Decizia nr. 4147/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 17.01.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea deciziei nr. 1286/23.10.2019 și a deciziei nr. 1525/04.12.2019, ambele emise de pârâtă, prin care a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 30.000 RON, în temeiul art. 133 alin. (7) din Legea nr. 24/2018 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004. Totodată, a solicitat suspendarea deciziei nr. 1286/23.10.2019, prin care i-a fost aplicată sancțiunea contravențională, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Soluția primei instanțe. Decizia de casare Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. privind suspendarea executării deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară. Împotriva încheierii menționate a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Prin decizia nr. 3835/23.06.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepția nulității recursului și a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 11 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a fost casată încheierea recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.12.2021, sub nr. x/2020*.

Hotărârea de fond pronunțată în al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 422 din 8 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la rămânerea definitivă a sentinței cu privire la anularea actului administrativ pe fond.

Recursul exercitat în cauză în al doilea ciclu procesual Împotriva sentinței nr. 422 din 8 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a exercitat recurs pârâta. În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut următoarele: Instanța de fond a procedat la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 131 și art. 133 din Legea nr. 24/2017 în raport de care a apreciat incidența art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat și paguba iminentă), în acest caz situația de fapt fiind greșit calificată de instanța de fond comparativ cu exigențele normei de drept. Sub aspectul condiției privind existența unui caz bine justificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, arată că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit art. 131 din Legea nr. 24/2017 referitor la aplicarea criteriilor de individualizare a sancțiunii, coroborat cu art. 133 alin. (3) din aceeași lege referitor la conținutul minim al unei decizii emise de ASF. Astfel, consideră că este eronat raționamentul instanței de fond conform căruia toate constatările conduc la concluzia că "este pusă sub semnul incertitudinii competența organului emitent de a emite dispoziția a cărei suspendare se solicită, în sensul că nu este dovedit că are la bază o analiză a organului de specialitate." Aceasta, deoarece argumentele de fapt și de drept invocate demonstrează că instanța nu a analizat în mod corect actele și probele dosarului. În acest sens a făcut trimitere la încheierea de ședință din data de 04.11.2020, prin care instanța a înlăturat din probatoriu înscrisurile constând în notele direcțiilor de specialitate, apreciind că nu sunt utile. Prin urmare, nu au fost respectate rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât sentința reține argumente ce demonstrează că judecătorul fondului nu a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor legale incidente, neavând în vedere încheierea interlocutorie menționată. Pentru a argumenta incidența în speță a art. 133 alin. (1) coroborat cu art. 133 alin. (8) din Legea nr. 24/2017, instanța de fond a invocat în mod greșit inexistența la dosar a unei analize a direcției de specialitate datată anterior emiterii actului administrativ sancționator, în condițiile în care a respins cererea de probe prin încheierea de ședință din 04.11.2020. În opinia recurentei, prevederile art. 133 alin. (8) din Legea nr. 24/2017 stabilesc că dispozițiile capitolului se completează cu cele ale O.G. nr. 2/2001, însă această completare se realizează "în mod corespunzător" și numai în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel." Or, ASF a ținut cont, la momentul individualizării sancțiunii aplicate, de prevederile art. 131 din Legea nr. 24/2017, norme ce privesc criteriile de individualizare a sancțiunii aplicate, dovadă în acest sens fiind chiar conținutul actului administrativ sancționator. Textul cuprins în art. 131 din Legea nr. 24/2017 prevede că ASF stabilește tipul și nivelul sancțiunilor sau măsurilor administrative aplicate în conformitate cu art. 126-129, cu luarea în considerare a tuturor circumstanțelor relevante, însă norma nu prevede că aceste chestiuni trebuie menționate în cuprinsul actului sancționator, ci exclusiv faptul că trebuie să țină cont de ele. Așadar, apreciază că motivarea unui act administrativ nu trebuie să se transforme într-o analiză exhaustivă care să reia toate elementele