ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3602/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- în principal, anularea Deciziei A.S.F. nr. 635/10.03.2016 și a Deciziei A.S.F.

nr. 1045/11.05.2016, ca nelegale, cu consecința anulării sancțiunii contravenționale-amendă în cuantum de 230.000 RON, reținută în sarcina reclamantului;

- în subsidiar, anularea Deciziei A.S.F. nr. 635/10.03.2016 și a Deciziei A.S.F.

nr. 1045/11.05.2016, ca netemeinice, cu consecința anulării sancțiunii contravenționale-amendă în cuantum de 230.000 RON, reținută în sarcina reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 2504 pronunțată la 21 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de autoritatea publică pârâtă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2504, pronunțată la 21 iunie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre judecare către instanța de fond, având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că, în cauză, este incident acest motiv de recurs, în variantele prescrise de teza I și teza ultimă a acestui text de lege. Pe de o parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întreaga motivare a sentinței de fond fiind mult prea concisă, iar pe de altă parte, hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, motive care în economia considerentelor expuse de Curtea de Apel București au fost determinante în pronunțarea soluției.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit efectul pozitiv al lucrului judecat, având în vedere că dezlegările acordate în dosarele anterioare vizează chestiuni de drept, interpretarea unor texte de lege de către instanțele de judecată din acele dosare și nu o dezlegare acordată unei chestiuni de fapt incidentă între părți.

Recurentul-reclamant învederează și că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 273 indice 3 din Legea nr. 297/2004, precum și a prevederilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, prin prisma caracterelor faptei contravenționale sancționată de art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004 (forma inițială) sau de art. 273 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 (forma ulterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 32/2012).

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant apreciază că instanța de fond nu a dat curs prevederilor art. 12 din O.G. nr. 2/2001, privind legea contravențională mai favorabilă și nu a respectat dispozițiile art. 5 alin. (7) din același act normativ, pentru una și aceeași faptă fiind aplicate mai multe sancțiuni contravenționale, cu desocotirea principiului non bis in idem.

De asemenea, prin cererea de recurs, se susține încălcarea dispozițiilor art. 13 din O.G. nr. 2/2001, respectiv faptul că ar fi intervenit prescripția pentru constatarea contravenției, termenul de 3 ani fiind împlinit la data de 01 martie 2015, față de data aplicării sancțiunii - 12 noiembrie 2015, precum și încălcarea principiului personalității răspunderii contravenționale, care presupune imposibilitatea aplicării sancțiunii contravenționale altei persoane decât celei care a săvârșit în mod efectiv contravenția, reprezentând unul dintre principiile directoare ale oricărui regim sancționator.

Nu în ultimul rând, se critică sentința recurată prin prisma încălcării prevederilor art. 12 alin. (2) teza II din O.G. nr. 2/2001, în opinia recurentului-reclamant sancțiunea aplicată depășind maximul special prevăzut de lege, precum și prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 și ale prevederilor art. 66 alin. (1) din Regulamentul CNVM nr. 1/2006.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 10 ianuarie 2018, intimata-pârâtă a invocat excepția puterii de lucru judecat și a solicitat respingerea motivelor de recurs ca neîntemeiate, reiterând, în esență, apărările formulate la fondul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reținând următoarele considerente:

În primul rând, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a invocat excepția puterii de lucru judecat ca o apărare de fond la recursul formulat, astfel cum a precizat și prin concluziile orale susținute la acest termen de judecată, iar nu ca o veritabilă excepție, urmând ca această apărare să fie avută în vedere la soluționarea recursului declarat în cauză.

II.1 Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt infirmate chiar de considerentele sentinței recurate, în care sunt arătate în mod concis, dar clar, concluziile avute în vedere la stabilirea raționamentului privind respingerea cererii de chemare în judecată, precum și temeiurile de drept care au stat la baza convingerii instanței în pronunțarea soluției.

