ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2798/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 octombrie 2013 și ulterior modificată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat instanței, în principal, anularea Deciziei nr. 791 din 26 septembrie 2013 emisă de pârâtă, reținând nulitatea absolută și netemeinicia acestei decizii, iar în subsidiar, a solicitat înlocuirea sancțiunii amenzii în cuantum de 5.000 RON, aplicată prin decizia de sancționare, cu sancțiunea avertismentului.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 1492 din 14 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă plângerea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și a fost anulată Decizia nr. 791 din 26 septembrie 2013, emisă de pârâtă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 1492 din 14 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată, în esență, pentru următoarele motive: Decizia nr. 791 din 26 septembrie 2013 este motivată în fapt, în cuprinsul acesteia menționându-se că nu au fost respectate obligațiile prevăzute în Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012, la pct. 1 (obligația de elaborare a situațiilor financiare conform IFRS și transmiterea acestora până la data de 30 iunie 2013), pct. 3 (obligația de elaborare și transmitere a unei Note în care să fie reflectate diferențele dintre tratamentul contabil) și pct. 4 (obligația ca situațiile financiare anuale individuale conforme cu IFRS, precum și Nota menționată la pct. 3, să fie auditate, și publicate pe pagina proprie de internet a societății de asigurare). Reclamantul nu a depus niciun înscris din care să rezulte că până la data hotărârii Consiliului A.S.F. din 11.09.2013, au fost transmise situațiile financiare aferente anului 2012, conform IFRS și/sau Notă în care să fie reflectate diferențele dintre tratamentul contabil. Sentința recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de fond a reluat cuprinsul actului administrativ, în care sunt indicate obligațiile nerespectate, iar pe de altă parte, a reținut că nu sunt menționate în mod concret obligațiile cuprinse în Decizia nr. 316/2012, care nu au fost respectate de reclamant. De asemenea, în motivarea hotărârii atacate nu se precizează care dintre obligațiile stabilite la pct. 1, 3 și 4 din Decizia nr. 316/05.06.2012, a considerat instanța de fond că au fost îndeplinite formal și nici ce relevanță are în cauză îndeplinirea formală a unora dintre obligații. În condițiile arătate, prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (2) lit. k) și k 1 ) din Legea nr. 32/2000 și ale art. 7 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. CSA nr. 113118/2006, deoarece actele normative cu caracter special prevăd expres care sunt mențiunile pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare, iar în cauză, actul administrativ atacat îndeplinește cerințele legale.

Apărările formulate de intimatul-reclamant A. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, susținând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentă.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din 22 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat. Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinței regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată, reținându-se că obligația instanței de judecată este aceea de a analiza criticile formulate, iar nu de a răspunde fiecărui argument invocat în susținerea acestor critici. De asemenea, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să admită cererea în anulare a actului administrativ, în raport de susținerile părților și de prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Criticile formulate de pârâtă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt întemeiate. Instanța de control judiciar reține că, în cauză, sunt respectate cerințele potrivit cărora motivarea actului administrativ trebuie să justifice adoptarea acestuia și să dea posibilitatea destinatarului de a-l contesta, precum și instanței de judecată de a exercita controlul de legalitate în privința actului respectiv. În dezacord cu judecătorul fondului, se constată că Decizia nr. 791/26.09.2013 emisă de recurenta-pârâtă, este motivată în fapt, cuprinzând descrierea completă a situației de fapt care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 316/05.06.2012, precum și obligațiile stabilite prin această decizie, care nu fost respectate de societatea de asigurare. Astfel, în conținutul actului administrativ contestat se indică în mod clar că nu au fost respectate obligațiile prevăzute în Decizia nr. 316/05.06.2012, și anume cele stabilite la: