ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3473/2016

Decizia nr. 3473/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12 mai 2014, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 253 din data de 21.01.2014, prin care reclamantul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 30.000 RON, anularea Deciziei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 110 din data de 02.04.2014, prin care A.S.F. a respins plângerea prealabilă împotriva deciziei inițiale.

Prin sentința nr. 2886 din 29.10.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a dispus anularea Deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2014 adoptată de pârâta A.S.F., a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a Deciziei nr. 110 din 02 aprilie 2014, de soluționare a contestației.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 aprilie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din data de 7 iunie 2016, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs Autoritatea de Supraveghere Financiară invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe prin care s-a reținut că dispozițiile legale incidente speței nu impuneau pentru Consiliul de supraveghere și pentru reclamant o obligație de rezultat în ceea ce privește verificarea implementării controlului intern de gestiune a riscurilor, ci în ceea ce privește inexistența vreunei abateri sau nereguli.

Recurenta susține că, potrivit art. 1 pct. 14 din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern la asigurători/ reasiguratori aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, în cazul asigurătorilor/reasiguratorilor, controlul intern este un proces continuu la care participă conducerea administrativă, conducerea executivă și întregul personal al asigurărilor.

Membrii Consiliului de Supraveghere sunt responsabili pentru stabilirea și menținerea unui sistem de control intern adecvat și eficient și au obligația de a verifica dacă conducerea societății implementează corect sistemul de control intern și de gestiune a riscurilor conform politicilor stabilite, susține recurenta.

Sistemul de control intern al societății nu a funcționat, iar sancționarea membrilor Consiliului de supraveghere este fondată pe neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor prevăzute de art. 35 alin. (1) și (2) din Ordinul C.S.A. nr. 18/2009.

Rolul și responsabilitățile Directoratului în ceea ce privește controlul intern sunt reglementate de art. 36 din Norme și nu contravin atribuțiilor Consiliului de supraveghere reglementate de Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Potrivit art. 153

9

din Legea nr. 31/1990, principalele atribuții ale Consiliului de supraveghere vizează exercitarea controlului permanent asupra conducerii societății de către directorat.

Intimatului-reclamant nu i s-a imputat omisiunea de implementare a sistemului de control intern și gestiune a măsurilor, ci omisiunea de verificare a modalității de implementare a sistemului de control intern de către conducerea executivă a societății.

Consiliul de Supraveghere are obligația de a întreprinde discuții periodice, cel puțin trimestriale, în conducerea operativă privind eficiența sistemului de control intern, de a analiza periodic, cel puțin trimestrial, evaluarea sistemului de control intern efectuate de conducerea operativă și de auditul intern, de a urmări implementarea de către conducerea operativă a recomandărilor formulate de auditul intern, de auditul financiar extern și de A.S.F. cu privire la deficiențele sistemului de control intern și examinarea efectului măsurilor implementate, iar din actele dosarului nu rezultă îndeplinirea acestei obligații de către intimatul-reclamant.

II. Analiza motivelor de casare

Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 3 lit. e) din Norme, în cadrul sistemului de control intern, asiguratorii/ reasiguratorii trebuie să definească reguli, proceduri și o structură organizatorică ierarhizată care să asigure o funcționare corectă a activității în cadrul societății și să urmărească „conformitatea activității societății cu reglementările legale în vigoare, politica și procedurile societății”.

Art. 35 alin. (1) din Norme, prevede în sarcina conducerii administrative a asigurătorilor/ reasiguratorilor responsabilitatea pentru stabilirea și menținerea unui sistem de control intern adecvat și eficient.

Conform art. 35 alin. (2) lit. f) din Norme, conducerea administrativă are atribuția de a verifica dacă conducerea societății implementează corect sistemul de control intern și de gestiune a riscurilor conform politicilor stabilite.

Încălcarea dispozițiilor sus-menționate reprezintă contravenție, în conformitate cu art. 39 alin. (2) lit. a) și d) din Legea nr. 32/2000, modificată și completată.

În fapt, s-a stabilit în urma controlului efectuat de recurentă, că au fost încălcate condițiile contractuale referitoare la cuantumul sumei răscumpărate față de valoarea contului asiguratorului și au fost încălcate prevederile procedurilor interne ale societății privind încheierea, derularea și gestionarea contractelor de grup referitoare la termenul de răscumpărare față de data încheierii contractului.

Din textele sus-menționate se desprinde concluzia conform căreia conducerea administrativă, adică consiliul de supraveghere, are ca atribuții, atât stabilirea unui sistem de control adecvat/eficient, cât și menținerea acestui sistem.

Prima instanță a constatat în mod corect că obligația de stabilire a unui sistem de control adecvat și eficient a fost îndeplinită de Consiliul de supraveghere din care face parte și intimatul-reclamant, însă nu a analizat și îndeplinirea celei de-a doua obligații, de menținere a sistemului de control intern implementat.

De altfel, reclamantul nu a fost amendat pentru lipsa implementării sistemului de control intern, ci pentru neîndeplinirea sarcinilor corespunzătoare menținerii acestui sistem.

În acest sens, Ordinul nr. 18/2009 prevede anumite măsuri, printre care, discuții periodice în conducerea operativă privind eficiența sistemului de control intern, analiza periodică a evaluărilor sistemului de control intern efectuate de conducerea operativă și de auditul intern, precum și urmărirea executării recomandărilor dispuse de auditul intern, de auditorul financiar extern și de A.S.F.

Deși prin acțiunea introductivă, cât și prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimatul-reclamant a reținut că și-a îndeplinit aceste obligații, nu a fost depus niciun înscris în acest sens.

Actele ce se găsesc la dosar demonstrează îndeplinirea obligației de stabilire a sistemului de control intern, respectiv planurile de audit pentru anii 2011-2013, aprobarea rapoartelor de audit intern, politica de risc a societății.

Intimatul-reclamant nu a demonstrat că a avut discuții periodice cu conducerea operativă, că a analizat periodic evaluările sistemului de control intern sau a urmărit implementarea recomandărilor dispuse, astfel încât, rezultă că acesta nu și-a îndeplinit atribuțiile stabilite de art. 35 alin. (1) și alin. (2) lit. f) din Norme, iar neîndeplinirea acestor atribuții este contravenție, conform art. 389 alin. (2) lit. a) și d) din Legea nr. 32/2000, modificată și completată.

Înalta Curte reține, contrar instanței de fond, că textele analizate nu impun o obligație de rezultat în ce privește inexistența absolută a „niciunei abateri, a niciunei nereguli” și că reclamantul răspunde pentru abaterile și neregularitățile săvârșite de orice persoană din cadrul societății.

Dimpotrivă, intimatul-reclamant răspunde pentru fapta proprie adică pentru neîndeplinirea obligațiilor stipulate de textele analizate.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul formulat, se va casa sentința atacată, iar acțiunea reclamantului va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 2886 din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2016.