ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7043/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7043/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC

S.A.R.L.I. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere

a Asigurărilor anularea Deciziei C.S.A. nr. 160 din 15 martie 2012, ca fiind

netemeinică și nelegală.

În subsidiar, reclamanta a solicitat,

în ipoteza în care instanța va respinge cererea de anulare, să se dispună

modificarea deciziei prin schimbarea sancțiunii cu suspendarea activității în

sancțiune „cu avertisment

”

.

Prin sentința civilă nr. 4542 din 9

iulie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 160 din 15 martie 2012,

constatând săvârșirea contravențiilor prevăzute la art. 39 alin. (2) lit. a) și

c) din Legea nr. 32/2000, autoritatea publică pârâtă a dispus sancționarea

reclamantei interzicerea temporară a exercitării activității, până la aprobarea

de către CSA a directorului general adjunct, a conducătorului activității

juridice și a conducătorului activității economico - financiare.

În conținutul deciziei faptele

reținute drept contravenție au fost individualizate în mod distinct, constând

în nerespectarea obligațiilor stabilite prin Decizia nr. 835/2011, în sensul

că, reclamanta în termen de 30 de zile trebuia să desemneze și să transmită

documentele prevăzute de norme în vederea aprobării directorului general

adjunct, conducătorului activității juridice, conducătorului activității de

managementul riscului, conducătorul activității de control intern, conducătorul

activității economico-financiare și să transmită lista cu persoanele care

conduc următoarele activități: subscriere asigurări generale și reasigurări.

Or, aceste fapte, constând în omisiune

reclamantei de a se conforma Deciziei nr. 835/2011 au fost calificate ca

întrunind elementele constitutive ala contravenției prev. de art. 39 alin. (2) lit.

a) și c) din Legea nr. 32/2000.

Deci, sancțiunea aplicată prin Decizia

nr. 160/2012 a fost individualizată/ gradualizată cu respectarea dispozițiilor

legale incidente.

Având în vedere origine penală a

răspunderii contravenționale, Curtea de Apel a reținut că, și în cazul

răspunderii contravenționale, cazul fortuit îl reprezintă situația în care rezultatul

faptei contravenționale este consecința unei împrejurări care nu putea fi

prevăzută.

În cauza de față însă, societatea

comercială reclamantă nu a probat existența unei astfel de împrejurări,

susținerile sale referitoare la imposibilitatea identificării și selectării

unor persoane care să îndeplinească condițiile ocupării funcțiilor respective

rămânând simple afirmații care, probează în ultimă instanță conduita sa

neadecvată.

Împotriva hotărârii instanței de fond,

reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare Lig Insurance S.A. a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta susține că instanța de fond

admite că ar opera instituția repunerii în termen pentru sancționarea aceleiași

fapte în mai multe moduri și de mai multe ori. Dispozițiile art. 39 pct. 9 din

Legea nr. 32/2000 și ale art. 5 din Norma din 23 iunie 2006 privind

gradualizarea măsurilor sancționatorii, arată că dreptul aplicării sancțiunilor

contravenționale se prescrie în termen de șase luni de la data la care C.S.A. a

constatat fapta.

Prin urmare, conform principiului:

„unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge", textul de

lege nu poate fi interpretat ca făcând vorbire despre prescripția dreptului

aplicării unei sancțiuni, ci, așa cum este și interpretarea textuală,

prescripția dreptului aplicării sancțiunilor.

Se mai arată că instanța de fond nu

s-a aplecat suficient asupra dispozițiilor Normei din 23 iunie   2006 privind

gradualizarea măsurilor sancționatorii. Din lecturarea acestora rezultă că sunt

nu mai puțin de 12 elemente ce urmează a fi analizate pentru stabilirea

gradului de pericol social al faptei reținută ca și contravenție.

Este evident că instanța de fond, la

cercetarea motivului de nulitate nu a ținut cont decât de un singur criteriu

din cele douăsprezece arătate de norma aplicabilă, și anume de cel al

circumstanțelor personale - existența unui avertisment anterior.

Instanța nu s-a pronunțat pe motivul

de nulitate reprezentat de încălcarea art. 1 din Norma din 23 iunie 2006 privind

gradualizarea măsurilor sancționatorii, articol ce prevede ca principiu al

aplicării măsurilor sancționatorii o proporționalitate între sancțiune și

gradul de pericol social al faptei săvârșite.

C.S.A. a înțeles să sară peste primele

masuri și să aplice direct cea mai gravă sancțiune posibilă și anume

suspendarea activității.

