ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 636/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară suspendarea executării articolului 1 din Decizia Autorității de Supraveghere Financiară nr. 83/25.01.2021, prin care a fost sancționat cu amenda în cuantum de 530.000 RON, până la soluționarea definitivă a contestației formulate împotriva Deciziei de sancționare, înregistrate in dosarul nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ si Fiscal.

Prin sentința civilă nr. 474 din 2 aprilie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și a dispus suspendarea executării art. 1 din Decizia nr. 83/25.01.2021 emisă de pârâtă, pana la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2021 al Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ si Fiscal.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a formulat recurs principal pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), iar reclamantul A. recurs incident.

3.1. Pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară în motivarea recursului invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și înțelege să aducă critici sentinței instanței de fond prin raportare la argumentele reținute din perspectiva respectării principiului proporționalității sancțiunii și prin raportare la argumentul singular al judecătorului fondului potrivit căruia A.S.F. nu ar fi analizat la data emiterii sancțiunii că societatea a transmis datele și informațiile solicitate, împrejurare care privește neîndeplinirea elementelor constitutive ale contravenției cuprinse în art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015.

Instanța de fond a apreciat, în mod neîntemeiat, că recurenta nu a aplicat principiul proporționalității sancțiunii, că elementele/criteriile necesare individualizării nu au fost demonstrate, că nu există o motivare a cuantumului amenzii aplicate raportată la conduita și contribuția efectivă a reclamantului și că ar fi putut aplica intimatului în timp un sistem gradual de sancțiuni.

În urma procesului de supraveghere permanentă, de către A.S.F., s-a constatat faptul că, prin activitatea de cedare în reasigurare, B. S.A. înregistra în bilanțul Solvabilitate II. raportat la data de 30.09.2020, active constând în creanțe din reasigurare și parte cedată în reasigurare din rezervele tehnice ce dețineau o pondere semnificativă (peste 70%) în totalul activelor societății.

Prin urmare, în vederea derulării procesului de supraveghere cu privire la unele operațiuni de reasigurare realizate de B. S.A., prin adresa nr. x/10.11.2020, A.S.F. a solicitat, în temeiul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, informații și documente necesare acestei analize, stabilind termen de transmitere data de 20.11.2020.

Instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material aplicabile în cauză în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, respectiv cele cuprinse în art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Din perspectiva conținutului obligatoriu al deciziei contestate sub acest aspect, se observă că acest conținut este reglementat în cuprinsul art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015 care prevede că "deciziile de sancționare emise de A.S.F. cuprind motivele de fapt și de drept, mențiunea că persoanele și entitățile sancționate au dreptul de contestare conform art. 165, termenul în care se poate depune contestația, instanța căreia i se poate adresa și sunt comunicate persoanelor și entităților respective". Instanța a reținut sub acest aspect că decizia respectă cerințele minime prevăzute de textul de lege.

Recurenta reiterează faptul că, prin sentința civilă nr. 1049/24.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București a respins acțiunea intimatului de anulare a Deciziei A.S.F. nr. 83/25.01.2021, ca neîntemeiată. Astfel, în dosarul de anulare a deciziei a cărei suspendare a executării s-a solicitat în prezenta cauza, Curtea de Apel București a apreciat că s-a individualizat corect sancțiunea aplicată, fiind respectate dispozițiile art. 163 alin. (11) și alin. (12) din Legea nr. 237/2015.

Contrar aprecierilor instanței de fond, arătă că actul administrativ contestat cuprinde elementele obligatorii prevăzute de lege și dezvoltarea acestora.

Prin nepunerea la dispoziție a informațiilor solicitate prin notificarea transmisă de autoritate a fost împiedicată exercitarea drepturilor conferite A.S.F. de a verifica și impune eventuale măsuri în consecință, respectiv de constituire de provizioane pentru sumele nerecuperate.

Având în vedere limitele amenzii prevăzute de lege și faptul că amenda efectiv aplicată de recurentă s-a situat sub minimul prevăzut de lege, argumentele instanței de fond din perspectiva gradualității în timp a sancțiunilor, nu are corespondent în nicio dispoziție legală. Mai mult, nu există nicio dispoziție legală care să permită A.S.F. să aplice din timp un sistem gradual de sancțiuni.

Instanța de fond a încălcat și aplicat greșit art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 atunci când a reținut că nu există o circumstanțiere aprofundată raportată la conduita și la contribuția reclamantului, subliniează faptul că nici acestea nu pot fi reținute.

Sub un prim aspect, instanța omite un aspect esențial și anume calitatea intimatului în cadrul societății și atribuțiile acestuia.

Astfel, intimatul a deținut calitatea de președinte al organului executiv de conducere, respectiv, Președinte al Directoratului B. S.A.

