ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 497/2017

Decizia nr. 497/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei nr. 25 din 11 februarie 2014 emisă de pârâtă iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii constând în amendă în cuantum de 50.000 lei și retragerea aprobării reclamantului cu sancțiunea avertisment sau diminuarea cuantumului amenzii.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că faptele reținute în sarcina sa nu întrunesc elementele constitutive ale contravențiilor iar dreptul la acțiune al pârâtei este prescris potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2000.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr. 2663 din 18 octombrie 2014 a Curții de Apel București a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.

În motivarea sentinței, instanța a reținut, în esență, că

prin Decizia nr. 25 din 11 februarie 2014 emisă de pârâta B. a fost sancționat reclamantul A., persoană semnificativă/președintele directoratului la SC C. SA cu amendă în sumă de 50.000 lei și cu retragerea aprobării în conformitate cu prevederile art. 5 lit. d) și art. 39 alin. (3) lit. c), e) și alin. (4) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor.

În sarcina reclamantului a fost reținută săvârșirea următoarelor fapte:

1) conducerea executivă (directorat) nu a întreprins măsuri pentru remedierea deficiențelor constate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01 ianuarie 2012 - 04 iulie 2013 fiind încălcate prevederile art. 8 alin. (3) din Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui D. nr. 18/2009, faptă ce constituie contravenția prev. de art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000;

2) în cadrul ședințelor Comitetului de management al Riscului ținute în anul 2012, membri conducerii executive ai societății nu au analizat din punct de vedere al expuneri la riscuri polițele emise în data de 07 martie 2012 pentru asiguratul E. și în data de 11 iunie 2012 pentru asiguratul F., dată fiind valoarea sumelor asigurate, acestea fiind încheiate fără respectarea limitelor de competență stabilite prin Hotărârea directoratului nr. 58 din 25 iulie 2011 și a prevederilor art. 19 lit. n), art. 20 alin. (2) din Actul constitutiv al societății, fiind încălcate astfel prevederile art. 31 lit. a) și coroborate cu prevederile art. 38 lit. c și d din Normele puse în aplicare de Ordinul nr. 18/2009, faptă ce constituie contravenția prev. de art. 39 alin. (2) lit. a din Legea nr. 32/2000;

3) în perioada supusă verificării sistemul de control intern al societății și de management al riscului nu funcționat și nu a fost menținut corespunzător dată fiind lipsa unui proces decizional adecvat din partea conducerii executive (directorat), având în vedere următoarele:

- polițele

emise în data de 07 martie 2012 pentru asiguratul E. și în data de 11 iunie 2012 pentru asiguratul F. au fost încheiate fără o analiză a riscului și fără respectarea limitelor de competență;

- polițele încheiate în perioadele 01 ianuarie 2013 -30 aprilie 2013 și 08 ianuarie 2013 -01 mai 2013 prin intermediarul SC G. SRL Italia nu au fost în evidența contabilă și operativă a societății la data emiterii iar cele încheiate începând cu data de 14 februarie 2013 au fost încheiate cu încălcarea hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acționarilor nr. 4 din 14 februarie 2013 prin care se interziceau astfel de operațiuni;

- societatea nu dispune de o metodologie de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari și nici de o procedură de lucru pentru desfășurarea activității de asigurare pe teritoriul statelor membre în baza dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii de asigurări;

S-a considerat de pârâtă că au fost încălcate prevederile art. 3 lit. e), art. 11 lit. a), b) și c), art. 36 alin. (1) și alin. (2) lit. b), c) și e) și art. 38 lit. c) din Normele puse în aplicare de Ordinul nr. 18/2009, fapta constituind contravenție potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000.

Cu privire la excepția prematurității acțiunii, instanța a reținut că reclamantul a

introdus acțiunea în justiție în aceeași zi în care a formulat și plângerea prealabilă adresată pârâtei, fără a aștepta să expire termenul legal de 30 de zile pentru soluționarea plângerii prealabile. Însă, până la acest moment termenul de 30 de zile s-a împlinit, motiv pentru care acțiunea nu mai poate fi respinsă ca prematură.

