ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3489/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond.

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară solicitând anularea Deciziei ASF nr. 257 din 21.01.2014, prin care a fost amendat cu 30.000 RON și a Deciziei ASF nr. 113 din 2.04.2014 prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva deciziei de sancționare.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2803 din 21 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2803 din 21 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs și a solicitat casarea sentinței atacate ca netemeinică și nelegală, iar, pe fondul cauzei, anularea Deciziei ASF nr. 257 din 21.01.2014 prin care a fost sancționat cu amendă în cuantum de 30.000 RON și anularea Deciziei ASF nr. 113 din 2.04.2014, prin care ASF a respins plângerea prealabilă împotriva deciziei inițiale, cu cheltuieli de judecată.

În cadrul motivelor de recurs, după o prezentare a situației de fapt, recurentul a arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Recurentul a apreciat că soluția instanței de fond este rezultatul înțelegerii și aplicării greșite a normelor speciale ce reglementează angajarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale societății de asigurare în domeniul activității de control intern (art. 35 și 36 ale Normelor ASF privind controlul intern) și este nelegală validând o sancțiune contravențională aplicată cu încălcarea principiilor personalității și legalității răspunderii contravenționale.

Se susține că în cauză, faptele constatate reprezintă abateri disciplinare ale angajaților care au constat în încălcarea regulamentului intern (art. 36 alin. (1) și (2) lit. e) din Normele ASF), fiind imputabile conducerii executive și nu conducerii administrative, pentru a legitima sancționarea contravențională.

Instanța de fond a omis să analizeze sfera și limitele obligației de verificare pusă în sarcina consiliului de supraveghere, cu toate că art. 35 al Normelor ASF lămurește în mod clar care sunt acțiunile pe care consiliul este responsabil să le întreprindă în domeniul controlului intern al societății și care sunt limitele acestui control.

Instanța de fond a omis să cerceteze faptul că recurentul și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de verificare a activității de control intern instituită de art. 35 al Normelor ASF și a realizat activitățile impuse de lege, respectiv și-a îndeplinit atât obligațiile de a elabora structurile adecvate de control, precum și obligația de adaptare a politicilor în contextul societății, obligație realizată urmare a feedbackului primit prin rapoartele de audit intern, recomandările auditorilor externi și concluziile controalelor anterioare ale CSA, împlinind întocmai recomandările din aceste rapoarte.

Recurentul susține că nu numai că și-a respectat obligația de a solicita informații, dar chiar a ordonat și efectuarea a două misiuni de audit cu privire la implementarea asigurării de grup pentru angajați pentru a determina dacă se impune modificarea politicilor de control intern.

S-a considerat că instanța de fond a interpretat greșit art. 35 alin. (2) lit. f) atunci când a apreciat că sensul normelor ASF este acela ca în calitatea sa de membru al conducerii administrative, chiar dacă activitatea sa se limitează la crearea normelor de control intern al societății și la adoptarea acestora în conformitate cu situația reală din societate care trebuie să îi fie adusă la cunoștință de conducerea executivă, este ținut să garanteze în mod absolut că în societate nu există nicio abatere a angajaților și poate fi sancționat direct pentru existența unei astfel de abateri, fără a fi analizată vreo eventuală legătură de cauzalitate între abaterea constatată și respectarea propriilor îndatoriri, chiar și în condițiile în care recurentul nu avea, din perspectiva Normelor ASF sau dreptului societar/al numirii, nicio posibilitate efectivă de a controla sau preveni respectiva abatere.

Pe fondul cauzei, decizia de sancționare, în opinia recurentului, este nelegală și netemeinică.

S-a arătat că prerogativa de control asupra activității conducerii executive era limitată la adaptarea politicilor de securitate internă la situația societății, situație pe care membrii conducerii executive, împreună cu auditorii societății erau obligați să i-o aducă la cunoștință în mod corect și complet, astfel cum prevăd dispozițiile art. 36 alin. (2) pct. d) și h) din Norme.

Niciodată nu a fost adusă la cunoștința conducerii administrative existența abaterilor disciplinare ale angajaților ce acționau cu încălcarea prevederilor interne ale societății, pentru a se lua în considerare modificarea politicilor de control intern, în măsura în care s-ar fi impus schimbarea lor, iar nu aplicarea de sancțiuni disciplinare angajaților.

