ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1443/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1443/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată la data de 19 mai 2006 pe rolul Judecătoriei Timișoara,
reclamanta SC B.T. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul
municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, să fie
obligați pârâții la vânzarea către reclamantă a terenului situat în Timișoara,
str. Tudor Vladimirescu, înscris în CF Timișoara, la o valoare stabilită
printr-un raport de expertiză, sub sancțiunea achitării unor daune cominatorii
de 50 lei/ zi de la data pronunțării sentinței.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este
proprietara construcțiilor edificate pe terenul menționat, care este în
suprafață de 875 mp și face parte din domeniul privat al statului.
A mai învederat reclamanta că terenul în litigiu poate
fi vândut întrucât a aparținut în fapt antecesoarei sale, intrând și sub
incidența Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, însă din neglijența
reprezentanților antecesoarei nu s-a finalizat procedura.
Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 4357
din 26 aprilie 2007, a admis acțiunea formulată de reclamantă și, în
consecință, a obligat pârâții să încheie cu reclamanta contractul de vânzare –
cumpărare având ca obiect imobilul teren situat în Timișoara, str. Tudor
Vladimirescu, înscris în CF Timișoara, în suprafață de 875 mp la prețul de
1.626.409 lei, stabilit conform raportului de expertiză efectuat în cauză de
expert inginer S.I..
Au fost obligați pârâții la plata sumei de 1200 lei
către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 784/ A din 9 octombrie 2007,
Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâți și a
schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de
reclamantă.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr.
209 din 28 februarie 2008, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat
ambele hotărâri și a trimis cauza pentru judecare în primă instanță la Tribunalul Timiș, reținând că acțiunea are un caracter patrimonial, întrucât reclamanta vrea
să-și întregească patrimoniul cu un teren intravilan care are o valoare
pecuniară, iar, față de valoarea obiectului pricinii, competența în primă
instanță aparține tribunalului.
Primind dosarul, Tribunalul Timiș, prin sentința
civilă nr. 3012 din 16 septembrie 2008, a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând că între părți a fost încheiat un contract de concesiune cu nr.
11/2001, care a fost reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei,
care nu a achitat debitul restant, ceea ce aduce oarecare dubii cu privire la
disponibilitatea reclamantei de a-și îndeplini cu bună - credință obligațiile
contractuale.
A mai reținut că, în cauză sunt incidente dispozițiile
art. 32
1
alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, care instituie o
obligație alternativă pentru proprietarii terenurilor circumscrise domeniului
privat al autorităților administrativ - teritoriale și care vor trebui să
opteze între una din conduitele prescrise de lege, și anume de a concesiona,
închiria sau vinde terenurile respective, fără însă a putea fi obligați să
adopte o anumită variantă din cele prevăzute expres de legiuitor.
Prin decizia civilă nr. 75 din 7 aprilie 2009, Curtea
de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantă, constatând că
reclamanta înțelege să invoce propria sa conduită culpabilă pentru a eluda
dispozițiile art. 32
1
alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul de
a înlătura procedura de concesionare, prin neexecutarea obligațiilor în această
formă, cu scopul de a invoca apoi procedura de oferire spre vânzare.
S-a mai reținut că într-un astfel de raport juridic
mixt administrativ și civil, are prioritate interesul colectiv, ce poate fi
exprimat din punct de vedere juridic prin hotărârea autorității administrative
competente.
Chiar dacă acest acord al autorității administrative
competente poate fi solicitat la inițiativa societății comerciale, el nu poate
fi suplinit printr-o hotărâre judecătorească, mai ales în condițiile în care
autoritatea administrativă invocă procedurile judiciare puse la îndemâna sa de
către legiuitor, respectiv cele ale concesiunii sau închirierii și nu procedura
vânzării, care presupune o diminuare irevocabilă a patrimoniului comun, în
beneficiul unui comerciant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen
legal, reclamanta SC B.T. SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
Recurenta a susținut că art. 32
1
din Legea nr.