analizate în faza premergătoare emiterii acestuia, impunându-se să cuprindă acele elemente care să permită destinatarului să-și exercite dreptul la apărare, cerință îndeplinită în prezenta cauză. Având în vedere unitatea obiectului de reglementare și succesiunea logică a normelor juridice instituite prin alin. (1)-(3) ale art. 133 din Legea nr. 24/2017, se poate constata că deciziilor de sancționare emise de ASF nu le sunt incidente prevederile legii generale în materie contravențională referitoare la elementele obligatorii ale procesului-verbal de sancționare, suplimentare față de cele prevăzute de legea specială. Ca atare, ASF a respectat obligația de a indica elementele de drept și de fapt ce au stat la baza soluției adoptate. Un alt aspect de nelegalitate evidențiat de recurentă vizează interpretarea și aplicarea greșită a art. 133 alin. (1) și alin. (8) din Legea nr. 24/2017 prin raportare la argumentele instanței de fond prezentate la fila x, paragraful 2 din sentința recurată, în ceea ce privește faptul că nu au fost consemnate eventuale obiecțiuni formulate de reclamant. În legătură cu aspectul menționat susține, în contextul citării prevederilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017, că printre elementele pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare nu se regăsesc și obiecțiunile persoanelor sancționate, astfel că ASF nu avea obligația de a le menționa în cuprinsul acesteia și, implicit, nu există nicio sancțiune corelativă pentru lipsa acestor obiecțiuni din decizie. Faptul că textul arătat nu este introdus prin sintagma "prin derogare de la dispozițiile O.G. nr. 2/2001" nu infirmă caracterul distinct al normelor instituite de legea specială în raport cu cadrul legal general în materie contravențională. În concluzie, art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017 trebuie să fie interpretat în sensul că legislația specială în materia pieței de capital prevede un regim sancționator distinct față de Ordonanța de Guvern nr. 2/2001 în ceea ce privește obligativitatea menționării obiecțiunilor contravenientului în cuprinsul actului de constatare și sancționare. Și din perspectiva reținerii nerespectării dreptului reclamantului la apărare instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit art. 131 și art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017. Astfel, certitudinea respectării dreptului la apărare în procedura administrativă de care a beneficiat intimatul-reclamant reiese din cadrul legal aplicabil în materia contenciosului administrativ, care permite petenților să-și exercite dreptul la apărare împotriva măsurilor dispuse de ASF prin actul contestat, atât prin intermediul plângerii prealabile, cât și pe calea unei acțiuni în justiție, analizată și soluționată în sistemul dublului grad de jurisdicție. În condițiile în care intimatului-reclamant i-au fost comunicate constatările ASF și acesta a avut posibilitatea de a exprima un punct de vedere cu privire la constatările făcute de autoritate, exercitându-și dreptul de a formula obiecțiuni, aspect necontestat, consideră recurenta că susținerile instanței de fond potrivit cărora "se pune sub semnul incertitudinii respectarea dreptului la apărare în procedura administrativă" sunt greșite și nu pot conduce la concluzia că reclamantui i-a fost încălcat dreptul la apărare, astfel încât să impună suspendarea executării actului administrativ de sancționare. Mai susține că instanța de fond a analizat greșit pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 coroborate cu prevederile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017, conform argumentelor expuse la paginile 12-13 din recurs, concluzionând că nu există nicio dispoziție legală care să prevadă obligativitatea indicării obiecțiunilor în cuprinsul deciziei de sancționare și, de asemenea, că nu există nicio sancțiune corelativă pentru lipsa acestora din cuprinsul deciziei de sancționare emise de ASF. De asemenea, pentru a constata dacă într-o cerere de suspendare este îndeplinită condiția cazului bine justificat, instanța trebuie să-și limiteze verificarea actului doar la acele împrejurări vădite de fapt și de drept care au posibilitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, obligație nerespectată de instanța de fond, față de motivele reținute la fila x, parag. 