ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1583/2020

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2013 din 26.09.2013 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, anularea Deciziei ASF nr. 622/21.08.2013 prin care ASF a dispus sancționarea reclamantului cu amendă în cuantum de 50.000 RON iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul.

Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1138 din 7 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară. Împotriva sentinței civile nr. 1138 din 7 aprilie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A.. Prin Decizia nr. 2011/17.06.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis recursul, s-a casat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că sentința atacată nu a fost motivată în fapt și în drept. În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. x/2013*.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1020 din 22 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în rejudecare s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 1020 din 22 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, respectiv anularea Deciziei ASF nr. 622/21.08.2013 prin care ASF a dispus sancționarea reclamantului cu amendă în cuantum de 50.000 RON, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul. În motivarea recursului arată că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 38 1 din Legea nr. 32/2000, care reglementează în mod expres și limitativ cazurile în care se poate demara un astfel de control, decizia din speță fiind emisă în baza unui control nelegal. Arată că un control inopinat putea fi dispus exclusiv atunci când: controlul permanent a relevat abateri grave sau frecvente; din analiza raportărilor și informărilor periodice rezultă abateri; sunt înregistrate reclamații și sesizări asupra activității asigurătorului la ASF (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor - CSA). Consideră că reținerile instanței de fond sunt eronate, întrucât diferența dintre un control obișnuit - permanent - și un control inopinat este tocmai existența unor împrejurări excepționale care determină necesitatea controlului inopinat, recurentul susținând că pentru efectuarea controlului inopinat era necesară o decizie în acest sens, iar prin Hotărârea nr. 2/14.05.2013 a ASF trebuiau identificate condițiile legale pentru dispunerea controlului, cum ar fi referirea la o sesizare prealabilă sau la concluziile controlului permanent/notificărilor periodice. Astfel, susține că argumentul instanței potrivit căruia alin. (13) nu reglementează situațiile în care se poate dispune un control inopinat, ci aspectele ce se verifică cu ocazia controlului inopinat, este lipsit de suport legislativ. Într-o a doua critică, susține că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 38 1 alin. (13) din Legea 32/2000, raportat la extinderea nepermisă a obiectului controlului inopinat, care nu a vizat doar aspecte punctuale, așa cum prevede textul de lege, ci a avut în vedere o arie mult mai amplă din activitatea B.. Consideră că instanța a reținut în mod eronat faptul că nu s-au depășit limitele controlului, în condițiile în care acest control a fost de fapt unul de fond. Într-o altă critică, recurentul-reclamant susține că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile legale care reglementează constituirea rezervelor și că reducerea rezervei de daune a fost realizată cu respectarea normelor legale, Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 respectând prevederile legale. Astfel, arată că prin această hotărâre s-a decis diminuarea rezervei de daună de la rezerva inițială constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, momentul avizării fiind cel prevăzut de art. 38 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA 14/2011, adică aceea a depunerii cererii de despăgubire. Susține că potrivit normelor interne ale B., avizarea se poate realiza și telefonic, societatea având un call-center constituit pentru acest scop, astfel că data avizării include și momentul apelului telefonic prin care este sesizată dauna de către asigurat, iar după avizarea daunei, se procedează la calculul rezervei de daună inițiale, de către Direcția Actuariat, după metodologia de calcul și constituire a rezervelor tehnice, astfel că reducerea rezervei medii de daune, după trecerea perioadei de 60 de zile de la avizarea daunei și până la efectuarea constatării și evaluării daunei, a reprezentat și o strategie economico-managerială de maximă prudență, de vreme ce după trecerea celor 60 de zile, niciunul dintre asigurați nu și-a mai arătat interesul pentru constatarea daunei. Consideră că o astfel de decizie este legală, întrucât dacă daunele care trebuie plătite înregistrează o scădere la un moment dat, în mod proporțional și rezervele trebuie să scadă, singura condiție impusă de lege cu privire la rezerve fiind ca acestea să fie suficiente pentru acoperirea plăților daunelor constatate. În acest sens, arată că rezerva de daună brută la data de 30.04.2013 avea o valoare de 757.691.278 RON, în vreme ce valoarea totală a daunelor plătite în perioada 1 ianuarie - 30.04.2013 a fost de 300.169.374 RON, ceea ce înseamnă o medie de 