Astfel, se observă că nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei și constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie sau întemeiată pe motive străine de natura cauzei, nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

II.2. Referitor la motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este, de asemenea, nefondat.

Astfel, în anul 2006, a fost derulată o ofertă publică obligatorie de preluare a societății Sinteza S.A. Oradea, inițiată de societatea B. S.R.L., societate care acționa în mod concertat cu societatea C. S.R.L. și cu reclamantul A..

Anterior derulării acestei oferte, structura acționariatului societății Sinteza S.A. era următoarea: societatea B. S.R.L. - 42,37%; societatea C. S.R.L. - 3,12%; A. - 28,13%; alți acționari - 26,38%.

După derularea ofertei, structura acționariatului societății Sinteza S.A. a devenit următoarea: societatea B. S.R.L. - 48,71%; societatea C. S.R.L. - 3,12%; A. - 28,13%; alți acționari - 20,04%.

La momentul respectiv, structura asociaților societății B. S.R.L. era următoarea: societatea C. S.R.L. - 95%; D. - 5%.

Societatea C. S.R.L. avea ca asociat unic pe societatea E. S.R.L., cu următorii asociați: F. - 50%; G. - 50%.

În anul 2007, societatea B. S.R.L. și societatea C. S.R.L. au fuzionat, iar capitalurile sociale ale acestora au fost absorbite de societatea E. S.R.L., aceasta devenind astfel acționar majoritar al societății Sinteza S.A., cu o deținere de 51,8% din capitalul social al societății emitente.

La data de 30 decembrie 2011, a avut loc o tranzacție pe piața de capital în urma căreia societatea H. S.R.L., al cărei unic asociat și administrator este reclamantul, a achiziționat de la societatea E. S.R.L. un pachet de acțiuni, reprezentând 51,88% din capitalul social al societății Sinteza S.A.

Având în vedere că, în urma acestei tranzacții, societatea H. S.R.L. a depășit pragul de 33% din capitalul social al emitentului societatea Sinteza S.A., devenind acționar majoritar al acesteia, prin adresa C.N.V.M. nr. x/11.01.2012, societatea a fost notificată cu privire la incidența dispozițiilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, referitoare la obligația derulării ofertei publice de preluare, în termen de cel mult 2 luni de la momentul depășirii pragului.

Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 106/04.04.2012, societatea H. S.R.L. a fost sancționată cu avertisment, în calitatea sa de acționar al societății Sinteza S.A., având în vedere faptul că, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, nu a depus la C.N.V.M., în termenul prevăzut de art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății emitente. Prin același act, s-a stabilit obligația ca societatea "H." S.R.L., împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M., în cel mult 15 zile de la emiterea ordonanței, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A.

Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 185/20.06.2012, reclamantul a fost sancționat, în calitatea sa de administrator și asociat unic al societății H. S.R.L., acționar al societății Sinteza S.A., cu amendă în cuantum de 500 RON, pentru nedepunerea în termen a documentației aferente ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A. . De asemenea, s-a stabilit un nou termen de 15 zile de la emiterea ordonanței pentru îndeplinirea obligației ca societatea H. S.R.L., împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M. documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A.

Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 323/25.09.2012, reclamantul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 51.000 RON, în calitatea sa de administrator și asociat unic al societății H. S.R.L., acționar al societății Sinteza S.A., pentru nedepunerea în termen a documentației aferente ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A. Tototdată, s-a reiterat dispoziția privind obligația ca societatea H. S.R.L., împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M., în cel mult 15 zile de la emiterea ordonanței, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A.