În ceea ce privește apărarea reclamantului referitoare la prescripția dreptului B. de a dispune sancționarea acestuia, Curtea a reținut că dispozițiile art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2000 care prevedeau un termen de prescripție al aplicării sancțiunii contravenționale de 24 de luni de la data săvârșirii faptei, au fost modificate implicit prin dispozițiile art. 21

4

din O.U.G. nr. 93/2012 introduse prin O.U.G. nr. 94/2013 potrivit cărora „contravențiile prevăzute în legislația care reglementează activitatea B. se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptei”.

Reclamantul a mai susținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției prev. de art. 39 alin. (2) lit. a din Legea nr. 32/2000 întrucât nu se indică ce acte emise de către B. au fost nesocotite prin faptele care îi sunt imputate.

Curtea a reținut că potrivit art. 39 alin. (2) lit. a din Legea nr. 32/2000 „constituie contravenții următoarele fapte: a)

nerespectarea, în orice mod, a normelor adoptate conform art. 8 alin. (1), precum și a deciziilor sau avizelor D. emise potrivit art. 4 alin. (26) și art. 8 alin. (2)”.

Deși reclamantul susține că nu s-au indicat actele pretins încălcate, din cuprinsul deciziei contestate rezultă contrariul, făcându-se referire expresă la anumite prevederi din normele emise de D. care au fost încălcate de reclamant și anume din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern la asigurători/reasigurători aprobate prin Ordinul președintelui D. nr. 18/2009 (art. 8 alin. (3),

art. 31 lit. a și coroborate cu prevederile art. 38 lit. c) și d), respectiv art. 3 lit. e), art. 11 lit. a), b) și c), art. 36 alin. (1) și alin. (2) lit. b), c) și e) și art. 38 lit. c).

În ceea ce privește criticile reclamantului privitoare la fiecare dintre faptele reținute în sarcina sa, Curtea a reținut următoarele:

Prima faptă se referă la neluarea de măsuri pentru remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01 ianuarie 2012 - 04 iulie 2013.

Potrivit art. 8 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 „conducerea executivă a asigurătorilor/reasigurătorilor are responsabilitatea de a stabili un sistem de detectare a deficiențelor sistemului de control intern și de a întreprinde măsuri pentru soluționarea respectivelor deficiențe”.

În perioada verificată 01 ianuarie 2012 - 04 iulie 2013 au fost întocmite o serie de rapoarte de control efectuate la structurile societății (departamente, direcții, birouri, servicii) în care s-au constatat și o serie de nereguli.

Chiar din actele depuse de reclamant rezultă că activitatea directoratului s-a limitat la a aproba respectivele rapoarte de control, emițând doar în câteva cazuri hotărâri prin care se dispune implementarea soluțiilor propuse prin respectivele rapoarte.

Modul în care a procedat directoratul relevă o lipsă de implicare a acestuia în luarea de măsuri pentru detectarea și înlăturarea deficiențelor, în condițiile în care nu s-a dovedit existența unor discuții în cadrul directoratului cu privire la problemele relevate de rapoartele de control, efectuarea de analize cu privire la propunerile formulate prin aceste rapoarte, găsirea unor soluții la respectivele probleme și în special adoptarea unor hotărâri de către directorat prin care să se dispună măsuri pentru remedierea deficiențelor. Din contră directoratul doar aprobă respectivele rapoarte de control, însușindu-și absolut toate propunerile făcute de cei care au întocmit rapoartele, de unde rezultă o manieră formală din partea directoratului de a-și exercita atribuțiile, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul 18/2009, astfel cum în mod corect s-a reținut în decizia contestată.

Cea de-a doua faptă reținută în sarcina reclamantului constă în aceea că în cadrul ședințelor Comitetului de management al riscului, al cărui membru era și reclamantul, nu s-a analizat din punct de vedere al expuneri la riscuri polițele emise în data de 07 martie 2012 pentru asiguratul E. și în data de 11 iunie 2012 pentru asiguratul F., dată fiind valoarea sumelor asigurate, acestea fiind încheiate fără respectarea limitelor de competență stabilite prin Hotărârea directoratului nr. 58 din 25 iulie 2011 și a prevederilor art. 19 lit. n, art. 20 alin. (2) din Actul constitutiv al societății.

