ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3914/2022

Ședința publică din data de 14 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 19.02.2021, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, suspendarea executarii articolului 1 din Decizia Autorității de Supraveghere Financiară nr. 84/25.01.2021, prin care reclamantul a fost sanctionat cu amenda in cuantum de 500.000 RON, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare formulate împotriva deciziei de sancționare.

Prin sentința civilă nr. 294 din data de 12 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea de Supraveghere Financiară "ASF", având ca obiect "suspendare executare act administrativ - decizia nr. 84/25.01.2021" și a dispus suspendarea executarii art. 1 din Decizia ASF nr. 84/25.01.2021, pana la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2021.

Împotriva sentinței civile nr. 294 din data de 12 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta ASF, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

În esență, a criticat sentința recurată pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material specifice condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurenta-pârâtă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material specifice condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Criticile invocate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt întemeiate, sentința recurată reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Intimatul-reclamant A. a solicitat, în temeiul art. 14- 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 84/25.01.2021 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care a fost sanctionat cu amendă în cuantum de 500.000 RON, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Înalta Curte reține că sunt fondate susținerile recurentei potrivit cărora, prima instanță a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalității actului administrativ contestat sunt de natură a crea o îndoială serioasă.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

Analizând prima facie motivele invocate de reclamant, Înalta Curte constată că acestea nu relevă împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În cauză, aspectele invocate în susținerea cazului bine justificat și care vizează chiar existența și gravitatea faptei imputate, dar și temeiul legal și proporționalitatea cuantumului sancțiunii aplicate, depășesc evident limitele procedurii sumare a suspendării executării.

Asemenea critici nu pot fi decelate doar printr-o verificare a aparenței dreptului ci necesită o evaluare de fond, corelativ cu administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei. Toate acestea presupun o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte și prevederi legale invocate de către părți.

În altă ordine de idei, trebuie menționat și că, în jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, s-a considerat că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Argumentele intimatului-reclamant nu au însă aptitudinea de a genera, la nivel de aparență, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al sancțiunii dispuse, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ.

În dezacord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că nu reiese a fi aparent întemeiat motivul referitor la neaplicarea de către recurenta-pârâtă a unor criterii legale prin intermediul cărora să fi fost stabilit un cuantum adecvat al amenzii contravenționale. La filele x din decizia contestată, reținând aplicabilitatea criteriilor de individualizare prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, recurenta-pârâtă a stabilit cuantumul amenzii raportându-se la natura și gravitatea faptei și la gradul de vinovăție, acestea fiind determinate de circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta apreciată contravenție, dar și la împrejurarea că în ultimii 3 ani reclamanta nu a mai fost sancționată.

A mai susținut intimatul-reclamant că în cuprinsul deciziei de sancționare nu există o descriere a faptei contravenționale săvârșită ca membru al directoratului societății și că a primit Notificarea privind constatarea faptei contravenționale de refuz nejustificat prin adresa nr. x/04.01.2021, fără ca anterior să i se fi solicitat personal furnizarea de informații privind societatea.

Or, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de sancționare dar și din înscrisurile aflate la dosar, recurenta-pârâtă s-a preocupat ca în conținutul actului sancționator să fie prevăzută situația de fapt și încadrarea în drept a faptei calificată contravenție, fiind detaliate circumstanțele faptice și juridice care au generat și justificat aplicarea sancțiunii. Totodată, notificarea constatării contravenției a fost precedată de solicitarea formulată de recurenta-pârâtă, prin adresa nr. x/10.11.2020, de a-i fi trasnsmise documentele și informațiile necesare desfășurării activității de supraveghere, intimata-reclamantă având calitatea de membru al directoratului societății.

Față de absența unui răspuns la solicitarea adresată, ASF a considerat incidente dispozițiile art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 care stabilesc ca fiind contravenție împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor convenite de către lege ASF, precum și refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor ASF.

Nu poate fi apreciat ca îmbrăcând forma aparenței de nelegalitate nici motivul referitor la faptul că s-a dispus sancționarea intimatei-reclamante ca persoană fizică, fiind emise decizii de sancționare identice pentru toți membrii directoratului societății, cât timp pe de o parte, prevederile art. 25 din Legea nr. 237/2015 stabilesc că îi revine conducerii societății răspunderea privind respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare, iar pe de altă parte, analiza aprofundată a acestor critici este atributul instanței care soluționează cauza pe fond.

În ceea ce privește pretinsa motivare contradictorie din actul de sancționare (în sensul că încălcarea obligațiilor privind transmiterea informațiilor conform art. 37, 39, 41, 42 și 47 constituie o altă contravenție, respectiv cea prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 235/2015, al cărei subiect activ poate fi numai societatea), și aceste aspecte invocate de reclamantă și reținute de prima instanță, ca reprezentând un caz bine justificat, implică o analiză ce antamează fondul, astfel încât și aceste chestiuni pot fi tranșate tot în cadrul acțiunii în anulare. O eventuală eronată încadrare juridică a faptelor de către recurenta-pârâtă ASF reprezintă o chestiune ce ține de fondul cauzei, ea neputând fi analizată în cadrul prezentului cadru procesual, ci doar în cadrul unei acțiuni în anulare.

Or, aspectele reținute drept dovezi ale existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal sunt, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susținerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalității actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existența unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecție în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.

În raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea intimatului-reclamant acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte mai constată că, prin sentința nr. 1637 din 11 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului A. privind anularea Deciziei nr. 84/2021.

Soluția pronunțată de instanța învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ reprezintă nemijlocit o confirmare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită și conferă consistență concluziei că, în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr, prin cuantumul sumei impuse (500.000 RON), punerea în executare a deciziei de sancționare ar avea drept consecință diminuarea patrimoniului reclamantului, însă, câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrise cerințelor textului de lege sus-menționat.

În concluzie, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, va casa sentința recurată, iar în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare formulate de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 294 din 12 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge cererea formulată de reclamantul A. privind suspendarea executării.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2022.