ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 497/2017

Cu privire la prescripția dreptului B. de a dispune sancționarea recurentului, se arată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, art. 21 4 din O.U.G. nr. 93/2013, art. 13 din O.G. nr. 2/2004, având în vedere că de la data controlului inopinat nu poate trece un termen mai mare de 6 luni până la sancționarea efectivă, iar aplicarea sancțiunilor contravenționale se prescrie dacă de la data săvârșirii faptei au trecut mai mult de 24 luni.

Cu privire la neluarea de măsuri pentru remedierea deficiențelor constatate prin raportul de control întocmit în perioada 1 ianuarie 2012-4 iulie 2013, contrar celor reținute prin Decizia contestată, recurentul, în calitate de persoană verificată și de președinte al directoratului a luat toate măsurile de remediere a deficiențelor constatate prin rapoartele de control însă instanța nu a reținut corect faptul că prin hotărârea directorului s-au aprobat exact acele măsuri de remediere, termenele și responsabilitățile cuprinse în rapoartele de control intern, aspect ce infirmă susținerile intimatei B. din cuprinsul deciziei de sancționare.

Neanalizarea din punct de vedere al expunerii la riscuri a polițelor, prevăzută la pct. 2 din Decizia nr. 25/2014, trebuie avute în vedere dispozițiile actului constitutiv al SC H. SA, care prevede o limitare a competenței directorului în ceea ce privește subscrierea de polițe de asigurare, activitatea de bază a companiei conform obiectului de activitate. Hotărârea directorului nr. 58 din 25 iulie 2011 nu instituie nicio limită de competență ci doar o ierarhie a competențelor în cadrul societății pentru departamentele și organismele structural organizatorice care se regăsesc în subordinea directorului, aspect pe care instanța l-a tratat “mai mult decât superficial”. Echipa de control a omis să stabilească că valoarea sumei asigurate reținute de companie a fost doar de 10%, conform contractelor de reasigurare, ceea ce înseamnă că riscul societății de asigurări nu a fost decât în cuantum de 10% pentru care nu sunt stabilite limite de competență în cadrul SC H. SA. Instanța de fond nu a luat în considerare notele de la pct. 5 din anexa la Hotărârea directorului nr. 58/2011 care prevăd că directorul poate majora limitele de competență de la caz la caz cu 50%, ceea ce evidențiază faptul că activitatea de supraveghere reprezintă exclusiv atribuția directorului. În ceea ce privește subscrierea poliței din data de 7 martie 2012 pentru asigurarea F., se arată că în cadrul SC H. SA s-a realizat o analiză a riscurilor dar B., fără o analiză, a luat o hotărâre de sancționare total nelegală. Ca urmare, nu se poate vorbi de o lipsă a analizei riscurilor, cu atât mai mult cu cât reasigurătorii au fost parte a procesului de subscriere a polițelor, aspect ce nu a fost analizat corespunzător de prima instanță care trebuia să observe măsura abuzivă dispusă de B.

Prin sentința recurată s-a reținut ca adevărată susținerea pârâtei B. în sensul că polițele încheiate în perioada 1 ianuarie 2013-3 aprilie 2013 și 8 ianuarie 2013-1 mai 2013 nu au fost înregistrate în evidența contabilă și operativă a societății, iar cele încheiate începând cu data de 14 februarie 2013 au fost încheiate cu încălcarea Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 14 februarie 2013 dar nu a s-a sesizat neclaritatea formulării fără a constata că polițele nu sunt clar identificate, motiv pentru care au fost formulate apărări exacte. În ceea ce privește înregistrarea polițelor în evidența operativă a SC H. SA la data emiterii, se arată că Directorul avea atribuții de a institui norme și proceduri cu privire la subscriere și înregistrarea polițelor, obligație ce a fost îndeplinită, iar în raport de specificul polițelor, acestea nu puteau fi înregistrate deoarece “nu reprezentau la data emiterii caracterul de asigurări asumate de părți.” Cu privire la încălcarea Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 14 februarie 2013 se arată că această susținere nu este precizată și explicată iar directorul a contestat deciziile adoptate prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din 14 februarie 2013 cu privire la subscriere. În mod greșit s-a consemnat în decizia de sancționare faptul că societatea SC H. SA nu dispunea de metodologie de lucru pe teritoriul statelor membre, în condițiile în care aceasta nu a intenționat să-și desfășoare activitatea pe teritoriul acestora în temeiul dreptului de stabilire ci activitatea era desfășurată pe teritoriul național prin emiterea unor polițe valabile pe teritoriul statelor membre în baza principiului libertății prestării serviciilor. În consecință, aplicabile erau normele generale și speciale ale SC H. SA, norme valabile pentru subscrierea polițelor pe teritoriul național. În mod incorect s-a reținut inexistența metodologiei de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari deoarece SC H. SA nu a mandatat nici un intermediar să încheie polițe de asigurare în numele și pe seama ei, toate polițele fiind semnate la sediul SC H. SA. În consecință, atât timp cât brokerii sau alți intermediari nu încheiau contracte de asigurare în numele SC H. SA ci doar recomandau viitori asigurați care încheiau polițe de asigurare direct cu și prin SC H. SA, sunt total neîntemeiate reținerile instanței.

