ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6164/2021
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6164/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 8 decembrie 2021
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al B. S.A, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în temeiul prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 89/25.01.2021, prin care a fost sancționată cu amendă în cuantum de 450.000 RON, până la soluționarea definitivă a contestației pe care a formulat-o împotriva acestei decizii.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 495 din 31 martie 2021, Curtea de Apel București a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 89/25.01.2021 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a formulat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.
Preliminar criticilor de nelegalitate/casare a sentinței pronunțate în primă instanță, partea recurentă a prezentat exhaustiv situația circumstanțială avută în vedere la emiterea actului litigios - Decizia ASF nr. 89//25.01.2021 de sancționare a intimatei-reclamante, în calitate de membru al Consiliului de supraveghere al societății, cu o amendă în cuantum de 450.000 RON, aplicată pentru neconformarea la prevederile art. 8 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. a) pct. (ii) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, prin neasigurarea transmiterii informațiilor aferente perioadei trimestrului 4 al anului 2019 - trimestrul 3 din anul 2020, necesare verificării corectitudinii înregistrării tranzacțiilor și a soldurilor din perioada menționată ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilantier cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societății B. S.A..
Recurenta-pârâtă arată că în mod greșit instanța de fond a admis suspendarea executării Deciziei nr. 89//25.01.2021.
Autoritatea de supraveghere consideră că, în cauză, intimata-reclamantă A. nu a demonstrat îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 la care face trimitere art. 15 pe care își întemeiază cererea de suspendare a executării deciziei, respectiv motivarea cazului bine justitificat și dovedirea prejudiciului material.
În cauza dedusă judecății nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului atacat.
O primă "împrejurare care ridică o îndoială serioasă privind legalitatea actului" reținută de instanța de fond a constat în alegația reclamantei referitoare la caracterul vădit disproporționat al sancțiunii stabilite, în considerarea unei singure fapte contravenționale, raportat la faptul că un atare cuantum al amenzii (450.000 RON) reprezintă pe de o parte, aproximativ 50% din maximul prevăzut de art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015 și, pe de altă parte, depășește cel mai mare nivel al amenzii aplicate de ASF unei persoane din conducerea unei societăți de asigurare.
Contrar acestor rețineri, recurenta-pârâtă arată că sancțiunea cu amenda în cuantumul anterior menționat a fost aplicată pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 (împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite autorității prin lege, respectiv a atribuțiilor de supraveghere permanentă a activității asigurătorilor) și se situează între limitele speciale instituite prin textul de lege în discuție, la stabilirea și gradualizarea măsurii sancționatorii ținându-se seama de mai multe criterii, inclusiv de gravitatea faptei rezultând din imposibilitatea ASF de a verifica (i) corectitudinea înregistrării tranzacțiilor și a soldurilor ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanțier, cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societății, precum și (ii) demersurile pe care societatea le-a întreprins în scopul recuperării sumelor debitoare rezultate din relația cu reasiguratorii.
Astfel, cât timp nu s-a probat faptul că nivelul amenzii contestate depășește pe cel al sancțiunilor aplicate în precedent de autoritate, și cât timp un cuantum mare al acesteia, stabilit față de riscul ridicat al faptei (imposibilitatea de efectuare a unei analize în situația netransmiterii documentației sau comunicării cu întârziere a informațiilor solicitate și, implicit, imposibilitatea de identificare/cuantificare a prejudiciilor cauzate terților; cooperarea defectuoasă a societății cu autoritatea) nu rezultă a încălca criteriile și limitele maximale prevăzute de lege, în opinia părții recurente, nu se poate constata în speță o aparență de nelegalitate a deciziei de sancționare.
Mai mult, partea recurentă solicită a se ține seama că, potrivit art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, ASF este singura autoritate în măsură să se pronunțe asupra considerentelor de oportunitate, a evaluărilor și analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale.
Totodată, contrar celor reținute de judecătorul fondului, partea recurentă susține că s-a conformat obligației legale de a expune în corpul deciziei sancționatorii motivarea privind modul de aplicare a principiului proporționalității și principiului raționamentului calificat în alegerea uneia dintre sancțiunile contravenționale prevăzute de lege și în stabilirea cuantumului acesteia, din lectura actului contestat (pagina 9), rezultând cu claritate criteriile de individualizare a sancțiuni stabilite (stabilirea tipului de sancțiune aplicat și al cuantumului amenzii).
