ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5790/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat contestație împotriva deciziei nr. 1302/03.11.2020 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin care a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 60.000 RON precum și împotriva Deciziei nr. 56/19.01.2021 de respingere a plângerii prealabile, solicitând

- în temeiul dispozițiilor art. 133 alin. (7) din Legea nr. 24/2017 coroborat cu dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ anularea deciziei de sancționare nr. 1302/03.11.2020 precum și a Deciziei nr. 56/19.01.2021 de respingere a plângerii prealabile emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară cu consecința exonerării de la plata amenzii;

- în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 544/2004, suspendarea deciziei nr. 872/15.07.2020 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin care a fost aplicată sancțiunea contravențională.

Prin sentința civilă nr. 959 din data de 18 iunie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins atât cererea de suspendare a deciziei nr. 1302/03.11.2020 formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, cât și cererea de anulare a deciziei nr. 1302/03.11.2020.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând:

- în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 soluționarea cu prioritate și admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 1302/3.11.2020 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care a fost aplicată sancțiunea amenzii contravenționale în sumă de 60.000 RON, până la soluționarea definitivă a cauzei;

- în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinței recurate și într-o primă teză, trimiterea cauzei spre rejudecare dacă instanța de control va considera că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. determină această decizie pentru a fi pronunțată o soluție unitară asupra tuturor motivelor de nulitate invocate împotriva Deciziei nr. 1302/3.11.2020 și a deciziei nr. 56/19.01.2021 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară; în teza a doua, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs cu consecința, admiterii pe fond a contestației formulate, anularea deciziilor emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, respectiv a Deciziei nr. 1302/03.11.2021 privind aplicarea sancțiunii contravenționale precum și a Deciziei nr. 56/19.01.2021 de respingere a plângerii prealabile.

În ceea ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488, alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. critica de nelegalitate constă în aceea că prima instanță a omis să analizeze și să înlăture motivat, motivele de nulitate și argumente esențiale susceptibile să conducă la o soluție de admitere a cererii pe fondul cauzei.

Astfel, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că în temeiul art. 268 - 270 C. proc. civ.. a fost invocată nulitatea abolută a unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei de către intimata pârâtă A.S.F., respectiv:

- un înscris denumit "Nota de aprobare privind sancționarea unor membri ai consiliului de administrație al S.I.F. Oltenia S.A. pentru nerespectarea drepturilor acționarilor prevăzute de art. 92. alin. (23) din Legea nr. 24/2017" acest document nu îndeplinește nici un criteriu pentru a se stabili autenticitatea și nu îndepliniște deci condițiile de legalitate de ordin procedural și formal întrucât nu poartă antentul autorității, denumirea direcției de specialitate de la care emană, data întocmirii și numărul de înregistrare, numele și semnătura funcționarilor publici care l-au întocmit și al căror consimțământ ar trebui să îl exprime;

Arată recurenta că prima instanța s-a mărginit să rețină lapidar că Nota de aprobare ... poartă semnătura funcționarilor care au emis-o, fără însă să analizeze în amănunt conținutul și forma documentelor, raportat motivele de nulitate de ordin procedural invocate și fără să respingă motivat argumentele prezentate.

- Decizia A.S.F. nr. 56/9.01.2021 de respingere a plângerii este nulă absolut întrucât nu cuprinde motivarea în fapt și temeiul de drept și nici nu indică calea de atac potrivit legii. Astfel, actul nu îndeplinește condițiile esențiale de validitate de formă și de fond astfel cum acestea au fost stabilite de legea de procedură civilă, de tratatele la care România a aderat, doctrina și de practica judiciară, inclusiv jurisprudența CEDO;

- înscrisul nu este datat și înregistrat în registrul actelor emise de autoritate pentru a primi dată certă și nu cuprinde nici un fel de mențiuni privind emitentul, direcția de specialitate, funcționarul/funcționarii care au întocmit respectivul înscris;

- înscrisul anexă nu este semnat de un reprezentant legal al autorității respectiv președintele Consiliului A.S.F., vicepreședintele Consiliului ASF sau altă persoană care exercită funcția de conducere și reprezentare a autorității. Nu se știe cui aparțin cele două semnături nenominalizate aplicate lângă viza de conformitate și oricum acestea nu pot suplini lipsa semnăturii reprezentantului legal al autorității;

- înscrisul nu este ștampilat cu ștampila autorității la fel ca în cazul deciziilor emise de A.S.F.

Mai critică recurenta aspectele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce privește neanalizarea a două categorii de argumente juridice de fond, prin care s-a motivat neîndeplinirea condiției privind săvârșirea unei fapte cu forma de vinovăție specifică ilicitului contravențional. Astfel:

- Argumentele fondate pe respectarea principiului securității juridice la momentul exprimării votului în ședința consiliului de administrație din data de 10.06.2020, adică existența unui raționament profesional bazat pe un principiu de ordine publică și care înlătură caracterul culpabil al faptei, nefiind întrunită condiția vinovăției cu gradul de pericol social specific ilicitului contravențional;

- Acordul Autorității cu privire la modul de acțiune: ulterior ședinței consiliului de administrației din 10.07.2020, A.S.F. a aprobat prin adresa nr. x/28.08.2020. propunerea SIF Oltenia S.A. cu privire la modalitatea de organizare a adunării generale a acționarilor, acord ce reprezintă o validare a raționamentului profesional al administratorilor și care înlătură caracterul contravențional al faptei.