pct. 1 - obligația de întocmire a situațiilor financiare anuale individuale în conformitate cu IFRS, aferente anului 2012, și transmiterea acestora la C.S.A. până la data de 30.06.2013; pct. 3 - obligația de elaborare a unei Note în care să fie reflectate diferențele dintre tratamentul contabil aplicat potrivit Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 3129/2005, cu modificările și completările ulterioare, și tratamentul contabil prevăzut de IFRS, însoțită de explicațiile detaliate; pct. 4 - obligația ca situațiile financiare anuale individuale conforme cu IFRS, precum și Nota menționată la pct. 3, întocmite în limba română și în moneda națională, să fie auditate și publicate pe pagina proprie de internet a societății de asigurare. În condițiile arătate, la emiterea Deciziei nr. 791/26.09.2013, au fost respectate cerințele prevăzute de Legea nr. 32/2000, sub aspectul motivării în fapt a actului administrativ, decizia contestată cuprinzând justificarea legală a aplicării sancțiunii, cu indicarea în concret a faptei contravenționale reținute în sarcina intimatului-reclamant. Referitor la aprecierile primei instanțe vizând îndeplinirea (cel puțin formal) de către societatea de asigurare a unora dintre obligațiile impuse prin Decizia nr. 316/05.06.2012, din analiza documentației care a stat la baza emiterii acestui act administrativ se constată că, situațiile financiare anuale individuale în conformitate cu IFRS, aferente anului 2012, și Nota în care să fie reflectate diferențele dintre tratamentul contabil, nu au fost transmise autorității de supraveghere și nu au fost publicate pe pagina proprie de internet a societății de asigurare, în termenul de 6 luni de la încheierea exercițiului financiar al anului 2012 (30.06.2013) și nici ulterior la termenele comunicate de asigurator, până la data la care s-a dispus aplicarea sancțiunii. Procedând în continuare, la analiza motivelor de nelegalitate ale Deciziei nr. 791/26.09.2013, formulate prin acțiunea dedusă judecății, se reține că motivul de nulitate al deciziei de sancționare vizând nerespectarea prevederilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001, nu poate fi primit. Instanța de control judiciar constată că Legea nr. 32/2000 este un act normativ cu caracter special în materia activității de asigurare și de supraveghere a asigurărilor, care derogă de la dispozițiile generale din materia contravențiilor, reglementate de O.G. nr. 2/2001. Conform art. 8 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, Autoritatea de Supraveghere Financiară emite decizii prin care constată și aplică sancțiuni, iar art. 8 alin. (2) lit. k 1 ) din aceeași lege, precum și art. 7 din Ordinul CSA nr. 113118/2006, prevăd că deciziile de sancționare vor cuprinde justificarea legală a aplicării sancțiunii și vor fi comunicate persoanelor fizice sau juridice împotriva cărora s-a dispus sancțiunea. De asemenea, potrivit art. 42 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, în caz de conflict între dispozițiile prezentei legi și prevederile conținute în alte acte normative, se aplică dispozițiile acestei legi. Prin urmare, actul administrativ prin care se constată contravenția în materia asigurărilor și se aplică sancțiunea este decizia emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care trebuie să conțină mențiunile obligatorii prevăzute de legea specială, iar nu mențiunile specifice procesului-verbal de contravenție al cărui conținut este reglementat de O.G. nr. 2/2001. În consecință, sunt neîntemeiate susținerile intimatului-reclamant referitoare la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001, sub aspectul neindicării faptei cu caracter contravențional pretins săvârșită și a datei comiterii acesteia, în speță fiind incidente prevederile Legii nr. 32/2000 și nu cele ale art. 17 din O.G. nr. 2/2001. De altfel, după cum s-a arătat anterior, în cuprinsul Deciziei nr. 791/26.09.2013 este menționată fapta contravențională reținută în sarcina reclamantului, respectiv neîndeplinirea obligațiilor stabilite la pct. 1, 3 și 4 din Decizia nr. 316/05.06.2012, fiind indicate în concret obligațiile instituite prin această decizie și care nu au fost executate. În ceea ce privește data săvârșirii contravenției, aceasta este reprezentată de data expirării termenului la care obligațiile stabilite prin Decizia nr. 316/05.06.2012 trebuiau aduse la îndeplinire, respectiv 6 luni de la încheierea exercițiului financiar al anului 2012, până la momentul executării obligațiilor. Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate și criticile reclamantului care vizează temeinicia deciziei de sancționare, reținând că potrivit dispozițiilor art. 2 lit. A) pct. 11 din Legea nr. 32/2000, în calitate de persoană semnificativă/vicepreședinte al directoratului la Societatea B. S.A., intimatul avea atribuții și competențe specifice stabilite prin actele normative cu caracter special, care reglementează activitatea de asigurare. În acest sens, se rețin dispozițiile pct. 5 din Decizia nr. 316/05.06.2012, conform cărora Consiliul de supraveghere, directoratul societății de asigurare și conducătorul compartimentului economico-financiar trebuie să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situațiilor financiare. Astfel, persoanele semnificative, inclusiv intimatul-reclamant, aveau obligația să asigure: elaborarea strategiilor proprii pentru implementarea IFRS, aprobate în mod corespunzător, care să cuprindă acțiuni și măsuri concrete, responsabilitățile concrete delegate persoanelor nominalizate din conducerea operativă și executivă din cadrul societății, politicile contabile, monografiile contabile, pentru toate operațiunile derulate de societate; adaptarea corespunzătoare a procedurilor/normelor interne și a programelor informatice în vederea asigurării conformității informațiilor contabile și financiare cu cerințele IFRS; exactitatea și realitatea datelor care sunt prelucrate, respectiv înscrise în situațiile financiare anuale; transmiterea către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor până la data de 31.08.2012, a propriilor strategii și a calendarului de implementare, precum și informarea trimestrială a autorității de supraveghere cu privire la realizarea calendarului de implementare și a măsurilor stabilite prin respectivele strategii. Referitor la susținerea intimatului-reclamant potrivit căreia prin decizia contestată a fost încălcat principiul răspunderii contravenționale personale, instanța de control judiciar apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât emiterea deciziilor de sancționare pentru toate persoanele care aveau obligația de a îndeplini măsurile dispuse prin Decizia nr. 316/05.06.2012, nu echivalează cu angajarea răspunderii contravenționale cu caracter colectiv. În ceea ce privește solicitarea formulată în subsidiar de către reclamant, vizând înlocuirea sancțiunii cu amendă, aplicată prin decizia atacată, cu sancțiunea avertismentului, se reține că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001, având în vedere că modalitatea de individualizare a sancțiunilor aplicate persoanelor semnificative din cadrul societăților de asigurare este reglementată de Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, și de Ordinul CSA nr. 113118/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind gradualizarea măsurilor sancționatorii. Potrivit art. 2 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin ordinul menționat, măsurile sancționatorii se vor aplica fie gradual, fie direct, ținându-se seama de unul sau mai multe elemente, și anume, interesul asiguraților, urmarea produsă asupra stabilității activității de asigurare, categoriile de asigurări practicate, gradul de pericol social al faptei săvârșite, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, circumstanțele reale și personale ale săvârșirii acesteia, alte considerente de oportunitate, evaluări și analize calitative. În speță, aceste criterii legale au fost avute în vedere la stabilirea amenzii contravenționale în cuantum de 5.000 RON, prin prisma obligațiilor instituite prin Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012, a căror respectare interesa buna funcționare a întregii piețe de asigurări din România, precum și a funcției de conducere deținute de către intimat în cadrul societății de asigurare, motiv pentru care, nu se justifică înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului. În ceea ce privește circumstanțele reale și personale, se reține că potrivit pct. 5 din Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012, persoanele semnificative, inclusiv directoratul societății de asigurare, al cărui vicepreședinte este intimatul-reclamant, au obligația să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situațiilor financiare. În consecință, Înalta Curte constată că prin decizia atacată în mod legal și temeinic s-a decis sancționarea intimatului-reclamant, reținându-se că nu au fost respectate obligațiile impuse în sarcina Societății B. SA prin Decizia nr. 316 din 5 iunie 2012. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată. În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va dispune obligarea intimatului la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 RON, constând în taxă judiciară de timbru.