Instanța a avut în vedere că prin

Hotărârea directoratului nr. 58 din 25 iulie 2011 se stabileau limite de competență cu precizarea răspunderilor pentru persoanele cu putere de decizie din cadrul societății, iar cu privire la competența directoratului se prevedeau limite maxime ale sumei asigurate. Astfel, potrivit primei anexe la hotărâre, directoratul poate încheia asigurări cu următoarele valori maxime ale sumei asigurate: clasa 1 - 500.000/persoană, clasele 7, 8-9 și 13 - 5.000.000 euro, clasa 14 - 15.000.000 euro și clasa 15-16 - 2.500.000 euro. Se precizează într-o notă din anexă, că în cazul acestor asigurări de competența Directoratului, acesta poate solicita avizul sau poate informa Consiliul de Supraveghere dacă alte hotărâri sau norme interne nu prevăd altfel.

În cazul celor două polițe încheiate pentru asigurații E. și F., sumele asigurate depășeau valorile maxime prevăzute în Hotărârea directoratului nr. 58 din 25 iulie 2011, astfel că pentru încheierea polițelor acesteia era necesară avizarea lor de către Consiliul de Supraveghere al societății în urma unei analize a riscului făcută în cadrul acestui consiliu.

Criticile reclamantului privind cea de-a doua faptă reținută în sarcina reclamantului au fost apreciate ca neîntemeiate, pârâtul apreciind corect că reclamantul a încălcat prevederile art. 31 lit. a) și coroborate cu prevederile art. 38 lit. c) și d) din Normele puse în aplicare de Ordinul nr. 18/2009 care reglementează obligații ale Comitetului de management al riscurilor și a conducerii executive legate de expunerea societății la riscuri.

Cea de-a treia faptă pentru care a fost sancționat reclamantul constă în aceea că în perioada supusă verificării sistemul de control intern al societății și de management al riscului nu a funcționat și nu a fost menținut corespunzător dată fiind lipsa unui proces decizional adecvat din partea conducerii executive (directorat).

Faptul că sistemul de control al societății și de management al riscului nu a funcționat corespunzător în cadrul societății al cărui președinte de directorat era reclamantul, rezultă implicit din primele două fapte analizate.

Reclamantul susține că polițele nu trebuiau înregistrate în momentul încheierii, ci în momentul în care se plătea anticipat și integral prima de asigurare. Susținerea este neîntemeiată, întrucât în cazul polițelor la care face referire pârâtul chiar în punctul de vedere exprimat de societate cu ocazia controlului se recunoaște faptul că nu au fost înregistrate la data emiterii, ci abia în luna octombrie 2013.

Reclamantul a arătat că nu era obligația Directoratului de a înregistra polițele, atribuțiile Directoratului constând doar în a institui norme și proceduri cu privire la subscrierea și înregistrarea polițelor dar, ceea ce i s-a imputat reclamantului de către pârât constă în nefuncționarea corespunzătoare a sistemului de control, aspect ce este relevat și de deficiențele constatate în legătură cu înregistrarea polițelor încheiate prin intermediarul SC G. SRL. SRL Italia.

Referitor la nerespectarea hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acționarilor nr. 4 din 14 februarie 2013, Curtea a reținut că prin aceasta se interzicea I. să desfășoare/inițieze orice fel de operațiuni implicând subscrierea de noi prime de asigurare până la data finalizării controlului independent al afacerii cu excepția operațiunilor aferente claselor 14 și 15 care intră sub incidența contractelor obligatorii de reasigurare și sunt desfășurate cu clienți sau beneficiari persoane juridice române.

Această obligație nu a fost respectată de societatea SC H. SA având în vedere că intermediarul SC G. SRL Italia a continuat să încheie polițe de asigurare și după data de 14 februarie 2013, nefiind vorba doar de întârziere în înregistrarea polițelor încheiate anterior, cum susține reclamantul.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, prima instanță a reținut că față de funcția deținută de reclamant, de valoarea foarte mare a sumelor asigurate de societatea al cărei directorat îl conducea reclamantul cu privire la care au fost constate nereguli, de consecințele foarte grave ce se puteau produce este corectă aplicarea unei amenzi în cuantumul maxim prevăzut de lege și retragerea aprobării reclamantului.

Nici din dispozițiile art. 39 ale Legii nr. 32/2000 și nici din prevederile Ordinului D. nr. 113118 din 23 iunie 2006 nu rezultă că amenda maximă poate fi aplicată doar în cazul săvârșirii repetate de contravenții, ci din contră se prevede că măsurile sancționatorii pot fi aplicate fie gradual, fie direct.