Prin hotărârea de primă instanță nu au fost analizate și nu a fost dată nici un fel de relevanță modalității în care, A.S.F. a aplicat o sancțiune contravențională după ce chiar ea, Autoritatea, își exprimase acordul cu privire la modul de convocare a adunării generale a acționarilor, ca urmare a modificării Actului constitutiv al societății în intervalul dintre data când s-a cerut convocarea AGA și data la care aceasta ar fi putut avea loc.

Arată recurenta că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critica de nelegalitate constând în aceea ca instanța a interpretat și aplicat greșit normele de drept incidente în cauză, însușindu-și întocmai, într-o manieră necritică, apărările formulate de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Este lipsit de temei legal considerentul de la pct. 2.1. pagina 49 paragraf 2 din sentința recurată, potrivit cu care "pentru asigurarea exercitării dreptului la apărare autoritatea avea în primul rând obligația de a comunica reclamantei elementele de fapt vizate de verificări și posibilitatea aplicării unei sancțiuni iar nu neapărat încadrarea în drept a acestora".

Din acest considerent rezultă o relativizare a principiului legalității actului emis în regim de putere publică deoarece se admite, în mod esențial nelegal, ca autorității publice i-ar fi permis să parcurgă o procedura de stabilire și de sancționare contravențională a unei anumite fapte fără ca temeiului legal să fie clar identificat.

De asemenea nelegal, cu nesocotirea dreptului la apărare în procedura prealabilă, se admite ipoteza ca persoanei cercetate să i se aducă la cunoștiință o anumită acuzație, fondată pe un temei de drept care atrage a anumită sancțiune, pentru ca, după prezentarea punctului de vedere al persoanei în cauză, pe baza aceleiași situații de fapt să fie aplicată o altă sancțiune, pe baza altui temei de drept.

În cadrul acelorași considerente, hotărârea primei instanțe reinterprează Adresa nr. x/15.09.2020 contrar aspectelor cu caracter decisiv reținute la final arătându-se că deși sunt indicate și prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017, dispoziții care în final nu au mai fost aplicate, alături de acestea se regăsesc și prevederile art. 92 alin. (23) din aceeași lege, dispoziții care au întemeiat în final decizia sancționare, astfel că nu se poate considera că reclamanta nu a avut cunoștiință de elementele de drept care puteau încadra aspectele supuse verificării."

Or din lecturarea ultimei pagini din Adresa nr. x/15.09.2020 rezultă contrariul și anume că "se constată folosirea în mod abuziv a calității de administrator se către doamna A., prin recurgerea la fapte neloiale constând în neîndeplinirea nejustificată a atribuțiilor legale ce-i revin în virtutea funcției deținute" și că "Nerespectarea interdicției prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 constituie contravenție potrivit dispozițiilor art. 126 alint, a) pct. 3) și se sancționează în conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) litc) pct. 2, i) din același act normativ."

In condițiile în care prin Adresa nr. x/15.09.2020 mi s-a adus la cunoștiință că sunt cercetată raportat la un anumit text de incriminare, este nefondat considerentul potrivit căruia aș fi avut posibilitatea de a-mi da seama că s-au enunțat printre altele și alte norme de drept.

Prin contestația formulată recurenta a arătat că i s-a încălcat dreptul la apărare în procedura prealabilă aplicării sancțiunii, deoarece obiecțiunile formulate au fost ignorate, iar punctul de vedere exprimat în apărare nu a fost menționat și respins motivat în cuprinsul deciziei de sancționare nr. 1302/03.11.2021.

Considerentele vizate de critica de nelegalitate sunt cele de la pagina 49 din hotărârea recurată potrivit cu care nu determină sancțiunea nulității faptul că în cuprinsul deciziei nu se regăsesc menționate obiecțiunile formulate.

În cuprinsul hotărârii recurate s-a realizat o analiză parțială a dispozițiilor de drept pe care le-am invocat, instanța concluzionând că spre deosebire de procesul-verbal de contravenție, în cazul deciziei de sancționare emise de A.S.F., printre elementele pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare nu se regăsesc și obiecțiunile persoanei sancționate, astfel că pârâtul nu avea obligația de a le menționa în cuprinsul acesteia.

Ținând cont de ierarhia normelor juridice în sistemul de drept român, analiza sistematică a dispozițiilor legale incidente trebuia să fie realizată de către prima instanță astfel cum au fost învederate, respectiv dispoziții cuprinse în tratatele Uniunii Europene, dispozițiile de drept comun prevăzute de O.U.G. nr. 2/2000 privind contravențiile și dispozițiile speciale cuprinse in Legea nr. 24/2017. Deasemenea dispozițiile care reglementează un drept din categoria drepturilor fundamentale - dreptul la apărare - trebuie interpretate în sensul în care produc efecte, iar nu în sensul în care sunt lipsite de efecte.