10 și 11 din sentința atacată. Pentru motivele arătate, consideră că în mod greșit a apreciat instanța de fond că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se cere, solicitând a se constata că,dimpotrivă, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru suspendarea actului administrativ. În ceea ce privește paguba iminentă, recurenta apreciază că instanța de fond a apreciat greșit că este îndeplinită și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, necesară suspendării executării actului administrativ. Pornind de la considerentele reținute de prima instanță, afirmă că acestea nu se încadrează în definiția prevăzută de textul de lege menționat, prejudiciul invocat de instanță nefiind un prejudiciu material viitor (care trebuie să cuprindă pierderea suferită și beneficiul nerealizat) și previzibil (ce reprezintă acele consecințe dăunătoare care au fost sau au putut fi prevăzute la momentul săvârșirii faptei ilicite). Contrar aprecierilor instanței de fond, opinează că intimatul-reclamant nu a făcut dovada situației sale materiale în ansamblu (bunuri mobile sau imobile deținute, active financiare etc.), astfel încât instanța să poată concluziona că executarea obligației de plată a amenzii, înainte de soluționarea acțiunii în anulare, ar fi de natură a-i afecta în mod considerabil situația financiară și l-ar expune unor prejudicii imposibil sau greu de recuperat. În cauză, intimatul-reclamant nu a făcut dovada executării imediate a actului administrativ, respectiv a unui prejudiciu ireparabil, în sensul legii, pentru ca instanța de fond să considere îndeplinită condiția pagubei iminente, simpla susținere a producerii unei pagube neputând conduce, de facto, la constatarea existenței unei pagube iminente. În plus, intimatul-reclamant nu justifică condiția necesității prevenirii pagubei iminente, ci invocă un pretins prejudiciu printr-o serie de argumente subiective ce nu pot conduce la suspendarea executării actului administrativ, cum ar fi: afectarea patrimoniului; termenele foarte lungi care se acordă la Înalta Curte de Casație și Justiție; dificultatea recuperării sumei de 30.000 RON de la pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, fiind de notorietate faptul că instituțiile publice sunt foarte greu de executat silit; dobânda acestei sume nu va putea fi recuperată; există riscul derulării unei executări silite împotriva acestuia. De asemenea, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu în chiar executarea actului administrativ contestat. În final subliniază că existența condițiilor legale privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube nu se prezumă, fiind necesar a fi dovedite de către persoana lezată, care a solicitat suspendarea executării actului administrativ și care este datoare să propună și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a celor două condiții, ceea ce în speță nu a fost dovedit.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că în mod legal a apreciat instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite condițiile admiterii cererii de suspendare, în contextul în care a reținut că pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis decizia contestată cu încălcarea dispozițiile legale. II. Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recurs și a apărărilor și susținerilor din întâmpinare, raportat la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, urmând să-l admită și să reformeze în consecință soluția primei instanțe. 1. Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, instanța de contencios administrativ a fost învestită, pe calea prevăzută de art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 1286/23.10.2019 și a deciziei nr. 1525/04.12.2019, ambele emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 30.000 RON, în temeiul art. 133 alin. (7) din Legea nr. 24/2018 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004. Totodată, a solicitat suspendarea deciziei nr. 1286/23.10.2019, prin care i-a fost aplicată sancțiunea contravențională, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare. Prin decizia nr. 1286 din data de 23.10.2019 reclamantul a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 30.000 RON, Autoritatea de Supraveghere Financiară stabilind că nerespectarea deciziei nr. 937/18.07.2019 constituie o faptă de natură contravențională. Prin această din urmă decizie s-a instituit în sarcina Consiliului de administrație al S.I.F. Oltenia S.A., obligația de a convoca, în termen de 45 de zile, adunarea generală a acționarilor cu ordinea de zi propusă de acționarii S.I.F. Banat Crișana S.A. și S.I.F. Oltenia S.A. prin cererea nr. x/11.06.2019. Soluționând, în rejudecare, cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, prin sentința nr. 422 din 08.03.2022, Curtea de Apel București a admis-o și a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1286/23.10.2019 până la rămânerea definitivă a sentinței cu privire la anularea actului administrativ pe fond. Pentru a pronunța această soluție a reținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, apreciind în acest sens ca fiind întemeiate argumentele aduse de reclamant, pe care le-a analizat prin raportare la dispozițiile art. 131 și art. 133 din Legea nr. 24/2017, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate. Astfel, în ceea ce