ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1832/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.06.2011 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a contestat Decizia nr. 308/02.05.2011 emisă de pârâtă, solicitând revocarea sancțiunii amenzii în cuantum de 50.000 RON aplicata în mod netemeinic și nelegal, sau înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment scris întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru aplicarea sancțiunii amenzii.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis la data de 20.12.2010 Procesul-Verbal privind controlul efectuat în cadrul căruia a evidențiat aspectele constatate și a sugerat măsuri de remediere.

S-a arătat că la data de 23.12.2010 Societatea a transmis către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor un Răspuns referitor la aspectele constatate în cadrul Procesului-Verbal în cadrul căruia au fost aduse anumite clarificări și informații suplimentare referitoare la aspectele constatate, fiind depuse în acest sens și documente relevante.

A mai arătat că în aplicarea sancțiunii pârâta nu a ținut seama de elementele circumstanțiale personale și reale ale săvârșirii faptelor și nici de riscul lor scăzut de gravitate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că la emiterea Deciziei nr. 308/2011 au fost avute în vedere atât prevederile Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor cât și Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul nr. 113118/2006.

Prin Sentința civilă nr. 2174 din 27.03.2012 Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 308/2.05.2011 și a exonerat reclamantul de sancțiunea aplicată.

Împotriva Sentinței civile nr. 2174 din 27.03.2012 a declarat recurs pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin Decizia civilă nr. 7638 din 06.12.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat, a casat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Sentința nr. 2052 din 27 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (fostă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel a reținut că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) lit. a) din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 113117/2006, și ale art. 35 alin. (2) lit. e) din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 18/2009, conducerea administrativă aprobă strategia societății și o revizuiește anual în funcție de evoluția activității societății și a condițiilor externe.

Reclamantul a susținut, sub acest aspect, că abaterea în discuție constă în lipsa de transpunere într-un document integrat și explicit a strategiei societății și nu neaprobarea acesteia însă, instanța a constatat că reclamantul nu a depus niciun înscris din care să rezulte aprobarea de către Consiliul de Administrație a strategiei societății și revizuirea anuală a acesteia.

În ceea ce privește politica privind managementul riscurilor, raportat la dispozițiile art. 21 și art. 37 lit. b) din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 18/2009, deși reclamantul a susținut că la data de 29.10.2010 Consiliul de Administrație a aprobat politicile curente privind managementul riscurilor, nu au fost elaborate, în mod explicit, proceduri privind monitorizarea și administrarea activelor.

Referitor la faptul că societatea nu a analizat periodic politicile privind managementul riscurilor, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 37 lit. b) din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 18/2009, conducerea administrativă are obligația de a analiza cel puțin anual politicile privind managementul riscurilor și de a le revizui dacă este necesar.

Astfel, s-a apreciat că omisiunea transpunerii în cadrul proceselor-verbale ale ședințelor Consiliului de Administrație a analizei în discuție nu reprezintă altceva decât imposibilitatea dovedirii îndeplinirii obligației explicite și nicidecum o cauză exoneratoare de răspundere.

În ceea ce privește componența Comitetului de Audit, față s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 11 din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.SA nr. 22/2008, care prevede în mod expres faptul că din comitetul de audit fac parte cel puțin 3 membri neexecutivi ai consiliului de administrație.

Aceleași considerente au fost reținut și cu privire neanalizarea raportului trimestrial privind misiunile de audit pentru 2010, reclamantul nedepunând niciun document care să ateste îndeplinirea obligației în discuție.

Referitor la abaterea reprezentată de faptul că externalizarea unor servicii IT nu a fost aprobată de Consiliul de Administrație, contrar susținerilor reclamantului, având în vedere prevederile art. 1 pct. 13 din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 18/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-a constatat că exista obligația de a obține acordul Consiliului de Administrație, potrivit art. 37 litera e din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 18/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește lipsa măsurilor dispuse de reclamant cu privire la activitățile de control intern, s-a reținut că reclamantul avea obligația să poarte discuții periodice cu conducerea operativă, să analizeze periodic evaluările sistemului de control intern și să urmărească implementarea de către conducerea operativă a recomandărilor cu privire la deficiențele sistemului de control intern și examinarea efectului măsurilor implementate.

Cu privire la omisiune de a stabili politicile contabile, s-a apreciat ca fiind corecte constatările autorității pârâte din probatoriul administrat în cauză rezultând că politicile contabile au fost aprobate pentru prima dată prin Decizia din 29.10.2010/01.11.2010, și prin urmare, anterior acestei date, politicile contabile nu au fost stabilite de către Consiliul de Administrație.