Menționarea în actul sancționator a punctului de vedere al persoanei vizate constituie o dovadă a respectării de către autoritate a dreptului la apărare precum și o garanție împotriva arbitrariului în procedura administrativă de stabilire a presupuselor fapte contravenționale și de individualizare si aplicare a sancțiunii.

Respectarea acestui drept este obligatorie în orice procedură administrativă, respectiv în orice procedură de drept contravențional.

Vătămarea, arată recurenta, constă în aceea că decizia de sancționare a fost publicată atât în Buletinul A.S.F. cât și pe site-ul Bursei de Valori București creîndu-se în acest fel aparența publică, pe piața de capital, că a avut un comportament lipsit de orice justificare faptică sau legală.

Prin contestația formulată, prin notele scrise depuse pentru termenul din 16.04.2021, prin concluziile orale de la termenul când au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei și prin concluziile scrise, arată recurenta a invocat nulitatea deciziei de sancționare emisă de A.S.F. sub nr. x/3.11.2020 ca urmare a încălcării unor norme de drept ce reglementează procedura administrativă prealabilă emiterii deciziei de sancționare.

Critica de nelegalitate constă în aceea că prin hotărârea de primă instanță nu s-a făcut distincția (sau s-a realizat o confuzie) între norma de drept substanțial care consacră cu caracter general atribuția de ordine publică a A.S.F. de a aplica sancțiuni contravenționale în domeniul său de competență și normele de procedură administrativă care reglementează modalitatea concretă de exercitare a competenței atribuite.

Ținând cont de ierarhia normelor juridice în sistemul de drept român, analiza sistematică a dispozițiilor legale incidente trebuia să fie realizată de către prima instanță astfel cum au fost învederate, respectiv dispoziții cuprinse în tratatele Uniunii Europene, dispozițiile de drept comun prevăzute de O.U.G. nr. 2/2000 privind contravențiile și dispozițiile speciale cuprinse in Legea nr. 24/2017. Deasemenea dispozițiile care reglementează un drept din categoria drepturilor fundamentale - dreptul la apărare - trebuie interpretate în sensul în care produc efecte, iar nu în sensul în care sunt lipsite de efecte.

Aplicând dispozițiile legale menționate anterior la situația de speță Direcția de specialitate din cadrul A.S.F. trebuia să întocmească, prin persoane anume împuternicite, o Notă de constatare a faptei contravenționale, ca act administrativ de sine stătător, anterior datei la care se comunică persoanei vizate dreptul de a formula obiecțiuni (art. 133 alin. (1) Legeanr. 24/2017), apreciază recurenta.

Din verificarea înscrisurilor probatorii atașate întâmpinării rezultă că nu există nota de constatare la care se referă art. 133 alin. (1) Legea nr. 24/2017 și art. 21

alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2012.

Mai critică recurenta modul de soluționare a motivului de anulabilitate de fond referitor la neîndeplinirea condiției privind existența vinovăției de natură contravențională.

Orice persoană care îndeplinește o funcție în virtutea căreia este ținută să adopte o decizie are dreptul fundamental și este apărată de un principiu de drept civil potrivit cu care consimțământul său trebuie să fie liber exprimat, conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Constituția României și art. 70 C. civ. alin. (1) potrivit cu care "Orice persoană are dreptul la liberă exprimare".

Considerentul din hotărârea de primă instanță, potrivit căruia membri consiliului de administrație nu ar avea nici o libertate de apreciere este lipsit de suport legal, arată recurenta.

Totodată, prima instanță a fost interpretată eronat corelația dispozițiile art. 144'1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și dispozițiile art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017.

Prin contestația formulată arată recurenta că vinovăția este exclusă atunci când comportamentul pretins culpabil este în realitate consecința îndeplinirii unei alte obligații legale. Evaluarea riscurilor în procesul decizional nu este altceva decât respectarea de către mine a obligației de prudență și diligentă impusă de lege.

Mai critică recurenta modul de dezlegare a motivului de anulabilitate al Deciziei nr. 1302/3.11.2020, fondat pe încălcarea principiilor legalității și proporționalității în aplicarea criteriilor de stabilire a cuantumului amenzii.

Au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 2/2001 potrivit cărora sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, tinandu-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date inscrise în procesul-verbal, arată recurenta.

Au fost încălcate dispozițiile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 24/2017 referitoare la obligația autorității de a ține cont toate împrejurările ce pot fi avute în vedere pentru individualizarea sancțiunii, dispozițiile art. 131 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 24/1990 în cuprinsul cărora se face o distincție clară între criteriile de stabilire a amenzii în cazul persoanelor fizice și criteriile aplicabile entităților legale.