În subsidiar, recurentul solicită individualizarea, înlocuirea/diminuarea sancțiunii aplicate având în vedere Anexa la Ordinul nr. 113118 din 23 iunie 2006, prin care au fost prevăzute norme privind gradualizarea măsurilor sancționatorii, arătându-se la art. 2 7 că, la aplicarea sancțiunii, trebuie avut în vedere o serie de factori, printre care interesul asiguraților, urmarea produsă, profilul de risc al fiecărui asigurator, gradul de pericol social al faptei, scopul urmărit, etc. cu respectarea principiului proporționalității. Analizând circumstanțele faptice ale activității desfășurate de recurent, se solicită a se constata că “sancțiunea aplicată nu este proporțională cu gradul de pericol social al faptei iar faptele nu au avut un impact asupra interesului asiguraților și nici asupra solvabilității SC H. SA.” La data de 3 aprilie 2015, recurentul a depus la dosar Note de ședință prin care a precizat motivele de recurs formulate anterior, criticând sentința pronunțată în primul ciclu procesual prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, se susține în raport de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea mai multor norme de drept material, respectiv: art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2006, art. 21 4 din Legea nr. 13/2013, art. 13 din O.U.G. nr. 2/2001, art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., art. 8 alin. (3) din Normele privind principiile de organizare ale unui sistem de calcul intern și management al riscurilor, precum și organizarea activității de audit intern la asigurări/reasigurări puse în aplicare prin Ordinul președintelui D. nr. 18/2009, art. 2 din Legea nr. 32/2000, art. 31 lit. a) și b) coroborat cu prevederile art. 38 lit. c) și d) din Ordinul nr. 18/2009, art. 153 9 alin. (3) din Legea nr. 31/1991, art. 153 1 din Legea nr. 31/1991, art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000, art. 2 1 din Anexa la Ordinul nr. 113118 din 23 iunie 2006, art. 2 din Anexa la Ordinul nr. 113118 din 23 iunie 2006. De asemenea, se arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intimata B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul A. prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea Deciziei B. nr. 25 din 11 februarie 2014 prin care recurentul-reclamant a fost sancționat cu amendă în cuantum de 50.000 lei și retragerea aprobării sale în calitate de persoană semnificativă/președintele directoratul la SC C. SA, dezvoltând pe larg apărările arătate și în întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, motiv pentru care nu vor mai fi reluate în acest ciclu procesual. Procedura de filtru; În procedura de filtru a recursului, reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului prin care s-a verificat îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute sub sancțiunea nulității și dacă motivele de recurs invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar prin încheierea de ședință din data de 1 noiembrie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de recurentul A., cu aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Hotărârea instanței de recurs; Analizând sentința recurată, în limitele criticilor formulate de recurent și apărărilor formulate de intimat, ținând cont de probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Este de reținut că recurentul A. a formulat recurs în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ. dar completarea motivelor de recurs prin notele de ședință din data de 3 aprilie 2015 au fost formulate cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile legale evocate, motiv pentru care nu vor fi analizate de instanța de recurs. De altfel, chiar prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului se face referire la motivele de recurs depuse la data de 11 martie 2015 și nu la motivele de recurs depuse la data de 3 aprilie 2015, din notele de ședință depuse luându-se în considerare temeiul de drept al motivelor dezvoltate în termenul prevăzut de lege. Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii sau motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii dar sentința recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, conform cerințelor impuse prin dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. Verificând conținutul sentinței recurate, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt și de drept esențiale în cauză, a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță, fiind expuse în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Este evident că instanța de fond a avut în vedere susținerile ambelor părți, a analizat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, soluția exprimată prin dispozitiv fiind susținută de considerente, arătând pe larg argumentele avute în vedere pentru respingerea excepțiilor invocate - prematuritate, prescripție dar și pe fondul cauzei. Este adevărat că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent, reține în sarcina instanței obligația de a proceda la examinarea efectivă a argumentelor și elementelor de probă ale părților, dar hotărârea recurată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., exercitarea controlului judiciar fiind posibilă, împrejurare ce nu justifică casarea cu trimitere, solicitată de recurent. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, formată în aplicarea normei instituite la art. 6, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care a motivat pe scurt hotărârea să examineze totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse dar în cauza de față aspectele invocate de recurent în raport de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu pot duce la reformarea sentinței, pe de-o parte, pentru că instanței nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, întinderea obligației de motivare fiind analizată în raport de circumstanțele speței și, pe de altă parte, pentru că instanța de control judiciar poate pronunța o soluție corectă, completând sau substituind motivarea, dacă este cazul. Doctrina și jurisprudența au statuat unitar că judecătorul nu este obligat să răspundă fiecărui argument al părților în susținerea uneia și aceleiași cereri, iar hotărârea recurată a fost motivată conform art. 425 lit. b) C. proc. civ., problemele esențiale care au fost supuse fiind examinate în mod real. Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut, instanța de fond aplicând și interpretând corect, în litera și spiritul normelor de drept material incidente. Este de observat că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a reluat argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, având însă și argumente noi, care nu pot fi analizate direct în recurs, având în vedere dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 25 din 11 februarie 2014 privind sancționarea cu amendă și retragerea aprobării recurentului A. - persoană semnificativă/președintele directoratului la SC C. SA, emisă de intimata B. Prin decizia menționată, s-a reținut în sarcina recurentului-reclamant, trei fapte, respectiv: 1. În calitate de persoană semnificativă nu a luat măsurile necesare pentru remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 1 ianuarie 2012-04 iulie 2013, fiind încălcate prevederile art. 8 din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor, faptă ce constituie contravenție potrivit art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000. 2. În cadrul ședințelor Comitetului de Management al Riscului, ținute în anul 2012, nu s-a analizat din punct de vedere al expunerii la riscuri polițele emise în data de 7 martie 2012 pentru asiguratul “E. ” și la data de 11 iunie 2011 pentru asiguratul F., dată fiind valoarea sumelor asigurate, acestea fiind încheiate fără respectarea limitelor de competență stabilite prin Hotărârea directorului nr. 58/2011 și a prevederilor art. 19 lit. n), art. 20 alin. (2) din Actul Constitutiv, fiind încălcate dispozițiile art. 31 lit. a) și b), coroborate cu art. 38 lit. c) și d) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 18/2009, fapt ce constituie contravenție potrivit art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000. 3. În perioada supusă verificării de control intern al societății și de management al riscului, nu a funcționat și nu a fost menținut corespunzător, dată fiind lipsa unui proces decizional din partea conducerii executive, fiind încălcate prevederile art. 3 lit. e), art. 11 lit. a), lit. b) și c), art. 36 alin. (1) și (2) lit. b), c), e) și prevederile art. 38 lit. c) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 18/2009, faptă ce constituie contravenție prevăzută de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 32/2000. Trebuie reținut că recurentul-reclamant a deținut calitatea de Președinte al Directoratului iar perioada supusă controlului a fost 1 ianuarie 2012-30 septembrie 2013. O primă critică a recurentului vizează prescripția dreptului B. de a dispune sancționarea, invocând dispozițiile art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor. În acord cu opinia exprimată de prima instanță, se constată că instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 