Din această perspectivă, este fără dubiu, din perspectiva existenței faptei contravenționale, că aceasta a fost săvârșită de către intimat, în sensul că acestuia îi este imputabilă netransmiterea informațiilor solicitate de A.S.F., în calitate de Președinte, revenindu-i obligația de a asigura transmiterea informațiilor către recurentă.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, "Conducerii societăților îi revine răspunderea privind nerespectarea tuturor prevederilor legale în vigoare ".

Potrivit art. 28 din Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016 privind aplicarea principiilor de guvernantă corporativă de către entitățile autorizate, reglementate și supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit căruia, conducerea executivă/conducerea superioară se asigură că informațiile prevăzute la art. 15 al aceluiași Regulament sunt disponibile conform legislației specifice aplicabile fiecărei categorii de entități reglementate și că termenul de raportare a informațiilor este respectat.

Pe baza mandatului (cu titlu oneros) primit de la Societate, intimatul avea obligația continuă de a se asigura că activitatea societății se desfășoară în limita și cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Societatea, ca noțiune abstractă, poate da curs solicitărilor A.S.F. numai prin intermediul persoanelor care asigură conducerea acesteia

Cu luarea în considerare a acestor aspecte, nu poate fi reținută nici susținerea instanței de fond potrivit căreia motivele dezvoltate de subscrisa sunt într-o manieră identică sau similară celorlalte persoane din administrarea societății. Dincolo de împrejurarea că este normal să fie aplicată aceeași sancțiune atunci când două persoane săvârșesc aceeași contravenție în aceleași condiții, poziția intimatului în cadrul societății, atribuțiile legale anterior menționate și poziția acestuia de netransmitere a informațiilor, justifică măsura luată de subscrisa.

Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că în actul contestat din perspectiva conduitei intimatului, poziția intimatului de nesocotire a solicitărilor, fapta intimatului fiind evaluată corect de recurentă ca având o gravitate mare. Astfel, la data de 27.11.2020, reclamantul care coordona departamentul de reasigurare a transmis prin e-mail A.S.F., printre altele că: "Am luat act de solicitarea dvs. (...) concluziile noastre sunt următoarele: 1. Cerința nu se circumscrie activității de supraveghere, astfel cum aceasta este definită prin lege și pusă în aplicare prin Norma 21/2016.

Ulterior, în data de 12.01.2021, intimatul a reiterat, printre altele, faptul că, în opinia B. S.A: -prevederile art. 8 alin. (4) din Legea 237/2015, pe care se întemeiază solicitarea de date și informații, sunt puse în aplicare prin Norma ASF nr. 21/2016 iar solicitările informațiilor ASF în baza acestui articol sunt considerate neprocedurale și nelegale.

În acest context, este relevant a se arăta că în vederea exercitării atribuțiilor de supraveghere a societăților de asigurare și pornind de la necesitatea verificării activelor constând în creanțe de reasigurare și parte cedată în reasigurare din rezervele tehnice ce dețin o pondere semnificativă în totalul activelor societății care intră în sfera de supraveghere a A.S.F., și pentru asigurarea respectării celui de-al treilea principiu al supravegherii prevăzut de Legea nr. 237/2015, respectiv principiul documentării, autoritatea a solicitat societății și organelor sale de conducere, transmiterea unor înscrisuri și informații necesare efectuării verificării acestor active ale societății.

Instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015

Instanța de fond reține că A.S.F. nu ar fi analizat la data emiterii sancțiunii că societatea a transmis datele și informațiile solicitate, aspect care ar avea incidență asupra elementelor constitutive ale contravenției reținute.

Termenul fixat pentru comunicarea informațiilor a fost suficient, prima solicitare fiind adresată încă din luna noiembrie 2020, intimatul sau societatea neavând calitatea de pune în discuție necesitatea informațiilor și documentelor solicitate. Recurenta avea obligația legală de a efectua controlul activității societății, motiv pentru care răspunsurile oferite de intimat anterior menționate reprezentând veritabile opoziții, veritabile împiedicări la exercitarea atribuțiilor recurentei, în condițiile în care intimatului i s-a acordat posibilitatea transmiterii informațiilor.

Mai mult decât atât, intimatul avea la îndemână, inclusiv posibilitatea de a solicita prorogarea termenului stabilit de A.S.F. pentru transmiterea documentelor, pentru motivele pe care le considera incidente. Or. intimatul nu a dorit să iasă din starea de pasivitate în care a rămas pe toată perioada în care A.S.F. a solicitat înscrisurile ce au făcut obiectul Notificărilor mai sus menționate.