Potrivit art. 131 alin. (1) lit. c) A.S.F. stabilește nivelul sancțiunilor cu luarea în considerare a capacității financiare a persoanei fizice si venitul anual al persoanei fizice.

Pe cale de consecință, arată recurenta, instanța trebuia să ia în considerare veniturile personale, realizate în calitate de administrator neexecutiv astfel cum au fost dovedite, iar nu veniturile totale ale administratorilor dintre care unii sunt administratori executivi și exercită conducerea, gestiunea și reprezentarea zilnică a societății și care, în consecința, au venituri mult mai mari.

Mai critică recurenta modul de soluționare a petitului având ca obiect nulitate art. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 1302/03.11.2020 potrivit cu care decizia de sancționare al avea caracter de titlu executoriu pentru plata amenzii.

Dispoziția atacată prin contestație este art. 2 din dispozitiv unde se menționează că decizia constituie titlu executoriu în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (4) din O.U.G. nr. 25/2002 coroborat cu art. 28 din O.U.G. nr. 93/2012 și că aș avea obligația de a achita amenda in termen de 15 zile de la comunicarea deciziei de sancționare.

Legea nr. 24/2017 care constituie sediul materiei nu cuprinde nici o normă expresă care să atașeze actului sancționator calitatea de titlu executoriu și nici o normă care impună termenul de plată a amenzii.

Conform dispozițiilor art. 632 C. proc. civ. calitatea de titlu executoriu trebuie să rezulte expres din lege.

Prin urmare, potrivit hotărârii de primă instanță caracterul de titlu executoriu ar decurge din trăsăturile actului și dintr-o normă atributivă de competență materială și teritorială, iar nu dintr-o dispoziție legală expresă astfel cum este cerința de drept general prevăzută de dispozițiile art. 632 C. proc. civ.

Este adevărat că dispozițiile art. 133 din Legea nr. 24/2017 fac trimitere atât la Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind regimul contravențiilor cât și la dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, însă arată recurenta, trebuie făcută distincție în condițiile de fond ale actului sancționator și procedura conform căreia se desfășoară controlul de legalitate al instanței.

Natura juridică a actelor atacate este aceea a unor acte administrative emise în materie contravențională (art. 2 lit. c) Legea nr. 554/2004) de o autoritate publică abilitată prin lege să aplice sancțiuni cu caracter contravențional (art. 132 din Legea nr. 24/2017

(

O.U.G. nr. 93/2012 aprobată prin Legea nr. 113/2013, cu modificări și completări aprobate prin Legea nr. 147/2021).

Dispozițiile art. 133 alin. (8) Legea nr. 24/2017 fac trimitere la dispozițiile Ordonanței de urgență nr. 2/2001 privind contravențiile situație în care conform art. 31 alin. (3) din ordonanță plângerea contravențională suspendă executarea. Potrivit ordonanței care constituie legea de drept comun în domeniul dreptului contravențional, plângerea supune controlului judiciar temeinicia și legalitatea actului sancționator, caracterul executoriu al acestuia fiind amânat până la data soluționării irevocabile a litigiului.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 93/2012 care reglementează organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară nu cuprinde o normă de drept pozitiv expresă care să prevadă că deciziile prin care autoritatea aplică sancțiunea contravențională cu amenda constituie titlu executoriu. Art. 6 alin. (3) enumera actele pe care le emite autoritatea -"Actele individuale ale A.S.F. sunt autorizațiile, atestatele, avizele si deciziile însă această normă cu caracter general nu este urmată de o altă normă care să prevadă în mod expres că deciziile cu caracter individual emise de ASF au caracter de titlu executoriu.

Intimata pârâtă Autoritatea de Supraghere Financiară a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate excepția tardivității în ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei nr. 1302/03.11.2020, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, hotărârea prin care se pronunță suspendarea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

În aceste condiții, sentința civile nr. 959/18.06.2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, calea de atac trebuind să respecte termenul de declarare sus-menționat.

Termenul prevăzut de dispoziția legală anterior citată, fiind unul procedural, se calculează potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pe zile libere, fără a se lua în calcul ziua de la care acesta începe și nici ziua când acesta se împlinește.

Din verificarea actelor dosarului de fond, se constată că sentința recurată a fost comunicată reclamantei la data de 1 iulie 2021 conform dovezii de comunicare aflate la dosar fond, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 15 iulie 2021 (prin serviciul poștal potrivit plicului aflat la dosar recurs) cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împlinit la data de 8 iulie 2021.

Întrucât recurenta reclamantă a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal și nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, în cauză operează sancțiunea decăderii, iar Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 959 din data de 18 iunie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea executării Decizie nr. 1302/2020 emisă de emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca fiind tardiv formulat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), instanța de control judiciar reține că:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanță a analizat legalitatea actelor administrative contestate raportat la motivele invocate prin cererea de chemare în judecată. Contrar susținerilor recurentei, motivarea din sentința recurată cuprinde: argumentele de fapt și de drept pentru care instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, reflectă raționamentul instanței de fond, raportat la motivele care au stat la baza constatării contravențiilor, situația de fapt și dispozițiile legale, analiza motivelor invocate prin cerere de chemare în judecată și permite instanței de recurs efectuarea controlului judiciar.