Referitor la individualizarea sancțiunii aplicate, curtea de apel a reținut că aceasta este proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, având în vedere, pe de o parte, că reclamantul în calitate de administrator/persoană semnificativă avea atribuții de control și de dispoziție privind activitatea asigurătorului, pe care însă și le-a exercitat formal, neimplicându-se corespunzător în gestionarea activității astfel încât să asigure administrarea prudentă și profesionalistă a asigurătorului și pe de altă parte pluralitatea de abateri reținută în sarcina acestuia.

Potrivit art. 2 alin. (4) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 113118/2006, luarea în considerare a circumstanțelor săvârșirii faptei și conduita făptuitorului au fost analizate pe baza profilului de risc al asigurătorului, a procedurilor de prevenire și a tehnicilor de reducere a riscurilor, prevăzute în dispozițiile legale referitoare inclusiv la normele minimale privind activitatea de control intern, normele prudențiale privind managementul asigurătorului, procedurile de control intern, în propriul sistem intern de management al riscului.

Or, s-a concluzionat că împrejurarea dovedită a neexercitării atribuțiilor specifice funcției de control și supraveghere coroborată cu faptul retragerii autorizației de funcționare a societății justifică decizia de aplicare a amenzii în cuantumul maxim prevăzut pentru abaterile săvârșite de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut în esență că deși instanța de fond a analizat complet situația de fapt rezultată din actele juridice depuse în cauză, a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestora și a interpretat greșit situația dedusă judecății, pronunțând respingerea plângerii formulate în baza unei motivări reținute în mod greșit.

Astfel, în ceea ce privește nelegalitatea sancțiunii cu amendă aplicată prin decizia contestată, recurentul-reclamant a susținut că aceasta a fost emisă cu nerespectarea condițiilor cumulative prevăzute de dispozițiile legale aplicabile respectiv cu nerespectarea prevederilor art. 39(3) și art. 39(12) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, din perspectiva dispunerii sancțiunii cu amendă față de sancțiunea cu avertisment și nerespectarea art. 2, 3, 4(5) și 7 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 113118/2006 privind gradualizarea măsurilor sancționatorii, respectiv nerespectarea principiului proporționalității.

Reluând susținerile din plângerea formulată împotriva Deciziei nr. 308/02.05.2011 emisă de pârâtă, recurentul a criticat sentința atacată apreciind că instanța de fond a interpretat greșit situația dedusă judecății susținând că abaterile reținute în sarcina sa reprezintă chestiuni formale de reflectare în scris a unor mecanisme existente și aprobate în cadrul societății, respectiv atribuții îndeplinite de recurentul-reclamant însă într-un mod inconsistent față de așteptările intimatei CSA.

Astfel, consideră recurentul că în speță se putea reține cel mult caracterul necorespunzător al punerii în aplicare a cerințelor legale și nu respectarea acestora.

În ceea ce privește aprecierile instanței de fond cu privire la proporționalitatea sancțiunii aplicate, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a interpretat greșit situația dedusă judecății în sensul aprecierii respectării prevederilor articolului 39(3) și 39(12) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor din perspectiva dispunerii sancțiunii cu amendă față de sancțiunea cu avertisment și respectării art. 2, 3, 4(5) și 7 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 113118/2006 privind gradualizarea măsurilor sancționatorii.

Consideră recurentul-reclamant că motivarea cuprinde argumente contradictorii și mai ales străine prezentei cauze ca urmare a înțelegerii greșite a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, fără a lua în considerare concluzia însușită de intimata CSA, respectiv gravitatea redusă a aspectelor reținute în sarcina acestuia, astfel cum rezultă din procesul-verbal de control 1250/20.12.2010.

Totodată, recurentul a susținut că în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată faptul că nu a fost asigurată administrarea prudentă și profesională a asigurătorului deși din documentele existente la dosarul cauzei nu rezultă această situație iar societatea nu a fost sancționată cu retragerea autorizației de funcționare ci retragerea acesteia reprezintă o măsură administrativă obligatorie în cazul fuziunii prin absorbție a societății, fuziune care a fost aprobată prin hotărârea consiliului de administrație din iunie 2010, operațiune aprobată de intimata CSA.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din expunerea anterioară, recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ Decizia nr. 308/02.05.2011 emisă de intimată, prin care a fost sancționat cu amendă în sumă de 50.000 RON, în calitate de administrator/persoană semnificativă în cadrul Societății B. S.A.

Măsura sancționării a fost dispusă în urma analizării rezultatelor controlului efectuat la societatea de asigurări și ținând cont de clarificările societății, Consiliul CSA hotărând sancționarea conducerii administrative și executive pentru fapte de care răspund fiecare dintre aceștia precum și stabilirea unui plan de măsuri pentru remedierea aspectelor contestate.