Pentru a decide cu privire la admisibilitatea unei cererii de suspendare, instanța era obligată să examineze probele și să constate în ce măsură - raportat la circumstanțele concrete ale speței, la situația patrimonială și la conduita intimatului - poate fi întrunită cerința pagubei iminente. Intimatul nici măcar nu a făcut dovada faptului că s-ar fi trecut la executarea silită a sancțiunii cu amenda.

Prejudiciul invocat de intimat nu constituie un efect al deciziei contestate, ci un efect străin acesteia, or, în analizarea îndeplinirii condiției pagubei iminente, un element esențial care conduce la existența acestei condiții este acela că paguba trebuie să fie generată de punerea în executare a actului administrativ.

Situația financiară a societății s-a dovedit a fi atât de gravă încât A.S.F., prin Decizia nr. 1148/17.09.2021, a retras autorizația societății și a aprobat promovarea cererii de faliment, iar prin sentința civilă nr. 507/09.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București a dispus intrarea în faliment a societății B. S.A., societate în cadrul căreia intimatul a avut calitatea de Președinte al Directoratului, organul executiv al societății.

3.2. Reclamantul A., în motivarea recursului incident, invocă, în principal, greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a înlăturat în mod greșit argumentele ce vizau inexistența faptei contravenționale de refuz nejustificat, în condițiile în care nu era nevoie de prejudecarea fondului ci doar de "pipăirea" acestuia, făcând astfel o greșită aplicare a art. 14, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Societatea, prin Președinte Directorat, prin Răspunsul din 27.11.2020 a arătat toată disponibilitatea către ASF pentru a clarifica aspecte/contextul/motivarea/scopul privind solicitarea unor astfel de informații și că va transmite informațiile solicitate într-un termen rezonabil.

Prin urmare, cu toate că recurentul a circumstanțiat "cazul bine justificat", prima instanță a omis în mod nejustificat și nelegal să se pronunțe cu privire la ele.

În concluzie, solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței recurate în privința considerentelor acesteia.

Recurentul-reclamant A., prin întâmpinare și concluzii scrise, a solicitat respingerea recursului A.S.F. ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 474/02.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ si Fiscal ca fiind legală și temeinică.

Recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, solicită respingerea recursului incident, ca nefondat, invocând practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat iar cel incident declarat de recurentul-reclamant este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurenta-pârâtă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material specifice condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, criticile invocate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt întemeiate, sentința recurată reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării a art. 1 din Decizia nr. 83/25.01.2021 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la soluționarea contestației formulate împotriva acestei decizii.

Înalta Curte reține că sunt fondate susținerile recurentei potrivit cărora, prima instanță a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalității actului administrativ contestat sunt de natură a crea o îndoială serioasă.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

Analizând prima facie motivele invocate de reclamant, Înalta Curte constată că acestea nu relevă împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În cauză, aspectele invocate de reclamant în susținerea cazului bine justificat și care vizează chiar existența și gravitatea faptei imputate, dar și temeiul legal și proporționalitatea cuantumului sancțiunii aplicate, depășesc evident limitele procedurii sumare a suspendării executării.

Asemenea critici nu pot fi decelate doar printr-o verificare a aparenței dreptului ci necesită o evaluare de fond, corelativ cu administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei. Toate acestea presupun o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte și prevederi legale invocate de către părți.

În altă ordine de idei, trebuie menționat și că, în jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, C.. și Comisia CE, s-a considerat că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Susținerile recurentului-reclamant nu au însă aptitudinea de a genera, la nivel de aparență, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al sancțiunii dispuse, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ.

În dezacord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că nu reiese a fi aparent întemeiat motivul referitor la neaplicarea de către recurenta-pârâtă a unor criterii legale prin intermediul cărora să fi fost stabilit un cuantum adecvat al amenzii contravenționale. Prin decizia contestată, se reține aplicabilitatea criteriilor de individualizare prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, recurenta-pârâtă a stabilit cuantumul amenzii raportându-se la natura și gravitatea faptei și la gradul de vinovăție, acestea fiind determinate de circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta apreciată contravenție.

Nici susținerea potrivit căreia în cuprinsul deciziei de sancționare nu există o descriere a faptei contravenționale săvârșită de recurentul-reclamant ca membru al directoratului societății și că a primit Notificarea privind constatarea faptei contravenționale de refuz nejustificat prin adresa nr. x/04.01.2021 fără ca anterior să i se fi solicitat personal furnizarea de informații privind societatea, nu este întemeiată și nu poate fi primită.

