și prețul, fără altă opțiune, sunt neîntemeiate, de vreme ce nu există în sarcina autorității administrative competente o astfel de obligație legală, ci numai o posibilitate în acest sens. Or, în cauză, intimații nu au fost de acord cu vânzarea terenului către recurentă, ci, așa cum au arătat și cu ocazia dezbaterilor în recurs, au optat pentru varianta închirierii, în condițiile în care contractul de concesiune care fusese încheiat între părți a fost reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei, care nu a achitat debitul restant.

În aceste condiții, în lipsa unui acord între părți, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților, neexistând un temei legal pentru a obliga unitatea administrativ - teritorială să vândă terenul, atâta timp cât legea prevede numai o obligație alternativă în acest sens, iar proprietarul terenului și-a exprimat în mod liber consimțământul, optând pentru o altă variantă dintre cele prevăzute de lege. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.T. SA împotriva deciziei nr. 75 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.