Recursul exercitat în cauză;

Împotriva sentinței civile nr. 2663 din 8 octombrie 2014 a Curții de Apel București a formulat recurs reclamantul A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reluat argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, concluzionând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

4

din O.U.G. nr. 93/2013, art. 13 din O.G. nr. 2/2004, având în vedere că de la data controlului inopinat nu poate trece un termen mai mare de 6 luni până la sancționarea efectivă, iar aplicarea sancțiunilor contravenționale se prescrie dacă de la data săvârșirii faptei au trecut mai mult de 24 luni.

Hotărârea directorului nr. 58 din 25 iulie 2011 nu instituie nicio limită de competență ci doar o ierarhie a competențelor în cadrul societății pentru departamentele și organismele structural organizatorice care se regăsesc în subordinea directorului, aspect pe care instanța l-a tratat “mai mult decât superficial”.

Echipa de control a omis să stabilească că valoarea sumei asigurate reținute de companie a fost doar de 10%, conform contractelor de reasigurare, ceea ce înseamnă că riscul societății de asigurări nu a fost decât în cuantum de 10% pentru care nu sunt stabilite limite de competență în cadrul SC H. SA.

Instanța de fond nu a luat în considerare notele de la pct. 5 din anexa la Hotărârea directorului nr. 58/2011 care prevăd că directorul poate majora limitele de competență de la caz la caz cu 50%, ceea ce evidențiază faptul că activitatea de supraveghere reprezintă exclusiv atribuția directorului.

În ceea ce privește subscrierea poliței din data de 7 martie 2012 pentru asigurarea

F., se arată că în cadrul SC H. SA s-a realizat o analiză a riscurilor dar B., fără o analiză, a luat o hotărâre de sancționare total nelegală.

Ca urmare, nu se poate vorbi de o lipsă a analizei riscurilor, cu atât mai mult cu cât reasigurătorii au fost parte a procesului de subscriere a polițelor, aspect ce nu a fost analizat corespunzător de prima instanță care trebuia să observe măsura abuzivă dispusă de B.

În ceea ce privește înregistrarea polițelor în evidența operativă a SC H. SA la data emiterii, se arată că Directorul avea atribuții de a institui norme și proceduri cu privire la subscriere și înregistrarea polițelor, obligație ce a fost îndeplinită, iar în raport de specificul polițelor, acestea nu puteau fi înregistrate deoarece “nu reprezentau la data emiterii caracterul de asigurări asumate de părți.”

Cu privire la încălcarea Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 14 februarie 2013 se arată că această susținere nu este precizată și explicată iar directorul a contestat deciziile adoptate prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din 14 februarie 2013 cu privire la subscriere.

În mod greșit s-a consemnat în decizia de sancționare faptul că societatea SC H. SA  nu dispunea de metodologie de lucru pe teritoriul statelor membre, în condițiile în care aceasta nu a intenționat să-și desfășoare activitatea pe teritoriul acestora în temeiul dreptului de stabilire ci activitatea era desfășurată pe teritoriul național prin emiterea unor polițe valabile pe teritoriul statelor membre în baza principiului libertății prestării serviciilor.

În consecință, aplicabile erau normele generale și speciale ale SC H. SA, norme valabile pentru subscrierea polițelor pe teritoriul național.

În mod incorect s-a reținut inexistența metodologiei de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari deoarece SC H. SA nu a mandatat nici un intermediar să încheie polițe de asigurare în numele și pe seama ei, toate polițele fiind semnate la sediul SC H. SA.

În consecință, atât timp cât brokerii sau alți intermediari nu încheiau contracte de asigurare în numele SC H. SA ci doar recomandau viitori asigurați care încheiau polițe de asigurare direct cu și prin SC H. SA, sunt total neîntemeiate reținerile instanței.

7

că, la aplicarea sancțiunii, trebuie avut în vedere o serie de factori, printre care interesul asiguraților, urmarea produsă, profilul de risc al fiecărui asigurator, gradul de pericol social al faptei, scopul urmărit, etc. cu respectarea principiului proporționalității.