A mai rezultat că reclamantul, în calitatea sa de asociat unic al societății H. S.R.L., a mai fost sancționat, în legătură cu refuzul de a efectua oferta publică de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A., după cum urmează:

- Prin Decizia A.S.F. nr. 601/12.11.2013, cu o amendă de 100.000 RON;

- Prin Decizia A.S.F. nr. A/318/22.04.2013, cu o amendă de 110.000 RON;

- Prin Decizia A.S.F. nr. 1508/20.10.2014, cu o amendă de 150.000 RON;

- Prin Decizia A.S.F. nr. 750/20.04.2015, cu o amendă de 200.000 RON;

- Prin Decizia A.S.F. nr. 3383/12.11.2015, cu o amendă de 210.000 RON;

A rezultat, de asemenea, că prin Decizia ASF nr. 3383/12.11.2015, s-a dispus/decis că societatea H. S.R.L. are obligația ca, în cel mult 15 zile de la data emiterii acestei decizii, singură sau împreună cu persoanele care acționează în mod concertat, să depună la ASF documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A. .

Din Preambulul Deciziei A.S.F. nr. 635/10.03.2015, ca și din Anexa la Decizia A.S.F. nr. 1045/11.05.2016, rezultă că, nu a fost respectată obligația/dispoziția dată prin Decizia A.S.F. nr. 3383/12.11.2015, ca, în ce mult 15 zile de la data emiterii acesteia, să fie depusă la A.S.F. documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A., de către societatea H. S.R.L., acesta fiind un aspect necontestat de către reclamant.

De asemenea, din conținutul Deciziei A.S.F. nr. 635/10.03.2015, ca și din Anexa la Decizia A.S.F. nr. 1045/11.05.2016, rezultă că, acesta a fost sancționat, în calitatea sa de asociat unic la societatea H. S.R.L., pentru nerespectarea obligației/dispoziției date prin Decizia A.S.F. nr. 3383/12.11.2015, ca, în cel mult 15 zile de la data emiterii acesteia, să fie depusă la A.S.F. documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A., de către societatea H. S.R.L., acesta fiind de asemenea un aspect necontestat de către reclamant .

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant referitoare la faptul că instanța de fond ar fi reținut în mod greșit efectul pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ., republicat, "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Potrivit prevederilor art. 432 C. proc. civ., republicat, "Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage deci exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință.

Efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ., republicat, sunt:

(1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicția între dispozitivele hotărârilor judecătorești;

(2) efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Excepția autorității de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorității de lucru judecat.

Elementele autorității de lucru judecat, atunci când se urmărește blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: (a) părțile, (b) obiectul și (c) cauza, care trebuie să fie aceleași în ambele procese.

În privința efectului pozitiv, Înalta Curtea reține că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) C. proc. civ., republicat, poate fi opusă ca apărare de fond.

În concluzie, efectul pozitiv presupune existența unui proces în desfășurare între aceleași părți, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, iar efectul negativ oprește o nouă judecată în fond.

Totodată, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., republicat, "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.".

În interpretarea textului menționat, doctrina relevantă de drept procesual civil a reținut că "în privința considerentelor care intră în autoritatea de lucru judecat, textul precizează că este vorba despre acelea pe care se sprijină soluția din dispozitiv. Este vorba despre acele considerente așa-numite "decisive", explicația și fundamentul soluției, care trebuie să participe, în egală măsură, la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului. Considerentele care sprijină în mod necesar hotărârea instanței trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat pentru că, în fapt, ele fac corp comun cu dispozitivul, în absența lor soluția fiind neclară, necunoscându-se limitele judecății și nici aspectele tranșate în mod definitiv, fără posibilitatea reluării dezbaterii judiciare asupra lor. (…) Intră în autoritatea de lucru judecat și acele motive care conțin ele însele, separat de soluția din dispozitiv (și făcând posibilă adoptarea acesteia), rezolvări ale unor chestiuni litigioase. Este vorba despre așa-numitele motive cu valoare decizională care vin să tranșeze aspecte ale litigiului dedus judecății de o manieră incidentală, așa încât rezolvarea asupra lor nu se poate regăsi în dispozitiv (decât de o manieră indirectă). Motivele decizorii nu vin să explice soluția din dispozitiv, ci conțin ele însele soluția asupra unei apărări (…). A nega efectul autorității de lucru judecat unei soluții date de instanță asupra unui punct litigios supus dezbaterii părților, doar pe motiv că soluția se regăsește în considerente, înseamnă a contesta însuși fundamentul autorității de lucru judecat - verificarea jurisdicțională care dă răspuns contestației făcute de părți - și de a deschide șirul altor procese." (M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. II - Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, ed. Universul Juridic, București, 2013, pag. 586 - 587).