Astfel, analizând sentința recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe, de respingere a cererii de anulare, ca neîntemeiată, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în vigoare, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Verificând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că cererea de anulare este neîntemeiată.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei – reclamante, în sensul că instanța de fond "a omis să analizeze și să înlăture motivat, motivele de nulitate și argumentele esențiale susceptibile să conducă la o soluție de admitere a cererii pe fondul cauzei, astfel:

a) Instanța a omis să analizeze și să înlăture, motivat, motivele de nulitate absolută de ordin formal și procedural invocate cu privire la înscrisul denumit "Nota de aprobare privind sancționarea unor membrii ai Consiliului de administrație al S1F OLTENIA pentru nerespectarea drepturilor acționarilor prevăzute de art. 92 alin. (23) din Legea tir. 24/2017", care nu îndeplinește niciun criteriu pentru a stabili autenticitatea și nici condițiile de legalitate de ordin procedural și formal, întrucât nu poartă antetul autorității, denumirea direcției de specialitate de ta care emană, data întocmirii și numărul de înregistrare, numele și semnătura funcționarilor publici care l-au întocmit și al căror consimțământ ar trebui să îl exprime;

- instanța s-a mărginit să rețină lapidar că Nota de aprobare (....) poartă semnătura funcționarilor care au emis-o, fără însă să analizeze în amănunt conținutul și forma documentelor, raportat la motivele de nulitate de ordin procedural invocate și fără să respingă motivat argumentele prezentate;

b) Decizia A.S.F nr. 56/09.01.2021 este nulă absolut întrucât nu îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 268-270 C. proc. civ.

- la pag. 55 pct. 2.6. din hotărâre instanța a respins motivele de militate invocate, într-o manieră lapidară, reținând că motivele care au stat la baza Deciziei nr. 56/19.01.2021 ar fi cuprinse într-o anexă, fără a analiza însă motivele de nulitate absolută a înscrisului anexă prin raportare la normele de procedură civilă pe care le-a invocat.

c) Instanța de fond mi a analizat două categorii de argumente juridice de fond, prin care a motivat neîndeplinirea condiției privind săvârșirea unei fapte cu forma de vinovăție specifică ilicitului contravențional.

- în considerentele decizorii ale hotărârii recurate nu se regăsește nici o motivare referitoare la argumentele prezentate, referitor la prevalenta principiului securității juridice în activitatea deliberatorie a membrilor CA și la relevanța acestui proces deliberativ în situația în care se analizează condiția vinovăției, cu gradul de pericol social specific ilicitului contravențional.

d) Instanța de fond nu a analizat aprobarea de către A.S.F., prin adresa nr. x/28.08.2020, a unei propuneri formulată de SIF OLTENIA S.A. privind modalitatea de convocare, ordinea de zi și modul de desfășurare adunării generale a acționarilor, diferită față de cea din 10.06.2020, formulată de SIFBANAT CRIȘANA și SIF MUNTENIA.", nu pot fi reținute.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în cauza de față, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță; lipsa de motivare neputând fi reținută, raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza B. împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

În consecință, hotărârea respectă astfel exigențele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport și de prevederile art. 6 din Convenția E.D.O și de art. 21 din Constituția României.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta - reclamantă este nefondat.

In ceea ce privește critica recurentei cu privire la Decizia A.S.F. nr. 56/19.01.2021, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, instanța de fond, în mod corect, a constatat că această decizie de soluționare a plângerii prealabile este motivată în raport de faptul că, în anexa care face parte integrantă din act, sunt prezentata pe larg argumentele pe care pârâtul le-a avut în vedere pentru a respinge fiecare dintre criticile invocate de reclamant.

Mai mult decât atât, la art. 1 din Decizia A.S.F. nr. 56/19.01.2021, se precizează următoarele: "Se respinge plângerea prealabilă formulată de doamna A., în calitate de membru al Consiliului de Administrație alSIF OLTENIA S.A. la data săvârșirii contravenției, împotriva deciziei A.S.F. nr. 1302/03.11.2020, pentru motivele cuprinse în Anexa care face parte integrantă din prezenta decizie."

Analizând legalitatea actelor administrative contestate prin prisma criticilor vizând forma acestora, formulate de reclamantă, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, motivat de faptul că în cuprinsul acestora sunt indicate temeiul juridic al măsurilor dispuse, mențiunea că se poate face contestație și termenul în care se poate formula contestația.

Dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 dispun în sensul că actul administrativ este,,… actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de această dispoziție legală se constată că nicio regulă de interpretare nu conduce la concluzia că legea contenciosului impune numite condiții imperative în ceea ce privește condițiile generale de formă și fond ale unui act administrativ. Mai mult, Înalta Curte constată că în ceea ce privește condițiile generale de formă și fond ale actelor administrative, în speța dedusă judecății sunt respectate.