Analizând circumstanțele faptice ale activității desfășurate de recurent, se solicită a se constata că “sancțiunea aplicată nu este proporțională cu gradul de pericol social al faptei iar faptele nu au avut un impact asupra interesului asiguraților și nici asupra solvabilității SC H. SA.”

La data de 3 aprilie 2015, recurentul a depus la dosar Note de ședință prin care a precizat motivele de recurs formulate anterior, criticând sentința pronunțată în primul ciclu procesual prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, se susține în raport de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea mai multor norme de drept material, respectiv: art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2006, art. 21

4

din Legea nr. 13/2013, art. 13 din O.U.G. nr. 2/2001, art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., art. 8 alin. (3) din Normele privind principiile de organizare ale unui sistem de calcul intern și management al riscurilor, precum și organizarea activității de audit intern la asigurări/reasigurări puse în aplicare prin Ordinul președintelui D. nr. 18/2009, art. 2 din Legea nr. 32/2000, art. 31 lit. a) și b) coroborat cu prevederile art. 38 lit. c) și d) din Ordinul nr. 18/2009, art. 153

9

alin. (3) din Legea nr. 31/1991, art. 153

1

din Legea nr. 31/1991, art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000, art. 2

1

din Anexa la Ordinul nr. 113118 din 23 iunie 2006, art. 2 din Anexa la Ordinul nr. 113118 din 23 iunie 2006.

De asemenea, se arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimata

B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul A. prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea Deciziei B. nr. 25 din 11 februarie 2014 prin care recurentul-reclamant a fost sancționat cu amendă în cuantum de 50.000 lei și retragerea aprobării sale în calitate de persoană semnificativă/președintele directoratul la SC C. SA, dezvoltând pe larg apărările arătate și în întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, motiv pentru care nu vor mai fi reluate în acest ciclu procesual.

Procedura de filtru;

În procedura de filtru a recursului, reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului prin care s-a verificat îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute sub sancțiunea nulității și dacă motivele de recurs invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar prin încheierea de ședință din data de 1 noiembrie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de recurentul A., cu aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs;

Analizând sentința recurată, în limitele criticilor formulate de recurent și apărărilor formulate de intimat, ținând cont de probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este de reținut că recurentul A. a formulat recurs în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ. dar completarea motivelor de recurs prin notele de ședință din data de 3 aprilie 2015 au fost formulate cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile legale evocate, motiv pentru care nu vor fi analizate de instanța de recurs.

De altfel, chiar prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului se face referire la motivele de recurs depuse la data de 11 martie 2015 și nu la motivele de recurs depuse la data de 3 aprilie 2015, din notele de ședință depuse luându-se în considerare temeiul de drept al motivelor dezvoltate în termenul prevăzut de lege.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii sau motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii dar sentința recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, conform cerințelor impuse prin dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Verificând conținutul sentinței recurate, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt și de drept esențiale în cauză, a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță, fiind expuse în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Este evident că instanța de fond a avut în vedere susținerile ambelor părți, a analizat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, soluția exprimată prin dispozitiv fiind susținută de considerente, arătând pe larg argumentele avute în vedere pentru respingerea excepțiilor invocate - prematuritate, prescripție dar și pe fondul cauzei.

Este adevărat că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent, reține în sarcina instanței obligația de a proceda la examinarea efectivă a argumentelor și elementelor de probă ale părților, dar hotărârea recurată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., exercitarea controlului judiciar fiind posibilă, împrejurare ce nu justifică casarea cu trimitere, solicitată de recurent.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, formată în aplicarea normei instituite la art. 6, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care a motivat pe scurt hotărârea să examineze totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse dar în cauza de față aspectele invocate de recurent în raport de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu pot duce la reformarea sentinței, pe de-o parte, pentru că instanței nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, întinderea obligației de motivare fiind analizată în raport de circumstanțele speței și, pe de altă parte, pentru că instanța de control judiciar poate pronunța o soluție corectă, completând sau substituind motivarea, dacă este cazul.

Doctrina și jurisprudența au statuat unitar că judecătorul nu este obligat să răspundă fiecărui argument al părților în susținerea uneia și aceleiași cereri, iar hotărârea recurată a fost motivată conform art. 425 lit. b) C. proc. civ., problemele esențiale care au fost supuse fiind examinate în mod real.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut, instanța de fond aplicând și interpretând corect, în litera și spiritul normelor de drept material incidente.