75 milioane de RON pe lună și un nivel al rezervelor de 10 ori mai mare decât valoarea daunelor plătite într-o lună calendaristică. Recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a demonstrat că Hotărârea ar contraveni vreunei prevederi legale și nici că nivelul rezervelor B. nu ar fi suficient pentru plata daunelor. A patra critică, subsumată aceluiași motiv de casare, se referă la faptul că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile legale în ceea ce privește principiul unicității controlului, respectiv al securității juridice. Astfel, arată că prima instanță a înlăturat argumentele sale în ceea ce privește faptul că aspectele verificate la primul control au fost verificate și cu ocazia celui de-al doilea control, obiectul și perioadele verificare suprapunându-se, instanța apreciind că reclamantul nu a invocat vreo prevedere normativă care să interzică efectuarea unui nou control care să aibă același obiect sau să vizeze aceeași perioadă. Susține că principiul unicității controlului este reglementat expres în materie fiscală, prin art. 118 alin. (2) din Codul de procedură fiscală și reprezintă o transpunere a principiului securității juridice, cu aplicabilitate în orice domeniu al dreptului. De asemenea, susține într-o altă critică faptul că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile legale care reglementează individualizarea sancțiunilor, respectiv art. 39 alin. (6) din Legea 32/2000, coroborat cu art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, instanța apreciind că se impune o amendă în cuantumul maxim prevăzut de lege, deși în speță există elemente de natură să atenueze gravitatea faptelor săvârșite, cum ar fi lipsa unor antecedente, lipsa unor urmări grave, conduita bună a făptuitorului și gravitatea scăzută a faptelor. Exemplificând, menționează că depășirea cu numai câteva zile a termenului de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere privind petiții referitoare la modalitatea de soluționare a unor dosare de daune, în cazuri izolate, cu pondere foarte mică raportat la numărul total de reclamații, nu poate fi considerată o faptă de o gravitate ridicată, și nu generează riscuri semnificative asupra funcționării B..

Apărările intimatei-pârâte Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate. În esență, susține că Decizia A.S.F. nr. 622/21.08.2013, privind sancționarea recurentului-reclamant cu amendă în cuantum de 50.000 RON este temeinică și legală, având în vedere că în urma controlului inopinat s-a constatat că: prin Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 s-a decis diminuarea rezervei de daună de la rezerva inițială constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată; în timpul controlului au fost identificate petiții referitoare la modalitatea de soluționare a unor dosare de daune, care nu au fost înregistrate în registrul unic de petiții, fiind încălcate prevederile art. 20 alin. (3) lit. f) 2 ) din Legea nr. 32/2000 și ale art. 3 lit. b) 9 ) din Normele privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și intermediarilor în asigurări, puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012; au fost identificate petiții referitoare la modalitatea de soluționare a unor dosare de daune, pentru care nu a fost respectat termenul de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere, fiind încălcate prevederile art. 3 lit. b) 10 ) din Normele privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și intermediarilor în asigurări, puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012. Mai arată că recurentul-reclamant face confuzie între tipurile de controale ce pot fi efectuate, și anume: controlul permanent, prin care se verifică respectarea termenelor de transmitere a raportărilor, dacă acestea respectă forma prevăzută de normă, dacă sunt însoțite de anexele și documentele necesare, etc.; controlul inopinat, prin care se verifică dacă datele și informațiile raportate corespund cu evidențele tehnice și contabile ale asiguratorului, precum și cu informațiile rezultate din verificarea fizică a dosarelor de daune și a polițelor de asigurare; controlul periodic. Susține că Hotărârea Directoratului B. privind diminuarea rezervei de daună încalcă atât prevederile art. 3 alin. (1) - (3) din Ordinul nr. 3109/2003, cât și metodologia de calcul a rezervei elaborată de către asigurător. De asemenea, consideră că nu este întemeiată cererea recurentului-reclamant de înlocuire a sancțiunii amenzii aplicate cu avertismentul, având în vedere împrejurările cauzei. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 622/21.08.2013 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care s-a dispus sancționarea reclamantului cu amendă în cuantum de 50.000 RON, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul. Prin actul administrativ atacat, respectiv Decizia nr. 622/21.08.2013 a Autorității de Supraveghere Financiară, a fost sancționat reclamantul A., în calitate de președinte al Directoratului Societății B. S.A., cu amendă contravențională în sumă de 50.000 RON pentru săvârșirea a contravențiilor prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), c) și h), art. 39 alin. (2) lit. a), c) și d), respectiv art. 39 alin. (2) lit. a) și c) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, fiind reținute în sarcina sa următoarele fapte: - prin Hotărârea Directoratului din data de 18.12.2012 s-a dispus diminuarea rezervei de daună de la rezerva inițială constituită la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, diminuarea fiind efectuată fără un calcul fundamentat și documentat, fiind încălcate prevederile art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 și art. 3 alin. (1)-(3) din Normele puse în aplicare prin Ordinul 3109/2003. - există petiții referitoare la modalitatea de soluționare a unor dosare de daune, care nu au fost înregistrate în registrul unic de petiții, cu încălcarea prevederilor art. 20 alin. (3) lit. f) 2 ) din Legea 32/2000 și ale art. 3 lit. b) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012. - există petiții referitoare la modalitatea de soluționare a unor dosare de daună pentru care nu a fost respectat termenul de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere, încălcând prevederile art. 3 lit. f) din Normele puse în aplicare prin ordinul nr. 11/2012. Decizia de sancționare a reclamantului a fost emisă ca urmare a procesului-verbal încheiat la data de 27.06.2013, în urma controlului inopinat ce s-a desfășurat în perioada 16.05.2013, 20.05 - 14.06.2013 la sediul Societății B. S.A. și care viza perioada 01.01.2013 - 30.04.2013. Obiectul acestui control inopinat l-a constituit verificarea modalității de instrumentare și finalizare a dosarelor de daună, precum și a modului de respectare a prevederilor Ordinului nr. 11/2012. 1. O primă critică formulată prin motivele de recurs vizează interpretarea și aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 38 1 din Legea nr. 32/2000, cu privire cazurile în care se poate demara un control inopinat, recurentul-reclamant apreciind că în speță actul administrativ atacat a fost încheiat în baza unui control nelegal. În esență, recurentul-reclamant invocă alin. (6), (10) și (13) ale articolului de mai sus, apreciate ca fiind aplicate greșit de către instanța de fond. Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată. Astfel, în ceea ce privește alin. (6) al art. 38 1 din Legea nr. 32/2000, forma în vigoare la momentul efectuării controlului și pe care, de altfel, o citează și recurentul prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că aceasta se referă la controlul permanent și nu la controlul inopinat, astfel că, acest text de lege nu este incident în speță. Referitor la alin. (10) al art. 38 1 din Legea nr. 32/2000, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că din analiza textului de lege reiese că acesta privește o situație particulară în care se dispune efectuarea unui control inopinat, fără ca acest tip de control să fie limitat la situația indicată în textul invocat. Cu privire la alin. (13) al art. 38 1 din Legea nr. 32/2000, Înalta Curte constată că în speță este vorba despre un control inopinat, dispus prin decizie, potrivit alin. (2) și alin. (13) al art. 38 1 din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora (forma în vigoare la data efectuării controlului): "(2) Efectuarea unui control periodic sau inopinat se hotărăște prin decizie a Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. (...) (13) Controalele inopinate vor viza numai aspecte punctuale, rezultate din analiza rapoartelor și informărilor periodice sau anuale ori a reclamațiilor și sesizărilor înregistrate la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, privind activitatea asigurătorilor, reasigurătorilor, intermediarilor în asigurări și/sau în reasigurări, Fondului sau a entităților care organizează cursuri de calificare, pregătire și perfecționare profesională, după caz." Or, contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, ambele condiții sunt îndeplinite. Astfel, în speță, controlul la B. S.A. s-a efectuat în baza Deciziei nr. 2/14.05.2013, control ce a vizat verificarea modalităților de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune, precum și a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012. Din analiza deciziei de mai sus reiese faptul că este îndeplinită și condiția de la alin. (13), întrucât prin decizia de declanșare a controlului inopinat este prevăzut obiectivul acestui control, și anume verificarea modalităților de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune, precum și a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012. Totodată, din analiza înscrisurilor de la dosar reiese că acest control a fost dispus ca urmare a rapoartelor și informărilor periodice, precum și a unor sesizări înregistrate la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Prin urmare, rezultă cu claritate că cerințele legale pentru dispunerea și efectuarea controlului inopinat, sunt îndeplinite în cauză. 