Principalele critic formulate de recurentul-reclamant vizează încălcarea principiului proporționalității în aplicarea sancțiuni cu amenda maximă de către intimata CSA greșita apreciere a instanței de fond cu privire la temeiurile abaterilor reținute prin decizia contestată cât și cu privire la proporționalitatea sancțiunii.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Detaliind problemele de drept deduse judecății și răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la criticile privind aprecierile instanței de fond cu privire la temeinicia abaterilor reținute prin decizia contestată Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, instanța de fond analizând în mod distinct fiecare din abaterile reținute, abateri care vizează deficiențe majore ale modului de organizare al activității în cadrul societății controlate, pentru care recurentul-reclamant, având calitatea de persoană semnificativă - administrator este răspunzător.

Astfel, în ceea ce privește abaterea nr. 1 reținută în decizia contestată, constând în neaprobarea strategiei Societății B. S.A., recurentul-reclamant a susținut că în Consiliul de Administrație a aprobat politicile societății și s-a urmărit constant execuția bugetului de venituri și cheltuieli anuale și evoluția activității societății fapt ce implică analiza și revizuirea în mod implicit a strategiei societății, care a fost aprobată odată cu situațiile financiare anuale și bugetul de venituri și cheltuieli, hotărârile Adunării Generale a Acționarilor fiind comunicate SCA.

Contrar celor susținute de recurent, instanța de control judiciar constată că în cauză nu a fost dovedită aprobarea de către Consiliul de Administrație a strategiei societății, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) lit. a) din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui CSA nr. 18/2009, la dosarul cauzei nefiind depus nici un înscris din care să rezulte această aprobare.

Cu privire la abaterea reținută la pct. 2 din decizia contestată, abatere vizând neaprobarea de către conducerea administrativă a politicilor privind managementul riscurilor, respectiv a procedurilor pentru monitorizarea și administrarea activelor, obligații prevăzute de dispozițiile art. 21 și art. 37 lit. b) din Normele puse în aplicare prin Ordinul Președintelui CSA nr. 18/2009, susținerile recurentului-reclamant nu pot fi primite întrucât astfel cum se precizează chiar prin cererea de recurs formulată, nu există "un document separat de sine stătător, care să aprobe în mod expres procedurile", ceea ce echivalează cu recunoașterea abaterii reținute prin actul contestat.

Nici criticile recurentului-reclamant cu privire la netemeinicia abaterilor menționate la pct. 3 - 8 din decizia atacată, respectiv neanalizarea anuală a politicilor privind managementul riscurilor, neaprobarea de către Consiliul de administrație a profilului de risc al societății, nerespectarea componenței legale a Comitetului de Audit cu cel puțin trei membri neexecutivi ai consiliului de administrație, neanalizarea raportului trimestrial de audit pentru anul 2010, neaprobarea activității de IT externalizată ca și neaprobarea politicilor contabile ale societății, nu pot fi primite având în vedere că nu au fost aduse dovezi din care să rezulte că aceste obligații legale au fost îndeplinite, nici cu ocazia soluționării cauzei de către instanța de fond și nici în recurs.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent cu privire la proporționalitatea sancțiunii aplicate, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 măsurile sancționatorii trebuie să fie proporționale cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, de împrejurările în care a fost săvârșită, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit de urmarea produsă precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Conform art. 2 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 113118/2006, măsurile sancționatorii prevăzute de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, se aplică gradual, fie direct, ținându-se seama de unul sau mai multe din criteriile de gradualizare iar cuantificarea nivelului de gravitate a faptei se va face prin evaluarea impactului abaterii săvârșite inclusiv asupra intereselor asiguraților și continuității activității potrivit art. 2 alin. (3) din norme.

Din perspectiva acestor prevederi legale dar și a probatoriului administrat în cauză, respectiv procesul-verbal de control din care rezultă că în luna iulie 2009 societatea controlată nu mai îndeplinea condițiile de lichiditate, fiind expusă unui risc de lichiditate ridicat, ceea ce afecta, în mod evident interesul asiguraților, dar și a obligațiilor pe care recurentul-reclamant le avea în calitate de administrator/persoana semnificativă, respectiv atribuții de control și de dispoziție privind activitatea asigurătorului pe care acesta nu și le-a îndeplinit în mod corespunzător, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că aplicarea amenzii în cuantumul maxim prevăzut de lege pentru abaterile constatate este justificată.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reținând că sentința atacată este legală și temeinică, în cauză nefiind incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 2052 din 27 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - GV