Este de observat că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a reluat argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, având însă și argumente noi, care nu pot fi analizate direct în recurs, având în vedere dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 25 din 11 februarie 2014 privind sancționarea cu amendă și retragerea aprobării recurentului A. - persoană semnificativă/președintele directoratului la SC C. SA, emisă de intimata B.

Prin decizia menționată, s-a reținut în sarcina recurentului-reclamant, trei fapte, respectiv:

” și la data de 11 iunie 2011 pentru asiguratul F., dată fiind valoarea sumelor asigurate, acestea fiind încheiate fără respectarea limitelor de competență stabilite prin Hotărârea directorului nr. 58/2011 și a prevederilor art. 19 lit. n), art. 20 alin. (2) din Actul Constitutiv, fiind încălcate dispozițiile art. 31 lit. a) și b), coroborate cu art. 38 lit. c) și d) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 18/2009, fapt ce constituie contravenție potrivit art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000.

Trebuie reținut că recurentul-reclamant a deținut calitatea de Președinte al Directoratului iar perioada supusă controlului a fost 1 ianuarie 2012-30 septembrie 2013.

O primă critică a recurentului vizează prescripția dreptului B. de a dispune sancționarea, invocând dispozițiile art. 39 alin. (9) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor.

În acord cu opinia exprimată de prima instanță, se constată că instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 39 pct. 9 din Legea nr. 32/2000, raportat la dispozițiile art. 21

4

din O.U.G. nr. 93/2012 introduse prin O.U.G. nr. 94/2013.

Legea nr. 32/2000 reglementează organizarea și funcționarea intermediarilor în asigurări și reasigurări și supravegherea activității intermediarilor în asigurări și reasigurare, precum și a altor activități în legătură cu acestea.

O.U.G. nr. 93/2012 reglementează înființarea, obiectivele, atribuțiile, organizarea și funcționarea B. iar prin O.U.G. nr. 94/2013 a fost modificată și completată O.U.G. nr. 93/2013, fiind introduse patru noi articole 21-21

4

.

Potrivit art. 21

2

alin. (1) - încălcarea prevederilor prezentei ordonanțe, a legislației care reglementează activitățile entităților reglementate și/sau supravegheate de B., precum și a reglementărilor și a actelor individuale emise în aplicarea acestora se constată de B., ca urmare a exercitării de către direcțiile de specialitate a unui control permanent, periodic și inopinat, iar potrivit art. 21

2

alin. (4) Consiliul B. poate aplica sancțiuni potrivit legislației speciale în domeniu și/sau poate dispune măsuri în scopul prevenirii sau remedierii oricăror situații de nerespectare a dispozițiilor legale constatate cu prilejul efectuării controlului.

Contravențiile prevăzute în legislația care reglementează activitățile B. se prescriu în termen de 3 ani de la săvârșirea faptei, conform art. 21

4

din același act normativ.

Analizând dispozițiile legale evocate mai sus se constată că O.U.G. nr. 93/2012 modificată prin O.U.G. nr. 94/2013 reglementează atât modul de aplicare de către B. a sancțiunilor pentru încălcarea legislației care reglementează activitatea entităților supravegheate de B., stabilind totodată și termenul de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data săvârșirii faptei.

Așa cum rezultă din Decizia contestată nr. 25 din 11 februarie 2014 emisă de B., perioada supusă controlului a fost 01 ianuarie 2012-30 septembrie 2013, decizia contestată fiind emisă la data de 11 februarie 2014, în interiorul termenului de prescripție prevăzut de art. 21

4

din O.U.G. nr. 93/2012 așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 94/2013, argumentele expuse de prima instanță pentru respingerea excepției vizând prescripția dreptului de a dispune sancționarea reclamantului fiind însușite de instanța de recurs, ținând cont de dispozițiile legale menționate.

Este evident că fapta reținută la pct. 1 din decizia contestată, în sensul că nu au fost luate măsurile pentru remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01 ianuarie 2012 - 04 iulie 2013 este o contravenție continuă, ținând cont de dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 potrivit căreia, “Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp” iar potrivit art. 13 alin. (1), termenul de prescripție curge de la data încetării săvârșirii faptei, caracterul continuu al contravenției fiind analizat de instanță în argumentarea respingerii excepției prescripției, invocată de recurentă, criticile vizând primul motiv de recurs neputând fi reținute.