99/1999 prevede obligativitatea clarificării regimului juridic al terenurilor
pe care societățile comerciale au active și își desfășoară activitatea, iar ca
o condiție a posibilității cumpărării de către societățile comerciale a acestor
terenuri, același text de lege menționează apartenența lor la domeniul privat
al statului sau al unităților administrativ teritoriale, condiție care, în
speță, este îndeplinită.
A mai susținut recurenta că, pârâta cu rea - credință
și în mod abuziv refuză înstrăinarea terenului, uzând în mod nelegal de dreptul
de proprietate pe care îl deține și că, în momentul în care societatea
comercială deținătoare a terenului își exprimă opțiunea de cumpărare, având
fondurile necesare, statul nu poate refuza nejustificat această vânzare, iar
posibilitatea/opțiunea statului de a vinde se transformă în obligație de a
vinde.
Examinând criticile formulate de
reclamanta recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru
considerentele ce succed:
Potrivit art. 32
1
alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997,
societățile comerciale care dețin terenuri ce sunt necesare pentru desfășurarea
activității în conformitate cu obiectul lor de activitate și al căror regim
juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri
până la clarificarea regimului lor juridic.
La alin. (3) al aceluiași articol se prevede că: „După
clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparținând domeniului
public al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, rămân
în folosința societăților comerciale privatizate sau care urmează a fi
privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru
perioada maximă prevăzută de lege.(….) Terenurile clasificate ca aparținând
domeniului privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, după
caz, pot fi concesionate în condițiile prevăzute mai sus, închiriate sau
oferite societății comerciale spre a fi cumpărate”.
În speță, recurenta - reclamantă este titulara
dreptului de proprietate asupra construcțiilor înscrise în CF Timișoara, iar
terenul în suprafață de 875 mp se află în proprietatea unității
administrativ-teritoriale, aparținând domeniului privat al municipiului
Timișoara.
Întrucât recurenta nu a îndeplinit, anterior
privatizării, procedura administrativă de emitere a certificatului de atestare
a dreptului de proprietate asupra terenului, în condițiile art. 32
1
alin.
(2) din O.U.G. nr. 88/1997, s-a privatizat fără a include în capitalul ei
social terenurile deținute, aceste terenuri rămânând în proprietatea unității
administrativ-teritoriale, regimul lor juridic urmând să fie clarificat ulterior.
Astfel, prin art. 32
1
alin. (3) teza finală
din O.U.G. nr. 88/1997 s-a instituit o obligație alternativă pentru
proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale,
respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate
construcții aflate în proprietatea societăților comerciale care s-au privatizat
fără a include în capitalul lor social terenurile deținute.
Se constată așadar că instanțele de fond și de apel au
făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în
cauză, în raport de situația de fapt.
Susținerile recurentei cum că, în momentul în care
societatea comercială are inițiativa cumpărării terenului pe care îl deține,
autoritatea administrativă competentă este obligată să negocieze direct
vânzarea și prețul, fără altă opțiune, sunt neîntemeiate, de vreme ce nu există
în sarcina autorității administrative competente o astfel de obligație legală,
ci numai o posibilitate în acest sens.
Or, în cauză, intimații nu au fost de acord cu
vânzarea terenului către recurentă, ci, așa cum au arătat și cu ocazia
dezbaterilor în recurs, au optat pentru varianta închirierii, în condițiile în
care contractul de concesiune care fusese încheiat între părți a fost reziliat
pe cale judecătorească din culpa reclamantei, care nu a achitat debitul
restant.
În aceste condiții, în lipsa unui acord între părți,
instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților, neexistând un
temei legal pentru a obliga unitatea administrativ - teritorială să vândă
terenul, atâta timp cât legea prevede numai o obligație alternativă în acest
sens, iar proprietarul terenului și-a exprimat în mod liber consimțământul,
optând pentru o altă variantă dintre cele prevăzute de lege.
Pentru aceste considerente, în temeiul
art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D
E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.T. SA
împotriva deciziei nr. 75 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.