În dosarul nr. x/2012, soluționat irevocabil prin decizia nr. 2357/05.06.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a avut ca obiect anularea Ordonanței nr. 323/25.09.2012, prin care fusese sancționat reclamantul A. cu 51.000 RON, în aceeași calitate și pentru aceeași faptă reținută în prezentul dosar dedus judecății, respectiv pentru încălcarea obligației prevăzute la art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, s-a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii recurentului-reclamant care a avut în vedere, în esență, următoarele argumente:

- recurentul deține atât în mod direct (28,13%) acțiuni ale emitentului Sinteza S.A., cât și în mod indirect (51,89%) prin acțiunile deținute de societatea H. S.R.L. la societatea Sinteza S.A.; obligația de lansare a ofertei publice de preluare devine incidentă în situația în care o persoană obține controlul asupra unei societăți ale cărei acțiuni sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată;

- recurentul nu a răsturnat prezumția de acțiune concertată și nu a demonstrat nelegalitatea actelor atacate;

- nerespectarea prevederilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, ce instituie obligația de promovare a ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A. este imputabilă recurentului în calitate de administrator și asociat unic al societății, conduita acestuia de neîndeplinire a obligațiilor sale legale fiind de natură să lezeze interesele celorlalți acționari ai societății emitente, cărora ar fi trebuit să le adreseze oferta de preluare, la un preț stabilit de legea pieței de capital și de reglementările emise în aplicarea acesteia

În speță, actele administrative atacate sunt Decizia A.S.F. nr. 635/10.03.2015 și, respectiv, Decizia A.S.F. nr. 1045/11.05.2016, privind sancționarea reclamantului cu o amendă de 230.000 RON, în calitatea sa de asociat unic al societăți H. S.R.L. și acționar al societății Sinteza S.R.L., în timp ce dosarul nr. x/2012, soluționat irevocabil prin decizia nr. 2357/05.06.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a avut ca obiect anularea Ordonanței nr. 323/25.09.2012, prin care fusese sancționat reclamantul A. cu 51.000 RON, în aceeași calitate și pentru aceeași faptă, pentru încălcarea obligației prevăzute la art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.

În consecință, Înalta Curte, în acord cu concluziile instanței de fond, constată că recurentul-reclamant a fost sancționat prin cele două acte administrative în temeiul acelorași prevederi legale, pentru nerespectarea aceluiași gen de obligații, constând în refuzul de a depune la A.S.F. documentația aferentă a ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A., de către societatea H. S.R.L., ceea ce atrage concluzia că actele administrative din prezenta cauză sunt legale și temeinice, ca și actele administrative precedente prin care a fost sancționat anterior.

Înalta Curte va respinge ca nefondate și criticile recurentului-reclamant referitoare la caracterul instantaneu al faptei contravenționale reținute în sarcina sa.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de sancționare atacate, "O persoană care, urmare a achizițiilor sale sau ale persoanelor cu care acționează în mod concertat, deține mai mult de 33% din drepturile de vot asupra unei societăți comerciale este obligată să lanseze o ofertă publică adresată tuturor deținătorilor de valori mobiliare și având ca obiect toate deținerile acestora cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 2 luni de la momentul atingerii respectivei dețineri".