Sancțiunea este cu atât mai gravă cu

cât nu s-a produs nici un prejudiciu efectiv. Acesta este și considerentul

principal pentru care alegerea C.S.A., de a aplica în mod direct această

sancțiune, este vădit disproporționată față de împrejurările în care a fost

săvârșită fapta, gradul de pericol social al acesteia și circumstanțele

personale.

Situația de fapt probată în cauză nu

justifică nici pe departe aplicarea în mod direct a celei mai grave sancțiuni.

Fără a diminua importanța normelor și măsurilor prudențiale, este mai mult

decât evident că încălcarea acestora nu va putea niciodată să fie considerată

mai gravă decât o faptă în urma căreia apare un prejudiciu efectiv al asiguraților

sau chiar al societății supravegheate.

Recurenta mai susține că instanța nu

s-a pronunțat în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (7) din

Ordonanță nr. 2/2001, care specifică faptul că o persoană nu poate fi

sancționată contravențional de două ori pentru aceeași faptă.

In mod eronat instanța de fond a

considerat că nu s-a probat existenta cazului fortuit.

Practic, instanța limitează cercetarea

cazului fortuit doar prin prisma caracterului penal derivat al contravenției.

Chiar și în aceasta situație, este clar că societatea nu putea să prevadă că nu

se va prezenta la angajare nici o persoană care să îndeplinească criteriile

cerute de lege pentru ocuparea respectivelor posturi.

Examinând cauza și sentința recurată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție

instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

SC A.R.L.I. SA a fost autorizată să

desfășoare activitate de asigurare prin Decizia nr. 11 din 23 octombrie 2001.

În conformitate cu prevederile Legii nr.

32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu

modificările și completările ulterioare și a normelor emise în aplicarea

acesteia, C.S.A. aprobă orice modificare a documentelor sau condițiilor pe baza

cărora s-a acordat această autorizare.

Prin Decizia nr. 91 din 09 februarie 2011

a fost aprobată intenția I.S.I.I.B.V. de a vinde pachetul de acțiuni deținut (99,99992%),

precum și intenția P.L.L. și SC I.S.C. SRL de a cumpăra.

Prin Decizia nr. 208 din 15 martie 2011

au fost aprobați noii acționari semnificativi, respectiv SC P.L.L. SRL și SC I.S.C.

SRL.

Prin Decizia nr. 232 din 04 aprilie 2011

au fost aprobate mai multe modificări ale actului constitutiv referitoare la:

încetarea mandatului membrilor CA și descărcarea acestora de gestiune,

încetarea mandatului directorului general, numirea președintelui CA și a

directorului general, numirea membrilor CA, numirea auditorului, schimbarea

sediului și a denumirii societății.

Prin art. 5 din Decizia nr. 232 din 04

aprilie  2011, potrivit Normelor, s-a stabilit obligația ca în termen de 90 de

zile să fie desemnat directorul general adjunct, și să fie comunicată

documentația necesară aprobării acestuia.

Potrivit art. 2 lit. a) pct. ll

1

din Legea nr. 32/2000, din conducerea executivă a asigurătorului fac parte cel

puțin două persoane fizice.

De asemenea, prin art. 6 din Decizia nr.

232 din 04 aprilie 2011, potrivit Normelor, s-a stabilit obligația ca în termen

de 30 de zile sa fie desemnați conducătorul activității economico-financiare,

conducătorul activității juridice, conducătorul activității de management al

riscului și conducătorul activității de control intern, și de asemenea să fie

comunicată documentația necesară aprobării acestora.

Din actele și lucrările dosarului a

rezultat că raporturile de muncă ale conducătorului activității

economico-financiare, și ale conducătorului compartimentului juridic au încetat

la data de 27 martie 2011 și respectiv la data de 01 martie 2010.

Persoanele desemnate în funcțiile de

conducere la nivel de direcții și asimilate acestora sunt stabilite prin Anexa nr.

7 la Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 16/2009.

Prin Decizia nr. 801 din 14 noiembrie 2011

a fost aprobată majorarea capitalului social și schimbarea structurii

acționarilor, în sensul modificării participației la capitalul social a

acționarilor existenți.

Având în vedere că nu a fost transmisă

documentația necesară în vederea aprobării tuturor persoanelor semnificative,

prin adresa nr. VI. 16944 din 30 mai 2011, asigurătorul a fost notificat să

comunice motivele nerespectării Deciziei nr. 232 din 04 ianuarie 2011, iar prin

adresa nr. 67 din 20 iunie   2011, înregistrată la C.S.A. cu nr. 18591 din 21

iunie 2011, societatea a comunicat că documentația va fi transmisă după

finalizarea acțiunii de angajare a personalului.