2. Într-o a doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul-reclamant invocă extinderea nepermisă a obiectului controlului inopinat, care, astfel, nu ar fi vizat doar aspecte punctuale, critică apreciată ca fiind nefondată de către Înalta Curte. Verificând conținutul procesului-verbal încheiat la data de 27.06.2013, Înalta Curte constată că cele reținute de către organul de control respectă obiectivul controlului dispus, respectiv verificarea modalităților de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune, precum și a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012. Astfel, în cadrul controlului au fost analizate următoarele aspecte: modul de înregistrare și evidență a dosarelor de daună; situația litigiilor și regreselor; verificarea datelor cuprinse în evidențele tehnice; verificarea modului de instrumentare a dosarelor de daună; situația portofoliului de daune al societății; verificarea modului de soluționare a petițiilor, toate aceste aspecte analizate fiind în conformitate cu Ordinul nr. 11/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și intermediarilor în asigurări, ordin a cărui respectare era prevăzută a fi verificată prin chiar obiectivul controlului inopinat. În acest sens, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din ordinul de mai sus: "(1) Pentru soluționarea legală a petițiilor care le sunt adresate, conducerea executivă a asigurătorilor și intermediarilor în asigurări va dispune măsuri de cercetare, analiză detaliată și rezolvare rapidă și temeinică a tuturor aspectelor sesizate de petenți, cu respectarea strictă a prevederilor legale/contractuale în vigoare.", iar potrivit art. 7 din același act: "În scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării stabilității activității de asigurare în România, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor verifică modul de rezolvare a petițiilor de către asigurători și intermediarii în asigurări." Prin urmare, controlul inopinat dispus respectă legislația în vigoare atât cu privire la procedura de declanșare a acestuia, cât și cu privire la modalitatea de desfășurare și aspectele controlate, dar și din perspectiva obiectivului stabilit prin decizia de declanșare a controlului inopinat, astfel că susținerile recurentului-reclamant cu privire la extinderea obiectului controlului sunt nefondate. În timpul controlului au fost identificate o serie de date incorecte introduse în baza de date și în evidențele societății, respectiv: anumite informații cuprinse în bazele de date puse la dispoziția echipei de control nu au corespuns cu informațiile cuprinse în evidențele tehnice și nici cu informațiile cuprinse în dosarele de daune fizice, iar evidența contabilă și operativă nu permiteau întocmirea corectă a rapoartelor solicitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară. De asemenea, au fost identificate dosare de daună în care data evenimentului excede perioada de valabilitate a poliței de asigurare; au fost identificate dosare de daună cu rezerva de 1 leu, ce aveau data avizării sub 60 de zile față de data de 30.04.2013; au fost identificate dosare de daune aferente unor polițe de asigurare cu date de valabilitate eronate; s-au identificat operațiuni de plăți cu minus ori dosare de daună pe aceeași poliță și pe același asigurat, care în baza de date aferentă plăților efectuate erau atașate altor polițe și altor asigurați; au fost identificate dosare de daună plătite cu întârzieri mai mari de 100 de zile, dosare de daună avizate anterior anului 2013, care nu se regăsesc în rezervă la data de 31.12.2012, documente aferente dosarelor de daună care nu sunt înregistrate în registrul de intrare/ieșire al societății, mai multe dosare deschise pentru același eveniment, dosare de daună respinse la plată după aproape 2 ani, fără notă de fundamentare privind motivele respingerii și înștiințarea păgubitului, dosare de daună prescrise înainte de termenul legal, fără referat prescriere și aviz juridic; au fost identificate dosare de daună cu valori avizate care nu se regăsesc nici în soldul rezervei de daună avizată la data de 30.04.2013, nici în situația dosarelor plătite în cursul anului 2013 și nici în situațiile dosarelor respinse sau prescrise la data de 30.04.2013, etc. Pentru aspectele constatate la controlul inopinat, organul de control a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (1) lit. b) și art. 20 alin. (3) lit. f) 2 ) din Legea 32/2000 și ale art. 3 lit. f) din Normele privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asiguratorilor și intermediarilor în asigurări, puse în aplicare prin Ordinul nr. 11/2012, fapte ce întrunesc elementele constitutive al contravențiilor prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a), c), d) și h) din Legea nr. 32/2000. 3. O altă critică vizează interpretarea și aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor legale care reglementează constituirea rezervelor, recurentul-reclamant apreciind că Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 respectă prevederile legale. Înalta Curte apreciază nefondată această critică. Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000: "Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale are obligația să constituie și să mențină următoarele rezerve tehnice: (...) b) rezerva de daune - se creează și se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor daune". Prevederile de mai sus se completează cu cele ale art. 3 alin. (1)-(3) din Ordinul CSA nr. 3109/2003, potrivit cărora: "(1) Rezerva de daune se creează și se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor daune. (2) Rezerva de daune se constituie pentru daunele raportate și în curs de lichidare și se calculează pentru fiecare contract de asigurare la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune. Rezerva de daune care trebuie constituită va fi obținută prin însumarea valorilor rezervei de daune calculate pentru fiecare contract de asigurări generale. (3) Elementele care se iau în considerare în calculul rezervei de daune sunt: valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în limita sumei asigurate, cheltuielile cu constatarea și evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terțe persoane, și costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terțe persoane". Prin Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 s-a decis diminuarea rezervei de daună de la rezerva inițială constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, momentul avizării fiind cel prevăzut de art. 38 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA 14/2011, adică aceea a depunerii cererii de despăgubire. Or, în calculul rezervei de daună intră, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 3109/2003, atât valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în limita sumei asigurate, care, evident depășește suma de 1 leu, la care se adaugă cheltuielile cu constatarea și evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terțe persoane, precum și costurile de lichidare a daunei. Chiar dacă această diminuare a operat doar pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, aceste dosare fac parte dintre cele a căror valoare estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată intră în calculul rezervei de daună, ele nefiind dosare finalizate pentru a fi excluse de la acest calcul, astfel că diminuarea operată prin Hotărârea Directoratului B. din data de 18.12.2012 s-a făcut în mod nelegal. Înalta Curte constată că raționamentul recurentului-reclamant este eronat, având în vedere că acesta, în argumentarea diminuării s-a raportat la faptul că valoarea totală a daunelor plătite în perioada 01.01.2013 - 30.04.2013 a fost de 300.169.374 RON, ceea ce înseamnă o medie de 75 milioane de RON pe lună și un nivel al rezervelor de 10 ori mai mare decât valoarea daunelor plătite într-o lună calendaristică, fără a ține cont de faptul că textul de lege în baza căruia se determină rezerva de daună (art. 3 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 3109/2003) nu are în vedere aceste aspecte, ci precizează foarte clar că în calculul rezervei de daune intră valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în limita sumei asigurate, cheltuielile cu constatarea și evaluarea pagubei, aferente serviciilor prestate de terțe persoane, precum și costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terțe persoane. 4. A patra critică adusă hotărârii recurate prin motivele de recurs vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale referitoare la principiul unicității controlului, respectiv al securității juridice. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că, în susținerea acestei critici, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 118 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală. Or, având în vedere că acest text de lege a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2016, iar controlul inopinat s-a desfășurat în perioada 16.05.2013, 20.05 - 14.06.2013, este evident că norma invocată nu se aplică, aceasta neputând retroactiva. Analizând cele două controale, se constată că în dosarul nr. x/2013 perioada supusă controlului era 01.06.2012 - 28.02.2013, iar în prezentul dosar, controlul inopinat a vizat perioada 01.01.2013 - 30.04.2013, ceea ce înseamnă că doar perioada 01.01.2013 - 28.02.2013 a fost avută în vedere la ambele controale. Înalta Curte apreciază că, date fiind circumstanțele cauzei, o asemenea suprapunere nu este nelegală, deoarece instituția intimată a avut ca obiectiv al controlului inopinat verificarea modalităților de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune, precum și a modului de respectare a prevederilor Ordinului 11/2012, nefiind un control fiscal propriu-zis, prin care să se stabilească creanțe de achitat în sarcina persoanei controlate, ci doar anumite aspecte de fapt în instrumentarea și finalizarea dosarelor de daună. Deoarece au fost sesizate o serie de deficiențe cu ocazia primului control, care nu au fost remediate până la finalizarea acestuia, Autoritatea de Supraveghere Financiară, în exercitarea atribuției sale de promovare a stabilității activității de asigurare și apărarea drepturilor asiguraților, a procedat la verificarea remedierii datelor introduse în cele două evidențe informatizate pe care le utilizează B. S.A. (C. și D.), inclusiv cu privire la o parte din perioada primului control. De altfel, procesul-verbal încheiat la data de 27.06.2013 de către echipa de control din cadrul instituției intimate se completează cu mențiunile depuse la dosarul de fond din primul ciclu procesual, ce cuprinde activitățile inițiate și continuate în timpul controlului, în scopul îmbunătățirii activității societății B. S.A. și remedierii deficiențelor constatate în procedura de instrumentare și finalizare a dosarelor de daune, multe