Prevederile cuprinse în art. 273

2

alin. (1) din același act normativ incriminează drept contravenție nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 203 referitoare la inițierea, în termenul prevăzut de lege, a unei oferte publice de preluare obligatorie, sancțiunea aplicabilă crescând progresiv în funcție de numărul de zile cu care a fost depășit termenul legal de lansare a ofertei. Astfel, potrivit art. 273

2

alin. (1) pct. i lit. c), în cazul în care termenul legal a fost depășit cu mai mult de 60 de zile, persoana fizică vinovată se sancționează cu amendă de la 50.001 RON la 500.000 RON.

Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost sancționat recurentul-reclamant este, prin natura sa, o contravenție omisivă continuă. În acest sens sunt și dispozițiile art. 273

2

alin. (1) din Legea nr. 297/2004, anterior citat, din care reiese că obligația a cărei nerespectare este sancționată poate fi executată nu doar în intervalul de două luni de la depășirea plafonului de 33% din drepturile de vot asupra emitentului, după împlinirea căruia omisiunea dobândește caracter ilicit, ci și ulterior, pe o perioadă nedeterminată de timp.

De asemenea, obligația de lansare a ofertei publice de preluare poate fi îndeplinită și după expirarea termenului de două luni, ea subzistând în sarcina persoanelor vizate, ceea ce rezultă de altfel și din dispozițiile art. 273

2

alin. (1) din Legea nr. 297/2004, care, așa cum s-a reținut anterior, prevăd în caz de nerespectare a obligației în discuție, o sancțiune care crește progresiv în funcție de numărul de zile cu care a fost depășit termenul legal de lansare a ofertei.

În concluzie, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că, fapta pentru care acesta a fost sancționat este o contravenție omisivă continuă, iar nu instantanee, constatare ce lipsește de fundament o serie de raționamente dezvoltate ulterior în susținerea acțiunii, reiterate prin motivele de recurs, respectiv cele prin care se invocă încălcarea principiului non bis in idem, intervenirea prescripției răspunderii contravenționale și aplicarea unei sancțiuni ce depășește maximul special prevăzut de legea mai favorabilă.

Prin urmare, nu se poate reține că, în speță, s-ar fi aplicat mai multe sancțiuni pentru aceeași faptă, căci având caracter continuu, contravenția în discuție se epuizează prin constatare și sancționare, iar omisiunea, după momentul constatării, de conformare la dispozițiile legale, constituie o nouă contravenție, susceptibilă de aplicarea unei noi sancțiuni.

Cât privește legea aplicabilă, aceasta se determină prin raportare la momentul epuizării, ce coincide în cauză, așa cum s-a arătat, cu momentul constatării și aplicării sancțiunii, astfel că nu se pune problema determinării legii mai favorabile, fiind respectat maximul special prevăzut de art. 273

2

alin. (1) pct. i lit. c) din Legea nr. 297/2004, mai sus evocat, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de sancționare.

Referitor la termenul de prescripție a răspunderii contravenționale, sunt incidente prevederile art. 278 alin. (3) din Legea nr. 297/2004, conform cărora "în cazul contravențiilor continue, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data constatării faptei", iar nu de la momentul consumptiv inițial, cum susține recurentul-reclamant, respectiv de la data la care s-a depășit termenul de două luni instituit pentru efectuarea ofertei publice de preluare, astfel că nici acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului caracterului personal al răspunderii contravenționale, Înalta Curte are în vedere că recurentul-reclamant deține în mod direct 28,13% din acțiunile emitentului Sinteza S.A. și, în mod indirect 51,89% din acțiunile emitentului, în calitate de administrator și asociat unic al societății H. S.R.L., care deține în mod direct acest pachet de 51,89% din acțiunile emitentului. Prin urmare, recurentul-reclamant însuși depășește, prin deținerile sale directe și indirecte, cumulate, pragul de 33% din capitalul social al societății Sinteza S.A. . Astfel îi revenea obligația de a derula oferta publică de preluare, conform art. 203 din Legea nr. 297/2004, a cărei nerespectare atrage răspunderea contravențională. Faptul că aceeași obligație revine și societății H. S.R.L., care, singură, depășește pragul de 33%, nu exclude răspunderea recurentului-reclamant, raportat la prevederile art. 203.

