ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2260/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 septembrie 2013, reclamantul M.T. a formulat, în contradictoriu cu pârâta A.S.F., plângere împotriva deciziei din 29 august 2013 emisa de Președintele A.S.F. prin care reclamantul a fost sancționat cu amenda în cuantum maxim de 50.000 RON pentru presupusa încălcare a dispozițiilor legale privind activitatea de asigurare, solicitând anularea deciziei A.S.F. ca urmare a dispunerii nelegale a măsurii sancționatorii cu amenda; iar în subsidiar, modificarea deciziei prin înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului scris, ca urmare a dispunerii nelegale a măsurii sancționatorii cu amendă.

Prin sentința nr. 158 din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins plângerea formulată de reclamantul M.T., în contradictoriu cu pârâta A.S.F., ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul T.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a susținut în esență că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000, fără a observa că în aplicarea sancțiunii nu au fost respectate principiile și mecanismele cumulului juridic, ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate.

A susținut recurentul că prin aceeași decizie i s-au constatat mai multe contravenții și pe cale de consecință sancțiunea rezultantă trebuia să fie cea prevăzută de art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000, respectiv amenda prevăzută pentru contravenția cea mai gravă, conform principiului cumulului juridic. În ceea ce privește netemeinicia presupuselor abateri menționate în cuprinsul deciziei, recurentul a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2 lit. A) pct. 11 1 din Legea nr. 32/2000 întrucât a fost sancționat pentru nereguli care nu țin de responsabilitățile de serviciu ale Directorului General ci pentru fapte care țin de responsabilitățile de serviciu ale unei alte persoane semnificative sau pentru fapte care țin de modul în care salariații diferitelor departamente și-au îndeplinit activitatea.

Recurentul-reclamant a criticat sentința atacată susținând că instanța de fond a interpretat greșit, raportat la elementele circumstanțiale ale speței deduse judecății, criteriile prevăzute de Norma aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006, în sensul că sancțiunea aplicată a fost nelegal dozată și a solicitat înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul scris, apreciind că prin acțiunile întreprinse chiar înainte de aplicarea amenzii, în vederea îmbunătățirii activității societății, aspectele constatate în urma controlului efectuat nu întrunesc elementele prevăzute de art. 2 din Legea nr. 32/2000 și a solicitat înlocuirea sancțiuni amenzii cu aplicarea unui avertisment scris.

Intimata A.S.F. Sectorul Asigurărilor-Reasigurărilor, sucdesoare în drepturi și obligații a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinică. Examinând sentința atacată, în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat având în vedere considerentele expuse în continuare. Astfel, în ceea ce privește criticile recurentului-reclamant privind nerespectarea în aplicarea sancțiunii a principiilor și mecanismului cumulului juridic, invocând în acest sens prevederile O.U.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare precum și a dispozițiilor art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare cât și ale art. 2 din Normele privind gradualizarea măsurilor sancționării puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006 instanța de control judiciar le apreciază ca, fiind nefondate întrucât dispozițiile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile în cazul contravențiilor prevăzute de Legea nr. 32/2000, articolul 39 alin. (9) din forma inițială a legii fiind abrogat. Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006 au fost emise în aplicarea legii speciale, conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 cu modificările și completările ulterioare.

La data elaborării acestora, textul art. 10 din Norme cuprindea aceleași dispoziții ca și cele ale legii speciale în baza cărora au fost emise, respectiv art. 39 alin. (1) din lege, ulterior acest articol fiind abrogat prin art. I pct. 36 din Legea privind aprobarea O.U.G. nr. 117/2007 pentru modificarea alin. (9) al art. 35 din Legea nr. 32/2000. Prin urmare, prevederile art. 10 din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006 au fost abrogate implicit ca urmare a abrogării textului din actul normativ în baza căruia au fost emise.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant Curtea constată că în mod corect s-a reținut de către judecătorul fondului că în speță sunt aplicabile dispozițiile legii speciale respectiv dispozițiile art. 39 alin. (7) din Legea nr. 32/2000, potrivit căruia „în cazul constatării săvârșirii a două sau mai multe contravenții se aplică amenda prevăzută pentru contravenția cea mai gravă”, fiind suficientă aplicarea acestei amenzi fără a fi necesară stabilirea cuantumului amenzii pentru fiecare din contravențiile reținute, această mențiune nefiind o mențiune obligatorie în raport de prevederile art. 8 alin. (2) lit. k 1 ) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Nici criticile recurentului-reclamant cu privire la netemeinicia abaterilor menționate în cuprinsul deciziei contestate și lipsa vinovăției directe a persoanei sancționate nu pot fi primite întrucât astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, respectiv procesul-verbal de control din 17 iunie 2013 și anexele acestuia, cât și decizia contestată din 29 august 2013, abaterile reținute vizează deficiențe majore ale modului de organizare al activității în cadrul societății controlate, pentru care recurentul-reclamant este răspunzător acesta având calitatea de persoană semnificativă, conducător executiv și prin urmare toate obligațiile legale ce decurg din această calitate, inclusiv responsabilități privind monitorizarea funcționării eficiente a sistemului de control intern conform art. 36 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 18/2009, fiind de asemenea direct răspunzător de buna organizare și desfășurare a activității de primire, evidențiere și rezolvare a petițiilor, conform art. 6 din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/2012.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent cu privire la faptul că sancțiunea aplicată ar fi fost nelegal dozată și că pentru „presupusele nereguli” se impunea aplicarea unei măsuri cu avertisment scris, instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul nr. 119118/2006, potrivit cărora măsurile sancționatorii pot fi aplicate fie gradual, fie direct, ținându-se seamă de interesul asiguraților, categoriile de asigurări practicate, gradul de pericol social al faptei săvârșite, împrejurările săvârșirii faptei, circumstanțele personale reale ale săvârșirii faptei, celelalte date înscrise în referatul de constatare/procesul-verbal, alte considerente de oportunitate, evaluări și analize calitative.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că în raport de gravitatea faptelor constatate prin decizia contestată, aplicarea sancțiunii amenzii în cuantumul maxim prevăzut de lege este justificată. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a mai fost sancționat anterior cu amendă în valoare de 10.000 RON pentru aceleași fapte vizând controlul intern și modul de soluționare a petițiilor, contestația sa împotriva deciziei de sancționare fiind respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 29128 din 19 iunie 2014. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reținând că sentința atacată este legală și temeinică, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.M. împotriva sentinței nr. 158 din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2015.