Prin raportare la art. 163 alin. (18
1
) din Legea nr. 237/2015, partea recurentă critică considerentele pe care și-a întemeiat judecătorul fondului soluția de suspendare a actului administrativ litigios, din mai multe perspective.
Un prim aspect vizează subiectul activ al contravenției. Recurenta-pârâtă susține că, din analiza coroborată a alin. (18
1
) și (1) lit. o) ale art. 163 din Legea nr. 237/2015, nu rezultă că legiuitorul a limitat sfera subiectelor active ale contravenției la persoana juridică, cât timp în corpul textului se regăsește sintagma "orice persoană" care include atât persoana juridică, cât și persoana fizică, cum este cazul intimatei-reclamante, sancționată în raport de calitatea de membru al Consiliului de supraveghere al societății. În această ipoteză, împrejurarea că "obligațiile erau în sarcina societății", argument pe care judecătorul fondului l-a considerat relevant în constatarea unei aparențe de nelegalitate a actului litigios, nu o exonerează pe intimata-reclamantă de răspunderea încălcării dispozițiilor legale menționate în cuprinsul deciziei a cărei anulare se solicită, pe baza mandatului (cu titlu oneros) primit de la societate, acesteia revenindu-i obligația continuă de a se asigura că activitatea societății se desfășoară în limita și cu respectarea dispozițiilor legale în materie. Spre a întâri o atare ipoteză, face referire partea recurentă la o serie de dispoziții legale, și anume, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, art. 15 din Regulamentul ASF nr. 2/2016, art. 1539 din Legea nr. 31/1990, art. 209 alin. (1) C. civ.
Al doilea aspect rezidă în lipsa de temeinicie a argumentului instanței de fond potrivit căruia transmiterea informațiilor în termen de 20 de zile de la emiterea ultimei notificări, mai exact la data de 29.01.2021, constituie împrejurare de natură să ridice o îndoială serioasă privind legalitatea deciziei sancționatorii, atât sub aspectul existenței ori nu al unui refuz nejustificat al reclamantei de a răspunde solicitărilor ASF, cât și sub aspectul modului de individualizare a sancțiunii. În fapt, după cum rezultă din preambulul deciziei atacate, hotărârea sancționării reclamantei a fost luată de Consiliul ASF în ședința din 20.01.2021, în cadrul căreia a fost analizată Nota de aprobare a rezultatelor controlului permanent la B. S.A., or, transmiterea documentelor în două tranșe a intervenit ulterior datei menționate, deși termenul limită stabilit prin Notificarea nr. x/04.01.2021, se împlinise la 12.01.2021, la mai mult de două luni de la solicitarea inițială. Așadar, cât timp Societatea, prin organele sale executive, nu a înțeles să transmită informațiile solicitate la termenul stabilit în adresa nr. x/4.01.2021 (înregistrată la societate cu nr. x/05.01.2021), conform prevederilor art. 163 alin. (18
1
) din Legea nr. 237/2015 cu modificările și completările ulterioare, D.S.C.- S.A.R. a notificat societatea B., membrii Directoratului și ai Consiliului de Supraveghere asupra nerespectării prevederilor legale și a solicitat ca în termenul legal de 7 zile de la primirea adresei, să explice motivul nerespectării prevederilor legale sau să formuleze obiecțiuni, prin aceeași notificare, conducerea societății fiind informată că fapta constituie contravenție potrivit art. 163 alin. (1) lit. o) din același act normativ. Dat fiind că, până la data indicată de autoritate (inclusiv până la data ședinței Consiliului ASF în care s-a dispus sancționarea), membrii directoratului și membrii consiliului de supraveghere, implicit reclamanta, în calitate de membru al Consiliului de supraveghere, nu au/a asigurat transmiterea informațiilor și/sau datelor solicitate de direcția de specialitate din cadrul ASF prin adresa nr. x/10.11.2020, și nici ca urmare a notificării nr. x/4.01.2021, ASF a calificat fapta ca un refuz de transmitere informații, mai cu seamă că nu au fost efectuate demersuri în vederea prorogării termenului de comunicare a datelor solicitate de către autoritate. Mai mult, din analiza documentelor transmise de B. ulterior datei la care Consiliul ASF a decis sancționarea persoanelor din conducerea societății, a rezultat și faptul că nu a fost efectuat vreun demers pentru recuperarea creanțelor din reasigurare. Față de cele anterior menționate, s-a reținut intenția asigurătorului de a împiedica ASF să-și exercite atribuțiile de supraveghere.