Recurenta a apreciat că instanța de fond a omis să analizeze scopul și limitele obligației de verificare pusă în sarcina consiliului de supraveghere, verificarea nu se extinde la monitorizarea efectivă a angajaților în activitatea zilnică, ci rolul consiliului de supraveghere ca, pe baza informațiilor pe care este obligat să i le furnizeze Directoratul prin organismele de audit intern în cadrul ședințelor și rapoartelor elaborate, să adapteze în mod regulat politica de control intern la nevoile reale ale societății și să controleze dacă aceasta este în acord cu normele și standardele legale.

Validarea deciziei de sancționare de către instanța de fond, susține recurentul, a fost făcută prin nesocotirea principiului personalității răspunderii contravenționale, al cărui singur temei poate fi comiterea cu gradul de vinovăție prevăzut de lege a unei fapte comisive sau omisive, de către persoana sancționată.

S-a solicitat casarea în tot a sentinței atacate ca netemeinică și nelegală, iar pe fondul cauzei, anularea deciziei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 251 din 21.01.2014, prin care recurentul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 30.000 RON și anularea Deciziei ASF nr. 108 din 2.04.2014, prin care a respins plângerea prealabilă împotriva deciziei inițiale, cu cheltuieli de judecată.

A fost invocată și jurisprudența Curții de apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în litigii ce au vizat alți membrii ai Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Deciziei nr. 257 din 21.01.2014 emisă de ASF prin care reclamantul A. a fost amendat cu 30.000 RON și Deciziei nr. 113 din 2.04.2014, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva deciziei prin care i-a fost aplicată sancțiunea.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, iar criticile formulate de recurent sunt nefondate.

Așa cum rezultă din actele contestate, recurentul-reclamant a fost sancționat în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări de Viață Vienna Insurance Group S.A. pentru încălcarea prevederilor art. 3 lit. e), art. 35 alin. (1) și (2) lit. f) din Normele ASF și art. 20 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 32/2000.

Instanța de fond a reținut că sancțiunea a fost corect aplicată pentru că s-au făcut referiri la încălcarea condițiilor contractuale referitoare la cuantumul sumei răscumpărate față de valoarea contului asiguratului și la încălcarea procedurilor interne ale societății privind încheierea, derularea și gestionarea contractelor de grup referitoare la termenul de răscumpărare față de fata încheierii contractului.

Criticile recurentei sunt nefondate pentru că soluția instanței nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor legale.

Controlul intern al societăților de asigurare este reglementat, în principal, de Ordinul nr. 18/2009 pentru aprobarea Normelor privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern la asiguratori/reasiguratori.

Activitatea de control intern este definită prin acest ordin, iar potrivit art. 1 pct. 14, controlul intern este un proces continuu la care participă conducerea administrativă, conducerea executivă, precum și întregul personal al asigurărilor, prin care se furnizează o asigurare rezonabilă asupra atingerii obiectivelor prevăzute la art. 3, care prevede că, în cadrul sistemului de control intern, asigurătorii/reasigurătorii trebuie să definească reguli, proceduri și o structură organizatorică ierarhizată care să asigure o funcționare corectă a activității în cadrul societății și să urmărească conformitatea activității societății cu reglementările legale în vigoare, politica și procedurile societății.

Recurentul face parte din conducerea administrativă pentru că este membru al Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări de Viață Vienna Insurance Group S.A. și îi sunt aplicabile prevederile art. 35 din Norme.

Conform art. 35 din Normele ASF conducere administrativă a asigurătorilor/reasigurătorilor are două atribuții:

- de a stabili un sistem de control intern adecvat și eficient pentru că aprobă structura organizatorică a societății, precum și obligațiile și responsabilitățile unităților operative;

- de a menține un sistem de control adecvat și eficient în condițiile în care, conform art. 35 alin. (2) lit. f) - verifică dacă conducerea societății implementează corect sistemul de control intern și de gestiune a riscurilor conform politicii stabilite și potrivit art. 35 alin. (2) lit. g) cere să fie periodic informată despre eficacitatea sistemului de control intern și de gestiune a riscurilor, având discuții periodice, cel puțin trimestriale, cu conducerea operativă privind eficiența sistemului de control intern, analize periodice, cel puțin trimestrial, a evaluărilor sistemului de control intern efectuate de conducerea operativă și de auditul intern dar și urmărirea implementării de către conducerea operativă a recomandărilor formulate de auditul intern.