Astfel, pentru a fi valabil în materia contenciosului administrativ un act juridic civil trebuie să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi:

• actul să fie adoptat sau emis de organul competent cu luarea în considerare atât a competenței teritoriale, cât și a celei materiale;

• actul trebuie adoptat și emis pe baza și în vederea executării legii;

• actul trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au condus la emiterea acestuia;

• actul să fie adoptat sau emis pentru a produce efecte juridice pentru viitor;

• actul să fie emis în formă scrisă;

• actul să cuprindă elementele de formă care să probeze că actul a fost adoptat sau emis de organul competent (semnat, ștampilat);

• actul să fie adus la cunoștința celor interesați.

Or, deciziile A.S.F. contestate în dosarul de fond conțin descrierea faptelor constatate de A.S.F., precum și motivele de fapt și de drept care au condus la emiterea acestora fiind emise în conformitate cu prerogativele acestei autorități, prevăzute în O.U.G. nr. 93/2012, cu modificările și completările ulterioare.

Analizând actele administrative individuale supuse controlului de legalitate, Înalta Curte constată, de asemenea, că singura condiție de formă a actului administrativ, în speța de față, respectiv forma scrisă este îndeplinită, Decizia A.S.F. nr. 1302/03.11.2020 și Decizia A.S.F 56/19.01.2020 întrunește toate condițiile pentru încheierea lor valabilă, respectiv:

• sunt emise de către o autoritate publică, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) Ht. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;

• este emisă în vederea executării legii ori a organizării legii, în temeiul O.U.G. nr. 93/2012, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 24/2017;

• este emisă în temeiul competențelor de supraveghere și investigare cu care A.S.F. este învestită;

• este motivată atât în fapt - în cuprinsul acesteia sunt menționate faptele care au fost reținute de către A.S.F., cât și în drept - Decizia cuprinde temeiurile legale în baza cărora a fost emisă;

• a fost comunicată persoanei destinatare.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod corect asupra speței, respingând criticile recurentei-reclamante.

Celelalte critici ale recurentei reclamante vor fi analizate în cadrul motiviului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., excedând cazului de casare reglementat de dispozițiilr art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă.

Astfel, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material recurenta-reclamantă susține faptul că "instanța de fond și-a însușit întocmai, într-o manieră necritică, apărările formulate de pârâta A.S.F..".

Argumentele dezvoltate de recurentă la acest motiv de recurs se circumscriu motivelor de nelegalitate ce au format obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta-reclamantă reiterează următoarele aspecte:

- prin adresa A.S.F. nr. x/15.09.2020, intimară - pârâta i-a adus la cunoștință faptul că se fac investigații în ceea ce o privește pentru încălcarea dispozițiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017; a formulat obiecțiuni referitor la această încadrare juridică;

- i-a fost încălcat dreptul la apărare în procedura prealabilă aplicării sancțiunii, deoarece obiecțiunile formulate au fost ignorate, iar punctul de vedere exprimat nu a fost menționat și respins motivat în cuprinsul deciziei de sancționare nr. 1302/03.11.2020;

- la pag. 49 din sentința recuratâ, instanța de fond a reținut că nu determină sancțiunea nulității faptul că în cuprinsul deciziei nu se regăsesc menționate obiecțiunile formulate;

- art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017 obligă autoritatea să informeze persoana vizată cu privire la obiectul investigării și dreptul de a formula obiecțiuni, în caz contrar, este încălcat dreptul la apărare în procedură administrativă.

- în ceea ce privește procedura de constatare și verificare pe cale judiciară a legalității deciziilor de aplicare a sancțiunilor contravenționale există norma specială atributivă de competență prevăzută de art. 133 alin. (7) din Legea nr. 24/2017;

- din verificarea înscrisurilor probatorii atașate întâmpinării rezultă că NU EXISTA nota de constatare Ia care se referă art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017și art. 21

2

din O.U.G nr. 92/2012;

- inexistența notei de constatare a contravenției constituie o încălcare a unor dispoziții legale obligatorii; încălcare ce atrage sancțiunea nulității absolute a deciziei de sancționare emisă cu încălcarea procedurii administrative prevăzute de lege;

- nota de aprobare privind sancționarea (...), cu toate viciile sale de formă care atrag sancțiunea nulității, nu poate înlocui nota de constatare a contravenției care ar trebui întocmită de către serviciul de specialitate autorizat pentru supraveghere și control anterior adresei A.S.F. nr. x/15.09.2020;

- sentința recurată este nelegală în ceea ce privește modul de soluționare a motivului de anulabilitate de fond referitor la neîndeplinirea condiției privind existența vinovăției de natură contravențională;

- prin hotărârea recurată, prima instanță a interpretat eronat corelația dintre dispozițiile art. 144' alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și dispozițiile art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017;

- prin contestația formulată am arătat că vinovăția este exclusă atunci când comportamentul pretins culpabil este în realitate consecința neîndepUnirii unei alte obligații legale;

- aplicarea sancțiuni contravenționale reprezintă o încălcare a principiilor legalității, imparțialității, echității șî proporționalității, reprezentând o exercitare abuzivă, prin exces de putere a atribuțiilor specifice funcției deținute și intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004;

- critica de nelegalitate a hotărârii vizează și modul de dezlegare a motivului fondat pe încălcarea principiilor legalității și proporționalitățîi în aplicarea criteriilor a cuantumului amenzii.