Un ultim aspect învederat de partea recurentă în legătură cu încălcarea art. 163 alin. (18
1
) din Legea nr. 237/2015, are în vedere termenul legal de 7 zile calendaristice, în cuprinsul căruia revenea societății să explice motivul pentru care nu s-a asigurat de transmiterea documentelor solicitate prin adresa nr. x/10.11.2020, respectiv până pe data de 20.11.2021, sau să depună diligențe pentru prorogarea acestuia. Or, rămânerea în pasivitate inclusiv a intimatei-reclamante, a atras incidența alin. (18
2
) al art. 163 din Legea nr. 237/2015, în virtutea căruia după expirarea termenului prevăzut la art. 163 alin. (18
1
), ASF poate adopta măsuri adecvate pentru prevenirea sau remedierea oricăror situații de nerespectare a dispozițiilor legale constatate sau poate aplica sancțiuni contravenționale.
Contrar celor invocate de partea intimată-reclamantă și însușite de judecătorul fondului în sensul în care condiția cazului bine justificat este îndeplinită în cauză, urmare a nemotivării deciziei de sancționare ori a motivării contradictorii a acesteia (pagina 17, primul paragraf al sentinței civile contestate), partea recurentă solicită a se constata că în corpul deciziei litigioase se regăsește o descriere a faptelor ce au condus la sancționarea intimatei-reclamante, descrierea fiind clară și univocă, și de natură a se observa algoritmul urmat de Consiliul ASF la momentul dispunerii măsurilor în discuție. Concluzionează sub acest aspect partea recurentă că decizia litigioasă îndeplinește cerințele instituite prin alin. (11) și 12 ale art. 163 din Legea nr. 237/2015, cuprinzând motivele de fapt și de drept în raport de care s-au aplicat măsuri sancționatorii, cu respectarea criteriilor privind gradualizarea.
Prin raportare la prevederile legale referite în precedent, partea recurentă invocă o reîncadrare de către instanța de fond a contravenției prevăzute la art. 163 alin. (1) lit. o) în contravenția prevăzută la art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015.
Astfel, prin neasigurarea transmiterii informațiilor aferente perioadei trimestrul 4 anul 2019 - trimestrul 3 anul 2020, solicitate de ASF, în exercitarea atribuțiilor legale, în scop de verificare a corectitudinii înregistrării tranzacțiilor și a soldurilor din perioada menționată ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanțier cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societății B. S.A., autoritatea a constatat o neconformare la dispozițiile art. 8 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. a) pct. (ii) din Legea nr. 237/2015 - faptă ce constituie contravenție din perspectiva art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015.
Cât privește iminența producerii unei pagube, recurenta-pârâtă consideră că nici această condiție a suspendării actului administrativ nu este dovedită.
Apreciind ca fiind îndeplinită condiția pagubei iminente în considerarea faptului că amenda stabilită în sarcina intimatei-reclamante are un cuantum extrem de mare și totodată disproporționat față de veniturile obținute din exercitarea funcției în considerarea căreia a fost stabilită, instanța de fond a reținut, în esență, un pretins prejudiciu rezultând dintr-o serie de argumente subiective care nu pot conduce însă la suspendarea actului administrativ (cuantumul mare al sancțiunii are consecințe în plan profesional, în cel al capacității de muncă, în plan personal, social și familial), cât timp în cauză, nu s-a făcut dovada de către reclamantă a pagubei iminente. Simpla menționare a aplicării unei sancțiuni cu amendă și a cuantumului acesteia nu au capacitatea de a impune, de facto, constatarea că există o pagubă iminentă. Mai mult, paguba iminentă la care se referă art. 14 din Legea nr. 554/2004 ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu în însăși executarea actului administrativ contestat.