privește necesitatea constatării existenței unei direcții de specialitate din cadrul ASF, anterioară emiterii deciziei contestate, a reținut că nu se regăsește la dosar, deși a fost solicitată pârâtei, documentația ce a stat la baza emiterii deciziei nr. 1286/2019, fiind pusă sub semnul incertitudinii competența organului emitent de a emite decizia a cărei suspendare se solicită, în sensul că nu este dovedit că are la bază o analiză a organului de specialitate. Totodată, în contextul în care nu a regăsit în conținutul deciziei vreo referire la consemnarea unor eventuale obiecțiuni formulate de reclamant și nici oferirea unei astfel de posibilități, a reținut că nu se poate aprecia cu certitudine dacă reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare în procedura administrativă, întrucât nu există dovezi în acest sens. Față de aspectele apreciate a fi întemeiate, a concluzionat că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se solicită, constatând că este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat pentru a dispune suspendarea actului administrativ. Și cu privire la condiția pagubei iminente a reținut instanța de fond că este îndeplinită, în contextul în care prin dispoziția contestată s-a stabilit în sarcina reclamantului o amendă de 30.000 RON ce urmează a fi achitată în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând a fi luate măsuri în vederea executării silite. În opinia instanței, executarea silită are toate motivele prevăzute de lege să înceapă deja în condițiile în care reclamantul nu a putut achita amenda aplicată, prejudiciul cauzat acestuia fiind considerat cert și dificil de reparat în cazul în care sancțiunea ar fi anulată. Înalta Curte nu poate valida raționamentul instanței de fond, deoarece acesta reflectă aplicarea greșită a art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aspect de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă și, implicit, reformarea sentinței atacate. Prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ legiuitorul a instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 și art. 15, atât în faza procedurii prealabile stipulate la art. 7 din aceeași lege, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a actului administrativ contestat. Astfel, la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se arată că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond", iar potrivit art. 15 din lege, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Totodată, din prevederile generale ale Legii contenciosului administrativ rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu. În acest context, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Constată Înalta Curte că în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea și aplicarea eronată, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 131 și art. 133 din Legea nr. 24/2017 în raport de care a apreciat incidența în speță a prevederilor art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, formulând critici sub aspectul nelegalității soluției pronunțate atât în ceea ce privește îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat, cât și a pagubei iminente. Referitor la criticile ce vizează condiția cazului bine justificat, instanța de control judiciar reține că pentru conturarea acestuia, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt și de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenței dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului. Sub acest aspect legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei. În acord cu susținerile recurentei-pârâte și în dezacord cu instanța de fond, al cărei raționament logico-juridic nu îl împărtășește, Înalta Curte reține că, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei, nu s-au conturat elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privința prezumției legalității actului administrativ în condițiile în care, la o analiză sumară, acesta pare a fi fost emis cu respectarea cerințelor legale. Într-adevăr, prin prisma aspectelor evidențiate în susținerea cererii de suspendare nu s-au dovedit împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă, la nivel de aparență, în privința legalității actului administrativ din perspectiva îndeplinirii condiției cazului bine justificat, câtă vreme pare a fi emis de autoritatea competentă, iar din conținutul acestuia reiese că au fost consemnate aspectele de fapt și de drept ce au stat la baza emiterii sale și s-a ținut cont, sub aspectele evidențiate, de prevederile art. 131 și art. 133 din Legea nr. 24/2017, lege specială incidentă în speță. Celelalte argumente ce vizează competența organului emitent al actului atacat și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate, precum și alte aspecte referitoare la modalitatea și criteriile de individualizare a