Or, Înalta Curte apreciază motivele de recurs invocate ca nefondate pentru considerentul că instanța de fond, în mod corect, a stabilit că elementul de nelegalitate invocat cu privire la conținutul adresei A.S.F. nr. x/15.09.2020 nu subzistă în raport conținutul acesteia întrucât, "pentru asigurarea exercitării dreptului la apărare autoritatea avea în primul rând obligația de a comunica reclamantei elementele de fapt vizate de verificări și posibilitatea aplicării unei sancțiuni iar nu neapărat încadrarea în drept a acestora.".

Cu privire la încadrarea în drept a faptelor, instanța de fond a reținut, în mod corect, faptul că în cuprinsul adresei A.S.F. nr. x/15.09.2020 au fost invocate dispozițiile legale incidente în speță (art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017) "astfel că nu se poate considera că reclamanta nu a avut cunoștință și de elementele de fapt și de drept care puteau încadra aspectele supuse verificării.".

În aceste condiții, argumentul juridic al instanței de fond cu privire la faptul că, în speță nu poate reținută o încălcare a dreptului de apărare, reclamantei findu-i furnizate toate elementele care permiteau formularea apărărilor anterior emiterii deciziei de sancționare este unul corect.

În ceea ce privește susținerea privind lipsa obiecțiunilor din conținutul Deciziei A.S.F. nr. 1302/03.11.2020, care în opinia recurentei - reclamante determină nulitatea actului administrativ de sancționare, Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

Astfel, conform dispozițiilor art. 133 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2017: "Dacă în cadrul exercitării atribuțiilor de supraveghere, investigare și control a! respectării dispozițiilor legale și reglementărilor aplicabile pieței de capital, se constată nerespectarea uneia dintre dispozițiile legale a căror încălcare este prevăzută drept contravenție la art. 126, persoanei în cauză i se acordă un termen de 5 zile de la data comunicării celor constatate, în care să formuleze obiecțiuni cu privire la încălcarea săvârșită".

Contrar susținerilor recurentei, în considerarea prevederilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017, A.S.F., prin intermediul adreselor nr. x/15.09.2020, a adus la cunoștința membrilor Consiliului de Administrație al SIF Oltenia S.A. faptele constatate, precum și faptul că au posibilitatea de a formula eventuale obiecțiuni, urmând ca acestea să fie transmise A.S.F. în termen de 5 zile de la data comunicării constatărilor, însoțite de documentele pe care le consideră necesare susținerii acestora.

Prin adresele înregistrate la A.S.F. cu nr. x, domnul C., domnul D. și doamna E. au formulat obiecțiuni la adresele de constatare transmise de A.S.F.. De asemenea, prin adresa înregistrată Ia A.S.F. cu nr. x, doamna A. a formulat obiecțiuni cu privire la fapta reținută în sarcina sa.

Adresele nr. x/15.09.2020 au fost emise în temeiul dispozițiilor art. 133 alin. (1)din Legea nr. 24/2017, conform cărora, "dacă se constată nerespectarea uneia dintre dispozițiile legale a căror încălcare este prevăzută drept contravenție la art. 126, persoanei în cauză i se acordă un termen de 5 zile de la data comunicării celor constatate, în care să formuleze obiecții cu privire la încălcarea săvârșită", și reprezintă un simplu act de constatare care nu produce efecte juridice prin el însuși, acesta urmând să fie valorificat ulterior, prin emiterea deciziei de sancționare.

Așadar, este neîntemeiată critica recurentei vizând nulitatea actului atacat în ceea ce privește lipsa din cuprinsul deciziei atacate a obiecțiunilor formulate de aceasta (pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 coroborate cu prevederile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017).

În acest sens, Înalta Curte arată că decizia atacată cuprinde toate elementele prevăzute, într-o redactare exhaustivă, de art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017, conform căruia "Decizia de sancționare prevăzută la alin. (2) trebuie să cuprindă următoarele elemente: datele de identificare a contravenientului, data săvârșirii faptei, descrierea faptei contravenționale și a împrejurărilor care pot fi avute în vedere la individualizarea sancțiunii, indicarea temeiului legal potrivit căruia se stabilește și se sancționează contravenția, sancțiunea principală și eventualele sancțiuni complementare și măsuri administrative aplicate, termenul și modalitatea de plată a amenzii și termenul de exercitare a căii de atac ".

Or, cum, în mod corect, a apreciat instanța de fond prevederile art. 133 alin. (8) din Legea 24/2017 stabilesc că dispozițiile se completează cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, însă această completare se realizează "în mod corespunzător" și "în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel.".