Totodată, este lipsit de fundament raționamentul instanței de fond în sensul că prejudiciul material este determinat de o afectare a condiției bunei reputații, cât timp raclamanta ar fi pusă în situația de a nu mai întruni una din cerințele de calificare esențiale pentru a deține vreodată o funcție în domeniu financiar. Contrar celor afirmate de intimata-reclamantă și însușite și de către judecătorul fondului, recurenta-pârâtă susține că, din interpretarea literală a dispozițiilor art. 163 din Legea nr. 237/2015, rezultă că aplicarea sancțiunii amenzii unei persoane din conducerea unei societăți de asigurări nu conduce, de drept, la imposibilitatea ocupării, de către aceasta "a unei funcții în domeniul financiar".
Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, arătând că soluția instanței de fond este legală și corectă, sub aspectul constatării îndeplinirii condițiilor pentru suspendarea actului administrativ atacat: existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
Intimata-reclamantă susține că ASF a prezentat trunchiat aspecte de fapt legate de succesiunea în timp a evenimentelor relevante, mai mult, a omis să precizeze faptul că primul set de informații a fost transmis la 22.01.2021, dată anterioară momentului emiterii deciziilor de sancționare din 25.01.2021, cu mențiunea că obligația de furnizare în integralitate a datelor solicitate a fost adusă la îndeplinire la 29.01.2021.
Cu referire la legalitatea/nelegalitatea solicitărilor ASF, precum și la existența/inexistența temeiului juridic care să reglementeze "controlul permanent" la data Adresei x din 10.11.2020, evidențiază intimata-reclamantă faptul că, după pronunțarea sentinței recurate a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 530/21.05.2021, Legea nr. 147/2021 pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 93/2012, iar un astfel de act normativ este în măsură să confirme că la momentul Deciziei ASF de sancționare, lipsea cadrul legal aferent competențelor ASF de "control permanent" precum și cadrul legal aferent calificării faptei contravenționale, implicit a aplicării sancțiunii în discuție.
În opinia intimatei-reclamante, în cauză se identifică mai multe împrejurări de fapt și de drept, care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ solicitat a fi suspendat atât sub aspectul cazului bine justificat (cuantumul amenzii, respectiv caracterul vădit disproporționat al acesteia, lipsa din corpul deciziei a unei motivări prin raportare la modul de aplicare a principiului proporționalității și a principiului raționamentului calificat în alegerea uneia dintre sancțiunile contravenționale prevăzute de lege și în stabilirea cuantumului acesteia, imputarea unui presupus refuz nejustificat al intimatei-reclamante de a răspunde la solicitările ASF de furnizare informații, motivarea contradictorie a deciziei de sancționare, emiterea de decizii de sancționare identice pentru toți membrii conducerii executive și totodată pentru toți membrii conducerii neexecutive, fără vreo diferențiere cu privire la atribuțiile si răspunderea fiecărei persoane fizice sancționate), cât și sub aspectul condiției pagubei iminente (faptul că intimata-reclamantă are în întreținere trei copii minori, afectarea gravă a reputației profesionale și consecințele pe plan profesional).
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat.
Argumente de fapt și de drept relevante
Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurenta-pârâtă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material specifice condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Criticile invocate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt întemeiate, sentința recurată reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Intimata-reclamantă A. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 89/25.01.2021 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la soluționarea contestației formulate împotriva acestei decizii.
Înalta Curte reține că sunt fondate susținerile recurentei potrivit cărora, prima instanță a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalității actului administrativ contestat sunt de natură a crea o îndoială serioasă.
Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.
Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.
Analizând prima facie motivele invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că acestea nu relevă împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
În cauză, aspectele invocate de intimata-reclamantă în susținerea cazului bine justificat și care vizează chiar existența și gravitatea faptei imputate, dar și temeiul legal și proporționalitatea cuantumului sancțiunii aplicate, depășesc evident limitele procedurii sumare a suspendării executării.
Asemenea critici nu pot fi decelate doar printr-o verificare a aparenței dreptului ci necesită o evaluare de fond, corelativ cu administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei. Toate acestea presupun o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte și prevederi legale invocate de către părți.
În altă ordine de idei, trebuie menționat și că, în jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, s-a considerat că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".