sancțiunii aplicate reprezintă veritabile critici de nelegalitate a actului administrativ aduse pe fondul acestuia, deci pe aspecte intrinseci actului contestat, care nu pot fi examinate în cadrul procedurii sumare instituite prin art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, fără a antama fondul litigiului. Așadar, motivele invocate de intimatul-reclamant în susținerea cazului bine justificat depășesc limitele procedurii sumare a suspendării de executare, aceste aspecte neputând fi decelate printr-o simplă verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare de fond și administrarea unui probatoriu adecvat, presupunând o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte și prevederi legale invocate de părți, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei. În acest sens, Înalta Curte are în vedere faptul că prin sentința nr. 1768 din 18 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziilor ASF nr. 1286/23.10.2019 și nr. 1525/04.12.2019. Așadar, nici pronunțarea acestei hotărâri judecătorești nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel îndeplinită condiția "cazului bine justificat" nici din această perspectivă. Aceasta, întrucât hotărârea menționată, chiar dacă nu este definitivă și are numai o putere de lucru judecat relativă, constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate ținând cont de faptul că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie. În concluzie, decizia ASF nr. 1286/23.10.2019, a cărei suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar, a trecut prin filtrul de judecată al primei instanțe, care, administrând probatoriul pe fondul cauzei deduse judecății, a apreciat că sunt legale actele administrative contestate și, prin urmare, că nu se impune anularea acestora. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că ambele condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, Înalta Curte reține, totuși, că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu. Or, în prezenta cauză, deși a invocat prejudiciul material previzibil ce i se poate produce prin executarea de îndată a actului administrativ sancționator, dat fiind cuantumul amenzii de 30.000 RON, intimatul-reclamant nu a administrat dovezi care să ateste această pagubă iminentă în sensul prevederilor legale incidente, prin prisma pretinsei puneri în executare. Deși este de necontestat că punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită obligația plății unei amenzi de tipul celei stabilite în speță, poate conduce la consecințe de natură să-i creeze persoanei sancționate o pagubă însemnată, de natură a afecta patrimoniul persoanei vizate de această măsură, demonstrând astfel iminența prejudiciului greu sau imposibil de reparat, simplele afirmații ale părții în ceea ce privește riscul executării silite, ca urmare a executării actului a cărui suspendare o solicită, nu sunt suficiente pentru a demonstra existența celei de-a doua condiții. În acord cu susținerea recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că eventuala producere a pagubei trebuie să fie o consecință a executării, iar nu însăși punerea în executare a actului administrativ atacat, pe care, de altfel, intimatul-reclamant nu a probat-o. În concluzie, raportat la criticile recurentei-pârâte pe care le găsește întemeiate, Înalta Curte constată, contrar opiniei instanței de fond, că în speță nu sunt indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ în discuție și nu fac verosimilă iminența producerii unei pagube în accepțiunea normelor legale aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce confirmă întrunirea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de natură a atrage reformarea sentinței de fond, întrucât a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. Referitor la solicitarea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers judiciar, Înalta Curte reține că, deși partea a depus dovezi ale efectuării acestora, a indicat cuantumul și a precizat în ce constau, în conformitate cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., raportat la modalitatea de soluționare a recursului exercitat de recurenta-pârâtă, care va fi admis, casată sentința atacată și, în rejudecare, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamant, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, intimatul-reclamant fiind partea care se află în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale incidente în materie. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, reținând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condițiile în care relevă o greșită interpretare si aplicare a normelor de drept incidente în speță, în temeiul art. 496 alin. (2) din același cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge cererea de suspendare formulată de reclamant, ca neîntemeiată.