În acest sens, reiese că, spre deosebire de procesul-verbal de contravenție, în cazul deciziei de sancționare emise de ASF, printre elementele pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare nu se regăsesc și obiecțiunile persoanei sancționate, astfel că pârâtul nu avea obligația de a le menționa în cuprinsul acesteia.

Prin urmare, dispozițiile art. 133 alin. (8) din Legea nr. 24/2017 trebuie să fie interpretate în sensul în care legislația specială în materia pieței de capital prevede un regim sancționator distinct față de O.G. nr. 2/2001 în ceea ce privește obligativitatea menționării obiecțiunilor contravenientului în cuprinsul actului de constatare și sancționare.

Obiecțiunile recurentei-reclamante au fost analizate, iar motivele respingerii acestora au fost precizate explicit, cu ocazia analizei realizate de către direcția de specialitate din cadrul A.S.F., anterior emiterii deciziei atacate, în acest sens fiind urmată procedura preliminară prevăzută de art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017.

Așadar, rezultă cu puterea evidenței că obiecțiunile recurentei - reclamante, dar și ale celorlalți membri ai CA sancționați, au fost avute în vedere de A.S.F., anterior emiterii deciziei de sancționare, dovada regăsindu-se în, Notă de aprobare privind sancționarea unor membri ai consiliului de administrație al SIF Oltenia S.A. pentru nerespectarea drepturilor acționarilor prevăzute de art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017, aflată la dosarul cauzei .

În cuprinsul adresei prin care au fost notificate recurentei-reclamante faptele constatate și dreptul acesteia de a formula obiecțiuni, s-a precizat și faptul că votul exprimat în ședința CA. al S.I.F. Oltenia S.A. din data de 10.07.2020 exprimat în favoarea aprobării convocării AGOA solicitată de acționarii SIF1 și SIF4, după clarificarea litigiilor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2019, y/2019, z/2020, a condus în fapt la imposibilitatea soluționării cererii acționarilor, cu încadrarea în termenele prevăzute de art. 119 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017, respectiv, a condus fa lipsirea de efect a cererii formulate de respectivii acționari. Altfel spus, aprobarea convocării AGOA sub condiția suspensivă reprezentată de realizarea unui eveniment viitor incert sub aspectul momentului producerii acestuia, care va fi în mod categoric ulterior împlinirii termenelor legale stabilite pentru convocarea și desfășurarea AGA la solicitarea acționarilor cu deținere calificată, echivalează, în fapt, cu neîndeplinirea obligației legale cu respectarea termenului.

Așadar, în cuprinsul adresei prin care au fost notificate recurentei-reclamante atât faptele constatate, cât și dreptul acesteia de a formula obiecțiuni se regăsesc dispozițiile care au constituit temeiul legal al deciziei de sancționare contestate, astfel că nu se poate susține faptul că A.S.F. a reținut altă faptă contravențională în Decizia nr. 1302/03.11.2020 față de constatarea inițială.

Totodată, prin adresa nr. x/15.09.2020 s-a constatat nerespectarea interdicției prevăzute de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 24/2017 prin folosirea în mod abuziv a calității de administrator de către reclamantă, prin recurgerea la fapte neloiale constând în neîndeplinirea nejustificată a atribuțiilor legale ce îi revin acesteia în virtutea funcției deținute, aspect ce a condus la lezarea dreptului acționarilor cu deținerea calificată prevăzută de lege de a solicita și obține completarea ori convocarea AGA cu rezoluțiile propuse de aceștia.

In decizia de sancționare emisă de A.S.F. în baza analizei efectuate de direcția de specialitate cu luarea în considerare inclusiv a obiecțiunilor formulate de reclamantă, a fost reținută încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017, cu modificările și completările ulterioare, faptă care constituie contravenție potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) pct. 3 și se sancționează în conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) lit. c) pct. 2 (i) din același act normativ.

Or, în mod corect a reținut instanța de fond că "pentru asigurarea exercitării dreptului la apărare autoritatea avea în primul rând obligația de a comunica reclamantei elementele de fapt vizate de verificări și posibilitatea aplicării unei sancțiuni iar nu neapărat încadrarea în drept a acestora." și că,,… astfel că nu se poate considera că reclamanta nu a avut cunoștință și de elementele de drept care puteau încadra aspectele suspuse verificării.".

Față de toate aceste considerente, nu se poate susține că reclamantei îi este încălcat dreptul la apărare recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la nivel național, atât timp cât aceasta are posibilitatea de a invoca în cadrul procedurii administrative prealabile argumente împotriva deciziei de sancționare, iar ulterior, în cazul în care este nemulțumită de soluția dată de autoritate plângerii prealabile formulate, o poate contesta și în fața instanțelor de contencios administrativ competente.

În același sens nu se poate reține că neexecutarea unei obligații legale exprese, clare, cum este cea stabilită de prevederile art. 92 alin. (23) din Legea 24/2017 nu poate fi justificată prin existența unei obligații generice cum e