În consecință, Înalta Curte, în acord cu soluția instanței de fond, apreciază că în mod corect a fost sancționat recurentul-reclamant, răspunderea pentru nerespectarea prevederilor privind obligația de promovare a ofertei publice de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A. revenindu-i în considerarea neconstestată a deținerilor sale directe și indirecte de peste 33% din capitalul emitentului.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 66 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 privind emitenții și operațiunile cu valori mobiliare, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Potrivit art. 66 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 privind emitenții și operațiunile cu valori mobiliare, "Persoanele care au dobândit cu respectarea prevederilor art. 203 alin. (1) sau art. 205 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 297/2004, mai mult de 33% din drepturile de vot asupra unei societăți comerciale sau care și-au îndeplinit obligația prevăzută la art. 205 alin. (3) din această lege, pot achiziționa acțiuni ale aceluiași emitent fără a derula o ofertă publică de cumpărare/preluare".

În primul rând se observă că articolul citat se referă, în mod expres, la dobândirea a peste 33% din drepturile de vot asupra unei societăți, prin una dintre modalitățile enumerate, ca o condiție a exonerării de obligația derulării unei oferte publice de preluare în cazul achizițiilor subsecvente de acțiuni ale aceluiași emitent.

Rezultă așadar că, pentru a fi exonerat de obligația în discuție, nu este suficient ca un anumit acționar, persoană fizică sau juridică, să fi participat anterior, alături de alte persoane cu care acționa concertat, la derularea unei oferte publice de preluare, ci este necesar ca, urmare a ofertei respective, să fi dobândit, să ajungă să dețină, peste 33% din acțiunile societății emitente.

Or, în speță, se constată că reclamantul A. nu a achiziționat nicio acțiune a societății Sinteza S.A. ca urmare a ofertei publice derulate în anul 2006, deținerea sa în cadrul societății emitente rămânând nemodificată, respectiv de 28,13%.

Cu toate că art. 66 alin. (5) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 menționează că "În calculul procentului de 33%, prevăzut la art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, se iau în considerare atât deținerile directe, cât și deținerile indirecte", având în vedere că la data derulării ofertei de preluare obligatorie a societății Sinteza S.A. din anul 2006 recurentul-reclamant nu era asociat al celor două societăți cu care acționa concertat la momentul respectiv, societatea B. S.R.L. sau al societății C. S.R.L., și nu putea influența în vreun fel politica investițională a acestora, deținerile celor două societăți nu pot fi considerate dețineri indirecte ale sale.

Prin urmare, în urma desfășurării ofertei publice de preluare obligatorie din anul 2006, recurentul-reclamant nu a dobândit nici direct și nici indirect peste 33% din drepturile de vot asupra societății Sinteza S.A., deținerile sale rămânând de 28,13%, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 66 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, ipoteza la care se referă dispoziția normativă neregăsindu-se în speță.

De altfel, această chestiune a fost dezlegată cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile dintre aceleași părți purtate asupra actelor anterioare de sancționare a reclamantului pentru nerespectarea obligației de derulare a ofertei publice de preluare a societății Sinteza S.A., ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2012, y/2012, z/2013, w/2013, soluționate în fond de Curtea de Apel București și în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au validat actele emise de inițial de C.N.V.M. și apoi de A.S.F., reținându-se că oferta publică derulată în 2006 nu îl exonerează pe reclamant de obligația prevăzută de art. 203 din Legea nr. 297/2004 ca urmare a tranzacției din 2011, prin care societatea H. S.R.L., în care are calitatea de asociat unic și administrator, a dobândit 51,89% din drepturile de vot asupra societății Sinteza S.A.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, în cauză nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât recursul formulat de recurentul-reclamant A. va fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2504 din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iulie 2020.