39 pct. 9 din Legea nr. 32/2000, raportat la dispozițiile art. 21 4 din O.U.G. nr. 93/2012 introduse prin O.U.G. nr. 94/2013. Legea nr. 32/2000 reglementează organizarea și funcționarea intermediarilor în asigurări și reasigurări și supravegherea activității intermediarilor în asigurări și reasigurare, precum și a altor activități în legătură cu acestea. O.U.G. nr. 93/2012 reglementează înființarea, obiectivele, atribuțiile, organizarea și funcționarea B. iar prin O.U.G. nr. 94/2013 a fost modificată și completată O.U.G. nr. 93/2013, fiind introduse patru noi articole 21-21 4 . Potrivit art. 21 2 alin. (1) - încălcarea prevederilor prezentei ordonanțe, a legislației care reglementează activitățile entităților reglementate și/sau supravegheate de B., precum și a reglementărilor și a actelor individuale emise în aplicarea acestora se constată de B., ca urmare a exercitării de către direcțiile de specialitate a unui control permanent, periodic și inopinat, iar potrivit art. 21 2 alin. (4) Consiliul B. poate aplica sancțiuni potrivit legislației speciale în domeniu și/sau poate dispune măsuri în scopul prevenirii sau remedierii oricăror situații de nerespectare a dispozițiilor legale constatate cu prilejul efectuării controlului. Contravențiile prevăzute în legislația care reglementează activitățile B. se prescriu în termen de 3 ani de la săvârșirea faptei, conform art. 21 4 din același act normativ. Analizând dispozițiile legale evocate mai sus se constată că O.U.G. nr. 93/2012 modificată prin O.U.G. nr. 94/2013 reglementează atât modul de aplicare de către B. a sancțiunilor pentru încălcarea legislației care reglementează activitatea entităților supravegheate de B., stabilind totodată și termenul de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data săvârșirii faptei. Așa cum rezultă din Decizia contestată nr. 25 din 11 februarie 2014 emisă de B., perioada supusă controlului a fost 01 ianuarie 2012-30 septembrie 2013, decizia contestată fiind emisă la data de 11 februarie 2014, în interiorul termenului de prescripție prevăzut de art. 21 4 din O.U.G. nr. 93/2012 așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 94/2013, argumentele expuse de prima instanță pentru respingerea excepției vizând prescripția dreptului de a dispune sancționarea reclamantului fiind însușite de instanța de recurs, ținând cont de dispozițiile legale menționate. Este evident că fapta reținută la pct. 1 din decizia contestată, în sensul că nu au fost luate măsurile pentru remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01 ianuarie 2012 - 04 iulie 2013 este o contravenție continuă, ținând cont de dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 potrivit căreia, “Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp” iar potrivit art. 13 alin. (1), termenul de prescripție curge de la data încetării săvârșirii faptei, caracterul continuu al contravenției fiind analizat de instanță în argumentarea respingerii excepției prescripției, invocată de recurentă, criticile vizând primul motiv de recurs neputând fi reținute. Setul doi de critici formulate de reclamant vizează nelegalitatea sentinței recurate în raport de fiecare faptă reținută în sarcina sa prin decizia contestată. Cu privire la prima faptă, vizând neluarea de măsuri pentru remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01 ianuarie 2014-04 iulie 2013, recurentul arată că din probatoriul administrat în cauză, dar omis de prima instanță, rezultă că prin hotărârile directorului s-au aprobat exact acele măsuri de remediere cuprinse în rapoartele de control. Este de observat că instanța de fond nu a omis să analizeze înscrisurile depuse la dosar ci în raport de conținutul și rezultatul obținut a constatat o “lipsă de implicare a directorului” pentru înlăturarea deficiențelor. Din hotărârile directoratului rezultă că s-a dispus efectuarea unor controale, fiind întocmite rapoarte de control dar directoratul, așa cum a reținut și instanța de fond, și-a însușit propunerile din rapoarte fără a fi găsite soluții pentru propuneri, fapt ce denotă un formalism în exercitarea atribuțiilor asumate, încălcându-se astfel dispozițiile art. 8 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern la asigurători/reasigurători. Potrivit art. 8 alin. (3) din actul normativ menționat, Conducerea executivă a asigurătorilor, reasigurătorilor are responsabilitatea de a stabili un sistem de detectare a deficiențelor sistemului de control intern și de a întreprinde măsuri pentru soluționarea respectivelor deficiențe. Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că au fost luate măsurile necesare care să ducă la remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control ale B. efectuate în perioada 01 ianuarie 2012-04 iulie 2013, dispozițiile art. 8 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 fiind încălcate. În condițiile în care nu au fost adoptate măsuri concrete de remediere a deficiențelor constatate și de prevenire a disfuncționalităților, în mod corect instanța de fond a apreciat că apărările formulate de reclamant sunt nefondate. - Cu privire la faptele descrise la pct. 2 al deciziei, cu referire la expunerea de riscuri a polițelor emise la data de 07 martie 2012 și 11 iunie 2012, cu încălcarea limitelor de competență stabilite prin Hotărârea directoratului nr. 58/2011 și dispozițiile art. 19 lit. n) și art. 20 alin. (2) din Actul constitutiv, se reține că prin Hotărârea directoratului nr. 58/2011 s-au stabilit limitele de competență aplicabile din data de 01 august 2011, valorile maxime ale sumelor asigurate stabilite pentru Asigurarea de garanții și Asigurări de pierderi financiare fiind de 2.500.000 lei pentru fiecare. Prin cele două polițe încheiate cu asigurații E. și F. s-au depășit valorile maxime ale sumelor asigurate, fără a efectua o analiză cu privire la riscuri, evaluări sau monitorizări de expuneri la riscuri, polițele în discuție nefiind avizate de Comitetul de Risc. Astfel, recurentul-reclamant făcea parte din directorat și Comitetul de Management al Riscului și în calitatea deținută avea obligația de a lua toate măsurile legale de a dezbate și a lua hotărâri cu privire la riscul încheierii polițelor cu o valoare foarte mare, totodată fiind necesară aprobarea Comitetului de Supraveghere. În calitate de persoană semnificativă a asigurătorului-președinte al directoratului, recurentul-reclamant, avea obligația în raport de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern la asigurători/reasigurători ca alături de ceilalți membri ai directoratului, să monitorizeze expunerea la riscuri și respectarea nivelurilor de toleranță aprobate de organul administrativ. Potrivit art. 38 lit. c) din aceleași Norme, conducerea executivă a asigurătorilor/reasigurătorilor este responsabilă pentru menținerea unui sistem de raportare corespunzător al expunerilor la riscuri, precum și a altor aspecte legate de riscuri iar potrivit art. 9 alin. (2), directoratul are obligația de a efectua politica de evaluare și de gestionare a riscurilor aprobate de Comitetul de Supraveghere al SC H. SA; monitorizează expunerea la riscuri și respectarea nivelurilor de toleranță aprobate de conducerea administrativă și verifică dacă conducerea administrativă este informată despre eficiența și funcționalitatea sistemului de control intern și de gestionare a riscurilor. Față de dispozițiile legale evocate se constată că sistemul de control intern al societății și de management al riscurilor nu a funcționat corespunzător în condițiile în care au fost încheiate polițe de asigurare cu încălcarea normelor de competență stabilite prin Hotărârea directoratului nr. 58/2011. Nu trebuie omis nici faptul că prin Hotărârea nr. 4 din 14 februarie 2013 Adunarea Generală a Acționarilor SC H. SA a hotărât efectuarea unui control independent iar până la finalizarea controlului s-a dispus conform art. 4 să nu se desfășoare/inițieze operațiuni implicând subscrierea de noi prime de asigurări iar această interdicție a fost încălcată prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 2 din 20 septembrie 2013. Față de această situație, se constată că polițele încheiate începând cu data de 14 februarie 2013 au încălcat Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 4 din 14 februarie 2013. Nu se poate reține apărarea recurentului în sensul că măsura suspendării a încetat de drept la data de 2 aprilie 2013, data finalizării raportului PWC. Măsura dispusă prin Hotărârea nr. 4/2013 a Adunării Generale a Acționarilor, a încetat ca urmare a revocării dispuse prin Hotărârea nr. 2 din 30 septembrie 2013. Hotărârile Adunării Generale a Acționarilor, luate în limitele legii și cu respectarea actului constitutiv sunt obligatorii atât pentru societate, ca emitentă a actului juridic cât și pentru acționari, iar pentru societățile pe acțiuni Legea nr. 31/1990 prevede obligația societății de a depune la Registrul Comerțului, hotărâre ce se publică în M. Of. partea a IV-a. Ca act juridic unilateral al societății, privitor la persoana juridică, măsurile dispuse prin Hotărârile Adunării Generale a Acționarilor nu pot înceta de drept ci doar prin revocarea expresă dispusă de