dintre acestea urmând a fi continuate și după finalizarea controlui inopinat. Totodată, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate și din perspectiva faptului că, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 23.04.2013, situația de fapt constatată a rezultat din analiza comparativă a raportărilor la data de 30.06.2012 cu cele de la 31.12.2012, în timp ce procesul-verbal încheiat la data de 27.06.2013 a vizat analiza comparativă a raportărilor la data de 31.12.2012 cu evidențele societății la data de 30.04.2013. Prin urmare, deși perioada celor două controale s-a suprapus parțial, într-o mică măsură, aspectele verificate s-au raportat la perioade diferite și au vizat analize diferite din procesul de înregistrare în bazele de date, instrumentare și finalizare a dosarelor de daună, nefiind, prin urmare, fondată susținerea recurentului-reclamant că aspectele verificate la primul control au fost verificate și cu ocazia celui de-al doilea control. 5. Într-o ultimă critică, recurentul-reclamant susține că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile legale care reglementează individualizarea sancțiunilor, fără a valoriza în nici un fel circumstanțele personale, deși acestea reprezintă elemente care trebuie avute în vedere în mod obligatoriu la individualizarea sancțiunii. În acest sens, invocă lipsa unor antecedente, lipsa unor urmări grave, conduita bună a făptuitorului și gravitatea scăzută a faptelor reținute. Înalta Curte reține în primul rând faptul că cererea recurentului-reclamant ca la individualizarea sancțiunii aplicate să se țină cont și de prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 este nefondată, întrucât aceasta reprezintă dreptul comun în materia contravențiilor, care nu-și poate găsi aplicabilitatea atunci când într-o anumită materie legiuitorul a prevăzut o normă specială de individualizare a sancțiunilor contravenționale. Cadrul normativ ce se aplică în speță este următorul: Potrivit art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000: "La individualizarea sancțiunii se va ține seama de circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și de conduita făptuitorului", iar potrivit art. 2 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 113118/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind gradualizarea măsurilor sancționatorii: "(1) Măsurile sancționatorii prevăzute de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, se vor aplica fie gradual, fie direct, ținându-se seama de unul sau mai multe dintre următoarele elemente: 1. interesul asiguraților; 2. urmarea produsă asupra stabilității activității de asigurare în România; 3. profilul de risc al fiecărui asigurător; 4. categoriile de asigurări practicate; 5. gradul de pericol social al faptei săvârșite; 6. împrejurările în care a fost săvârșită fapta; 7. modul și mijloacele de săvârșire a acestei fapte; 8. scopul urmărit; 9. circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei; 10. obiecțiunile la procesul-verbal de constatare sau răspunsul contravenientului la notificarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, prin care explică motivul încălcării dispozițiilor legale; 11. celelalte date înscrise în referatul de constatare/procesul-verbal; 12. alte considerente de oportunitate, evaluări și analize calitative". Înalta Curte constată că, la stabilirea cuantumului amenzii, intimata-pârâtă a avut în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârșită, modul și mijloacele de săvârșire a acestei fapte, precum și gradul de pericol social. Astfel, prin diminuarea rezervei de daună de la valoarea inițial constituită până la valoarea de 1 leu, pentru dosarele cu data avizării mai mare de 60 de zile, fără constatare efectuată, prin existența unor petiții referitoare la modalitatea de soluționare a unor dosare de daună, care nu au fost înregistrate în registrul unic de petiții sau pentru care nu a fost respectat termenul de transmitere a răspunsului către autoritatea de supraveghere, precum și prin erorile în înregistrarea, monitorizarea și procedura de soluționare a dosarelor de daună, s-a creat un pericol considerabil în gestionarea, înregistrarea și soluționarea dosarelor, cu consecința creării unor impedimente serioase în procedura de verificare a societății de asigurare de către organul cu atribuții în exercitarea controlului activităților de asigurare. Având în vedere gravitatea faptelor și pericolul social al acestora în raport cu amploarea erorilor evidențiate de către instituția cu atribuții de control, Înalta Curte apreciază că nu se impune analizarea circumstanțelor personale, care nu pot conduce la o altă soluție. În concluzie, instanța de control judiciar constată că faptele reținute prin decizia contestată întrunesc elementele constitutive ale contravențiilor reținute în sarcina recurentului-reclamant, iar sancțiunea aplicată a fost corect individualizată în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1)-(3) din Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii, puse în aplicare prin Ordinul nr. 113118/2006, coroborate cu dispozițiile art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1020 din 22 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.