Din analiza actelor contestate se constată că s-a recunoscut că la nivelul societății existau prevederile interne și condițiile contractuale corecte și eficiente cu privire la asigurările de grup pentru angajați, dar sancțiunea a fost aplicată membrilor Consiliului de supraveghere tocmai pentru încălcarea art. 3 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 pentru că nu a urmărit conformitatea activității societății cu reglementările legale în vigoare, politica și procedurile societății și a art. 35 alin. (1) și (2) lit. f) din aceleași Norme și pentru că s-a apreciat că recurentul nu a luat măsuri pentru a asigura funcționarea sistemului de control intern al societății.

De aceea, nici nu se poate susține că situația de fapt reținută prin procesul-verbal de control nu întrunește conținutul constitutiv al unei încălcări a obligațiilor conducerii administrative.

Deși recurentul susține că și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de verificare a activității de control intern instituită de art. 35 al Normelor ASF, totuși, din probele administrate rezultă că acesta a elaborat Procedura de organizare și funcționare a sistemului de control intern, Organizarea societății, statutul activității de audit intern și alte reglementări, dar nu s-au prezentat documente sau să dovedească întreprinderea măsurilor prevăzute de art. 35 alin. (3) din Norme, măsuri ce presupuneau discuții periodice, cel puțin trimestrial, cu conducerea operativă privind eficiența sistemului de control intern, analiza periodică, cel puțin trimestrial, a evaluărilor sistemului de control intern.

Aceste măsuri nu presupun, așa cum susține recurentul, monitorizarea efectivă a angajaților în activitatea zilnică.

Prin soluția pronunțată de instanța de fond nu au fost interpretate greșit dispozițiile art. 35 alin. (2) lit. f) din Norme și nu se poate considera că toată răspunderea pentru conducerea societății ar reveni conducerii administrative.

Au fost analizate de către instanța de fond dispozițiile art. 35 din Norme și argumentele prezentate de reclamant, dar nu se pot confunda atribuțiile conducerii administrative prevăzute de art. 35 din Norme cu cele ale conducerii executive, atribuții prevăzute de art. 36 din aceleași Norme.

În actele contestate s-a făcut delimitarea între atribuțiile celor două conduceri, iar instanța de fond a subliniat că, potrivit art. 36 din Norme, conducerea executivă a asigurătorului/reasigurătorului are responsabilități pe linia monitorizării funcționării adecvate și eficiente a sistemului de control intern, dar această responsabilitate nu înlătură responsabilitatea ce revine controlului de supraveghere, conform art. 35 alin. (1), sub aspectul stabilirii și menținerii unui sistem de control intern adecvat și eficient.

Sancționarea recurentului, ca și a celorlalți membrii ai Consiliului de supraveghere, s-a făcut pentru nu și-au îndeplinit atribuțiile pe care Normele li le-au stabilit, iar o dovadă în acest sens este tocmai faptul că, deși au existat încălcări ale procedurilor interne și ale condițiilor contractuale, ele nu au fost aduse la cunoștința membrilor de supraveghere, iar aceasta este o dovadă a funcționării defectuoase a sistemului de control intern, iar recurentul avea obligația de a verifica implementarea corectă a sistemului de control intern.

În cadrul motivelor de recurs au fost invocate și soluții pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în litigii identice prin care alți membri ai Consiliului de Supraveghere al BCR Asigurări, respectiv B., C. și D., au contestat sancțiunile aplicate și în care au fost admise acțiunile.

Însă, soluțiile invocate erau pronunțate în primă instanță, iar în recurs, până la data pronunțării prezentei soluții, erau soluționate două dintre litigii.

Astfel, în dosar nr. x/2014 a fost pronunțată Decizia nr. 3165 din 15.011.2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admis recursul declarat de ASF, casată sentința și rejudecând acțiunea reclamantului D. a fost respinsă ca neîntemeiată.

În dosar nr. x/2014 a fost pronunțată Decizia nr. 3473 din 8.12.2014 prin care a fost admis recursul declarat de ASF, casată sentința și respinsă acțiunea reclamantului B. ca neîntemeiată.

În raport de aceasti soluție, un alt argument în sensul respingerii recursului declarat este și respectarea art. 6 din CEDO.

În raport cu jurisprudența CEDO în Cauza Beian împotriva României, pentru ca instanța supremă să nu pronunțe soluții contrare în cauze identice, soluția în prezenta cauză este concordantă cu cea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarele susamintite.

În Hotărârea pronunțată în Cauza Beian, CEDO a subliniat că divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, parag. (59), CEDO 1999-VII) și că în loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, E. împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, parag. (97), CEDO 2002-VII și Păduraru parag. (98), în cazul în care s-ar pronunța soluții contrare în spețe identice.

De aceea, în baza art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2803 din 21 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2016.