voința societară. În concluzie, în mod corect s-a stabilit că polițele de asigurare emise în perioada 01 ianuarie 2013-30 aprilie 2013 și 8 ianuarie 2013.1 mai 2013 prin intermediul brokerului Italia SC G. SRL Italia au fost încheiate cu încălcarea interdicției instituite prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 4 din 14 februarie 2013, nefiind înregistrate în contabilitate la data emiterii ci după revocarea interdicției dispuse prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 2 din 30 septembrie 2013, fapte reținute la pct. 3 din Decizia contestată de recurent. La punctul 3 din Decizia nr. 25 din 11 februarie 2014 emisă de intimat s-a reținut că “societatea nu dispune de o metodologie de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari și nici de o procedură de lucru pentru desfășurarea activităților de asigurare pe teritoriul statului membru în baza dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii de asigurări.” Recurentul-reclamant arată că în mod greșit s-a consemnat în decizie obligația menționată în condițiile în care acesta nu a intenționat să-și desfășoare activitatea pe teritoriul altor state, ci activitatea era desfășurată pe teritoriul național prin emiterea unor polițe valabile pe teritoriul statelor membre, pe baza principiului libertății prestării serviciilor. Persoanele juridice, în sensul art. 54 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene care activează în mod legal într-un stat membru, pot desfășura o activitate economică în mod stabil și continuu într-un alt stat membru sau pot oferi și presta servicii temporar într-un alt stat membru, rămânând în același timp în țara lor de origine (libera prestare a serviciilor art. 56 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene-principiu invocat de recurent). Directiva nr. 2006/123/CE din 12 decembrie 2006 întărește libertatea de a presta servicii în cadrul Uniunii Europene iar obligația stabilită de intimată în sarcina societății de a avea o procedură de lucru pentru desfășurarea activității de asigurări pe teritoriul statelor membre nu duce la încălcarea principiului libertății serviciilor. Este adevărat că activitatea se desfășoară pe teritoriul național prin emiterea polițelor valabile pe teritoriul statelor membre dar pentru desfășurarea activităților era necesară o procedură de lucru internă aprobată de Directorat în raport de atribuțiile stabilite la art. 9 din Normele ce reglementează modul de organizare a sistemului de control intern în cadrul SC H. SA dar și de art. 3 din Norma privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscului precum și organizarea și desfășurarea activităților de audit intern la asigurătorii/reasigurătorii care stabilesc că în cadrul sistemului de control intern, asigurătorii/reasigurătorii trebuie să definească reguli, proceduri și o structură organizatorică ierarhizată care să asigure funcționarea corectă a activității în cadrul societății. Lipsa unei proceduri de lucru pentru desfășurarea activității de asigurare pe teritoriul statelor membre încalcă obligațiile stabilite la art. 3 din Norma menționată iar apărarea recurentului în sensul că nu a intenționat să-și desfășoare activitatea pe teritoriul statelor membre nu poate fi reținută în raport de dispozițiile art. 3 din Norma evocată mai sus dar și de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Actul constitutiv actualizat privind atribuțiile stabilite în sarcina directoratului. Față de situația expusă, se constată că Decizia nr. 25 din 11 februarie 2014 prin care au fost reținute faptele descrise la pct. 1-3, este legală iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea formulată de reclamantă pentru considerentele expuse, considerente însușite și de instanța de control judiciar. - Cu privire la motivul de recurs vizând greșita individualizare a sancțiunilor aplicate prin decizia contestată, se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut. Recurentul-reclamant a avut calitatea de persoană semnificativă a asigurătorului fiind și președinte al directoratului. Sancțiunile aplicate au avut în vedere Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul D. nr. 113118/2006, ținând cont de dispozițiile art. 2 pct. 1 prin care sunt enumerate elementele ce trebuie avute în vedere, sancțiunea stabilită fiind proporțională cu pericolul social al faptelor (art. 2 alin. (2) din Normă), ținând cont totodată și de funcția deținută în cadrul societății. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2663F din 08 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.