Prin Decizia nr. 835 din 16 noiembrie 2011

recurenta a fost sancționată cu avertisment scris, având în vedere că

nerespectarea Normelor puse în aplicare prin Ordinul nr. 16/2009 și a Deciziei nr.

232 din 04 aprilie 2011 constituie contravenție în conformitate cu prevederile art.

39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000.

De asemenea, prin art. 3 din decizie

s-a stabilit ca în termen de 30 de zile de la data primirii prezentei,

societatea are obligația, să desemneze și să transmită documentele prevăzute de

norme în vederea aprobării directorului general adjunct, conducătorului activității

juridice, conducătorului activității de management al riscului, conducătorului

activității de control intern, conducătorului activității economico-financiare

și să transmită lista cu persoanele care conduc următoarele activități:

subscriere asigurări generale și reasigurări.

Având în vedere că nu a fost transmisă

documentația necesară în vederea aprobării tuturor persoanelor semnificative

indicate în Decizia nr. 835 din 16 noiembrie 2011, prin adresa din 14 februarie

2012, societatea a fost notificată în temeiul art. 38

1

alin. (6) din

Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la

nerespectarea dispozițiilor Deciziei nr. 835 din 16 noiembrie 2011.

Prin adresa nr. 5.619 din 27 februarie

2012 societatea a transmis documentația în vederea aprobării directorului

general adjunct, deși acesta fusese desemnat anterior în funcția de conducător

al activității de reasigurare, iar normele nu permit cumulul de funcții în

această situație.

Din actele dosarului rezultă că

recurenta-reclamantă nu a trimis niciun răspuns referitor la desemnarea

conducătorilor activităților juridice și economico-financiare.

Astfel, prin Decizia nr. 160 din 15

martie 2012 privind sancționarea recurentei-reclamante cu interzicerea

temporară a exercitării activității, s-a constatat că nu au fost respectate

prevederile art. 3 din Decizia nr. 835 din 16 noiembrie 2011.

Înalta Curte constată că încălcarea

deciziilor C.S.A. constituie contravenție, conform art. 39 alin. (2) lit. a) și

c) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, iar fapta

poate fi sancționată potrivit art. 39 alin. (3) din lege.

Referitor la soluționarea greșită a

excepției prescripției dreptului C.S.A. de a aplica sancțiunea

contravențională, înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a

făcut aplicarea prevederilor art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, potrivit

cărora: „Aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de prezenta lege se

prescrie în termen de 6 luni de la data constatării faptei, dar nu mai mult de

24 de luni de la data săvârșirii acesteia.”

Prin Decizia nr. 835/16 noiembrie 2011,

comunicată cu confirmare de primire data de 17 noiembrie 2011, și primită de

societate la data de 23 noiembrie 2011, s-a stabilit obligația ca în termen de

30 de zile de la comunicarea acesteia să fie desemnate persoanele și transmise

documentele prevăzute de norme în vederea aprobării mai multor persoane

semnificative, inclusiv directorul general adjunct, conducătorul activității

juridice și conducătorul activității economico-financiare.

În ceea ce privește motivele de

nulitate referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor Normelor privind

gradualizarea măsurilor sancționatorii, înalta Curte constată că la emiterea

Deciziei nr. 160 din 15 martie 2012 au fost avute în vedere criteriile de

gradualizare și individualizare a sancțiunii.

În conformitate cu prevederile art. 39

alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000 recurenta-reclamantă a fost sancționată

cu interzicerea temporară a exercitării activității, până la aprobarea de către

CSA a directorului general adjunct, a conducătorului activității juridice și a

conducătorului activității economico - financiare.

Înalta Curte constată că

recurenta-reclamantă nu a contestat datele de fapt reținute, ci a invocat

prescripția dreptului autorității de a aplica sancțiunea contravențională în

raport cu prevederile art. 39 alin 9 din Legea nr. 32/2000, de asemenea a

invocat nulitatea Deciziei nr. 160/2012 ca urmare a încălcării dispozițiilor art.

2 alin. (1) și (2) din Norma din 23 iunie 2006 privind gradualizarea măsurilor

sancționatorii, precum și existența unui caz exonerator de răspundere

contravențională și anume cazul fortuit, ca urmare a faptului că deși a

efectuat demersurile legale necesare unitatea nu a reușit să identifice

personalul necesar ocupării posturilor respective.

Prin urmare, Înalta Curte constată că

susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC A.R.L.I. SA împotriva sentinței civile nr. 4542 din 9 iulie 2012

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

1 noiembrie 2013.