Or, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de sancționare dar și din înscrisurile aflate la dosar, recurenta-pârâtă s-a preocupat ca în conținutul actului sancționator să fie prevăzută situația de fapt și încadrarea în drept a faptei calificată contravenție, fiind detaliate circumstanțele faptice și juridice care au generat și justificat aplicarea sancțiunii. Totodată, notificarea constatării contravenției a fost precedată de solicitarea formulată de recurenta-pârâtă, prin adresa nr. x/10.11.2020, de a-i fi transmise documentele și informațiile necesare desfășurării activității de supraveghere, recurentul-reclamant având calitatea de membru al directoratului societății.

Față de absența unui răspuns la solicitarea adresată, ASF a considerat incidente dispozițiile art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 care stabilesc ca fiind contravenție împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor convenite de către lege ASF, precum și refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor ASF.

Nu poate fi apreciat ca îmbrăcând forma aparenței de nelegalitate nici motivul referitor la faptul că s-a dispus sancționarea recurentului-reclamant ca persoană fizică, fiind emise decizii de sancționare identice pentru toți membrii directoratului societății, cât timp pe de o parte, prevederile art. 25 din Legea nr. 237/2015 stabilesc că îi revine conducerii societății răspunderea privind respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare, iar pe de altă parte, analiza aprofundată a acestor critici este atributul instanței care soluționează cauza pe fond.

În ceea ce privește pretinsa motivare contradictorie din actul de sancționare (în sensul că încălcarea obligațiilor privind transmiterea informațiilor conform art. 37, 39, 41, 42 și 47 constituie o altă contravenție, respectiv cea prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 235/2015, al cărei subiect activ poate fi numai societatea), și aceste aspecte invocate de reclamant și reținute de prima instanță, ca reprezentând un caz bine justificat, implică o analiză ce antamează fondul, astfel încât și aceste chestiuni pot fi tranșate tot în cadrul acțiunii în anulare. O eventuală eronată încadrare juridică a faptelor de către recurenta-pârâtă ASF reprezintă o chestiune ce ține de fondul cauzei, ea neputând fi analizată în cadrul prezentului cadru procesual, ci doar în cadrul unei acțiuni în anulare.

Or, aspectele reținute drept dovezi ale existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal sunt, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susținerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalității actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existența unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecție în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.

În raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea recurentului-reclamant acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte, în sprijinul soluției, reține că prin sentința civilă nr. 1049 din 24 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului privind anularea pct. 1 din Decizia nr. 83/2021.

Soluția pronunțată de instanța învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ reprezintă nemijlocit o confirmare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită și conferă consistență concluziei că, în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr, prin cuantumul sumei impuse (530.000 RON), punerea în executare a deciziei de sancționare ar avea drept consecință diminuarea patrimoniului reclamantului, însă, câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrise cerințelor textului de lege sus-menționat.

În concluzie, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, va casa sentința recurată, iar în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare formulate de reclamantul A..

În ceea ce privește recursul incident declarat de A. Înalta Curte, având în vedere considerentele deja expuse, constată că este nefondat.

Înalta Curte are în vedere că, recurentul-intimat deținea o funcție cheie în cadrul asigurătorului, coordona departamentul de reasigurare, conform prevederilor Regulamentului de Organizare și Funcționare și ale Organigramei societății, aprobate prin Decizia Directoratului nr. 27.3 din data de 5.09.2019.

Contrar susținerilor recurentului-intimat, pârâta a solicitat documentele și informațiile încă din data de 10.11.2020, respectiv cu mai bine de 2 luni înainte de data aplicării sancțiunii. Înscrisurile au fost transmise integral la data de 29.01.2021, deși termenul de 8 zile stabilit pentru transmiterea acestora se împlinise pe data de 20.11.2020.

Cu privire la apărările referitoare la "volumul marc de documente" ce urma să fie transmis autorității, se constată că informațiile solicitate ar trebui să existe în evidențele contabile și tehnico-operative ale oricărei societăți de asigurare.

Prin refuzul transmiterii documentelor și informațiilor solicitate de A.S.F., autoritatea a fost pusă în imposibilitatea de a derula procesul de supraveghere cu privire la operațiunile de reasigurare realizate de B., fiind împiedicată, fără drept, să-și exercite una dintre atribuțiile sale fundamentale, respectiv pe aceea de supraveghetor al activității asigurătorilor, faptă ce se circumscrie contravenției prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 și nu celei prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015.

Nici, critica recurentului-intimat cu privire la împrejurarea că "obligațiile erau în sarcina societății", iar această situație l-ar exonera de respectarea dispozițiilor legale menționate în cuprinsul deciziei a cărei anulare se solicită, nu poate fi primită, deoarece, în baza mandatului cu titlu oneros primit de la societate, acesta avea obligația continuă de a se asigura că activitatea societății se desfășoară în limita și cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge recursul incident, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată și, totodată, va respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 474 din 2 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiași sentinței, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.