Susținerile intimatei-reclamante nu au însă aptitudinea de a genera, la nivel de aparență, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al sancțiunii dispuse, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ.
În dezacord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că nu reiese a fi aparent întemeiat motivul referitor la neaplicarea de către recurenta-pârâtă a unor criterii legale prin intermediul cărora să fi fost stabilit un cuantum adecvat al amenzii contravenționale. La filele x din decizia contestată, reținând aplicabilitatea criteriilor de individualizare prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, recurenta-pârâtă a stabilit cuantumul amenzii raportându-se la natura și gravitatea faptei și la gradul de vinovăție, acestea fiind determinate de circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta apreciată contravenție, dar și la împrejurarea că în ultimii 3 ani reclamanta nu a mai fost sancționată.
A mai susținut intimata-reclamantă că în cuprinsul deciziei de sancționare nu există o descriere a faptei contravenționale săvârșită ca membru al directoratului societății și că a primit Notificarea privind constatarea faptei contravenționale de refuz nejustificat prin adresa nr. x/04.01.2021, fără ca anterior să i se fi solicitat personal furnizarea de informații privind societatea.
Or, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de sancționare dar și din înscrisurile aflate la dosar, recurenta-pârâtă s-a preocupat ca în conținutul actului sancționator să fie prevăzută situația de fapt și încadrarea în drept a faptei calificată contravenție, fiind detaliate circumstanțele faptice și juridice care au generat și justificat aplicarea sancțiunii. Totodată, notificarea constatării contravenției a fost precedată de solicitarea formulată de recurenta-pârâtă, prin adresa nr. x/10.11.2020, de a-i fi trasnsmise documentele și informațiile necesare desfășurării activității de supraveghere, intimata-reclamantă având calitatea de membru al directoratului societății.
Față de absența unui răspuns la solicitarea adresată, ASF a considerat incidente dispozițiile art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 care stabilesc ca fiind contravenție împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor convenite de către lege ASF, precum și refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor ASF.
Nu poate fi apreciat ca îmbrăcând forma aparenței de nelegalitate nici motivul referitor la faptul că s-a dispus sancționarea intimatei-reclamante ca persoană fizică, fiind emise decizii de sancționare identice pentru toți membrii directoratului societății, cât timp pe de o parte, prevederile art. 25 din Legea nr. 237/2015 stabilesc că îi revine conducerii societății răspunderea privind respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare, iar pe de altă parte, analiza aprofundată a acestor critici este atributul instanței care soluționează cauza pe fond.
În ceea ce privește pretinsa motivare contradictorie din actul de sancționare (în sensul că încălcarea obligațiilor privind transmiterea informațiilor conform art. 37, 39, 41, 42 și 47 constituie o altă contravenție, respectiv cea prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 235/2015, al cărei subiect activ poate fi numai societatea), și aceste aspecte invocate de reclamantă și reținute de prima instanță, ca reprezentând un caz bine justificat, implică o analiză ce antamează fondul, astfel încât și aceste chestiuni pot fi tranșate tot în cadrul acțiunii în anulare. O eventuală eronată încadrare juridică a faptelor de către recurenta-pârâtă ASF reprezintă o chestiune ce ține de fondul cauzei, ea neputând fi analizată în cadrul prezentului cadru procesual, ci doar în cadrul unei acțiuni în anulare.
Or, aspectele reținute drept dovezi ale existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal sunt, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susținerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalității actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.
Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existența unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecție în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.
În raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea intimatei-reclamante acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte mai constată că, prin sentința civilă nr. 1822 din 2 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A. privind anularea Deciziei nr. 89/2021.
Soluția pronunțată de instanța învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ reprezintă nemijlocit o confirmare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită și conferă consistență concluziei că, în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
În cauză, într-adevăr, prin cuantumul sumei impuse (450.000 RON), punerea în executare a deciziei de sancționare ar avea drept consecință diminuarea patrimoniului reclamantei, însă, câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrise cerințelor textului de lege sus-menționat.
În concluzie, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, va casa sentința recurată, iar în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare formulate de reclamanta A..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 495 din 31 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința civilă recurată și, rejudecând:
Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2021.