ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1443/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 19 mai 2006 pe rolul Judecătoriei Timișoara,

reclamanta SC B.T. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, să fie

obligați pârâții la vânzarea către reclamantă a terenului situat în Timișoara,

str. Tudor Vladimirescu, înscris în CF Timișoara, la o valoare stabilită

printr-un raport de expertiză, sub sancțiunea achitării unor daune cominatorii

de 50 lei/ zi de la data pronunțării sentinței.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este

proprietara construcțiilor edificate pe terenul menționat, care este în

suprafață de 875 mp și face parte din domeniul privat al statului.

A mai învederat reclamanta că terenul în litigiu poate

fi vândut întrucât a aparținut în fapt antecesoarei sale, intrând și sub

incidența Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, însă din neglijența

reprezentanților antecesoarei nu s-a finalizat procedura.

Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 4357

din 26 aprilie 2007, a admis acțiunea formulată de reclamantă și, în

consecință, a obligat pârâții să încheie cu reclamanta contractul de vânzare –

cumpărare având ca obiect imobilul teren situat în Timișoara, str. Tudor

Vladimirescu, înscris în CF Timișoara, în suprafață de 875 mp la prețul de

1.626.409 lei, stabilit conform raportului de expertiză efectuat în cauză de

expert inginer S.I..

Au fost obligați pârâții la plata sumei de 1200 lei

către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 784/ A din 9 octombrie 2007,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâți și a

schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamantă.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr.

209 din 28 februarie 2008, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat

ambele hotărâri și a trimis cauza pentru judecare în primă instanță la Tribunalul Timiș, reținând că acțiunea are un caracter patrimonial, întrucât reclamanta vrea

să-și întregească patrimoniul cu un teren intravilan care are o valoare

pecuniară, iar, față de valoarea obiectului pricinii, competența în primă

instanță aparține tribunalului.

Primind dosarul, Tribunalul Timiș, prin sentința

civilă nr. 3012 din 16 septembrie 2008, a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând că între părți a fost încheiat un contract de concesiune cu nr.

11/2001, care a fost reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei,

care nu a achitat debitul restant, ceea ce aduce oarecare dubii cu privire la

disponibilitatea reclamantei de a-și îndeplini cu bună - credință obligațiile

contractuale.

A mai reținut că, în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 32

1

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, care instituie o

obligație alternativă pentru proprietarii terenurilor circumscrise domeniului

privat al autorităților administrativ - teritoriale și care vor trebui să

opteze între una din conduitele prescrise de lege, și anume de a concesiona,

închiria sau vinde terenurile respective, fără însă a putea fi obligați să

adopte o anumită variantă din cele prevăzute expres de legiuitor.

Prin decizia civilă nr. 75 din 7 aprilie 2009, Curtea

de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantă, constatând că

reclamanta înțelege să invoce propria sa conduită culpabilă pentru a eluda

dispozițiile art. 32

1

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul de

a înlătura procedura de concesionare, prin neexecutarea obligațiilor în această

formă, cu scopul de a invoca apoi procedura de oferire spre vânzare.

S-a mai reținut că într-un astfel de raport juridic

mixt administrativ și civil, are prioritate interesul colectiv, ce poate fi

exprimat din punct de vedere juridic prin hotărârea autorității administrative

competente.

Chiar dacă acest acord al autorității administrative

competente poate fi solicitat la inițiativa societății comerciale, el nu poate

fi suplinit printr-o hotărâre judecătorească, mai ales în condițiile în care

autoritatea administrativă invocă procedurile judiciare puse la îndemâna sa de

către legiuitor, respectiv cele ale concesiunii sau închirierii și nu procedura

vânzării, care presupune o diminuare irevocabilă a patrimoniului comun, în

beneficiul unui comerciant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta SC B.T. SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Recurenta a susținut că art. 32

1

din Legea nr.

99/1999 prevede obligativitatea clarificării regimului juridic al terenurilor

pe care societățile comerciale au active și își desfășoară activitatea, iar ca

o condiție a posibilității cumpărării de către societățile comerciale a acestor

terenuri, același text de lege menționează apartenența lor la domeniul privat

al statului sau al unităților administrativ teritoriale, condiție care, în

speță, este îndeplinită.

A mai susținut recurenta că, pârâta cu rea - credință

și în mod abuziv refuză înstrăinarea terenului, uzând în mod nelegal de dreptul

de proprietate pe care îl deține și că, în momentul în care societatea

comercială deținătoare a terenului își exprimă opțiunea de cumpărare, având

fondurile necesare, statul nu poate refuza nejustificat această vânzare, iar

posibilitatea/opțiunea statului de a vinde se transformă în obligație de a

vinde.

Examinând criticile formulate de

reclamanta recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Potrivit art. 32

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997,

societățile comerciale care dețin terenuri ce sunt necesare pentru desfășurarea

activității în conformitate cu obiectul lor de activitate și al căror regim

juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri

până la clarificarea regimului lor juridic.

La alin. (3) al aceluiași articol se prevede că: „După

clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparținând domeniului

public al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, rămân

în folosința societăților comerciale privatizate sau care urmează a fi

privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru

perioada maximă prevăzută de lege.(….) Terenurile clasificate ca aparținând

domeniului privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, după

caz, pot fi concesionate în condițiile prevăzute mai sus, închiriate sau

oferite societății comerciale spre a fi cumpărate”.

În speță, recurenta - reclamantă este titulara

dreptului de proprietate asupra construcțiilor înscrise în CF Timișoara, iar

terenul în suprafață de 875 mp se află în proprietatea unității

administrativ-teritoriale, aparținând domeniului privat al municipiului

Timișoara.

Întrucât recurenta nu a îndeplinit, anterior

privatizării, procedura administrativă de emitere a certificatului de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenului, în condițiile art. 32

1

alin.

(2) din O.U.G. nr. 88/1997, s-a privatizat fără a include în capitalul ei

social terenurile deținute, aceste terenuri rămânând în proprietatea unității

administrativ-teritoriale, regimul lor juridic urmând să fie clarificat ulterior.

Astfel, prin art. 32

1

alin. (3) teza finală

din O.U.G. nr. 88/1997 s-a instituit o obligație alternativă pentru

proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale,

respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate

construcții aflate în proprietatea societăților comerciale care s-au privatizat

fără a include în capitalul lor social terenurile deținute.

Se constată așadar că instanțele de fond și de apel au

făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în

cauză, în raport de situația de fapt.

Susținerile recurentei cum că, în momentul în care

societatea comercială are inițiativa cumpărării terenului pe care îl deține,

autoritatea administrativă competentă este obligată să negocieze direct

vânzarea și prețul, fără altă opțiune, sunt neîntemeiate, de vreme ce nu există

în sarcina autorității administrative competente o astfel de obligație legală,

ci numai o posibilitate în acest sens.

Or, în cauză, intimații nu au fost de acord cu

vânzarea terenului către recurentă, ci, așa cum au arătat și cu ocazia

dezbaterilor în recurs, au optat pentru varianta închirierii, în condițiile în

care contractul de concesiune care fusese încheiat între părți a fost reziliat

pe cale judecătorească din culpa reclamantei, care nu a achitat debitul

restant.

În aceste condiții, în lipsa unui acord între părți,

instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților, neexistând un

temei legal pentru a obliga unitatea administrativ - teritorială să vândă

terenul, atâta timp cât legea prevede numai o obligație alternativă în acest

sens, iar proprietarul terenului și-a exprimat în mod liber consimțământul,

optând pentru o altă variantă dintre cele prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.T. SA

împotriva deciziei nr. 75 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.