Setul doi de critici formulate de reclamant vizează nelegalitatea sentinței recurate în raport de fiecare faptă reținută în sarcina sa prin decizia contestată.

Cu privire la prima faptă, vizând neluarea de măsuri pentru remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01 ianuarie 2014-04 iulie 2013, recurentul arată că din probatoriul administrat în cauză, dar omis de prima instanță, rezultă că prin hotărârile directorului s-au aprobat exact acele măsuri de remediere cuprinse în rapoartele de control.

Este de observat că instanța de fond nu a omis să analizeze înscrisurile depuse la dosar ci în raport de conținutul și rezultatul obținut a constatat o “lipsă de implicare a directorului” pentru înlăturarea deficiențelor.

Din hotărârile directoratului rezultă că s-a dispus efectuarea unor controale, fiind întocmite rapoarte de control dar directoratul, așa cum a reținut și instanța de fond, și-a însușit propunerile din rapoarte fără a fi găsite soluții pentru propuneri, fapt ce denotă un formalism în exercitarea atribuțiilor asumate, încălcându-se astfel dispozițiile art. 8 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern la asigurători/reasigurători.

Potrivit art. 8 alin. (3) din actul normativ menționat, Conducerea executivă a asigurătorilor, reasigurătorilor are responsabilitatea de a stabili un sistem de detectare a deficiențelor sistemului de control intern și de a întreprinde măsuri pentru soluționarea respectivelor deficiențe.

Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că au fost luate măsurile necesare care să ducă la remedierea deficiențelor constatate prin rapoartele de control ale B. efectuate în perioada 01 ianuarie 2012-04 iulie 2013, dispozițiile art. 8 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 fiind încălcate.

În condițiile în care nu au fost adoptate măsuri concrete de remediere a deficiențelor constatate și de prevenire a disfuncționalităților, în mod corect instanța de fond a apreciat că apărările formulate de reclamant sunt nefondate.

- Cu privire la faptele descrise la pct. 2 al deciziei, cu referire la expunerea de riscuri a polițelor emise la data de 07 martie 2012 și 11 iunie 2012, cu încălcarea limitelor de competență stabilite prin Hotărârea directoratului nr. 58/2011 și dispozițiile art. 19 lit. n) și art. 20 alin. (2) din Actul constitutiv, se reține că prin Hotărârea directoratului nr. 58/2011 s-au stabilit limitele de competență aplicabile din data de 01 august 2011, valorile maxime ale sumelor asigurate stabilite pentru Asigurarea de garanții și Asigurări de pierderi financiare fiind de 2.500.000 lei pentru fiecare.

Prin cele două polițe încheiate cu asigurații E. și F. s-au depășit valorile maxime ale sumelor asigurate, fără a efectua o analiză cu privire la riscuri, evaluări sau monitorizări de expuneri la riscuri, polițele în discuție nefiind avizate de Comitetul de Risc.

Astfel, recurentul-reclamant făcea parte din directorat și Comitetul de Management al Riscului și în calitatea deținută avea obligația de a lua toate măsurile legale de a dezbate și a lua hotărâri cu privire la riscul încheierii polițelor cu o valoare foarte mare, totodată fiind necesară aprobarea Comitetului de Supraveghere.

În calitate de persoană semnificativă a asigurătorului-președinte al directoratului, recurentul-reclamant, avea obligația în raport de dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscurilor, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern la asigurători/reasigurători ca alături de ceilalți membri ai directoratului, să monitorizeze expunerea la riscuri și respectarea nivelurilor de toleranță aprobate de organul administrativ.

Potrivit art. 38 lit. c) din aceleași Norme, conducerea executivă a asigurătorilor/reasigurătorilor este responsabilă pentru menținerea unui sistem de raportare corespunzător al expunerilor la riscuri, precum și a altor aspecte legate de riscuri iar potrivit art. 9 alin. (2), directoratul are obligația de a efectua politica de evaluare și de gestionare a riscurilor aprobate de Comitetul de Supraveghere al SC H. SA; monitorizează expunerea la riscuri și respectarea nivelurilor de toleranță aprobate de conducerea administrativă și verifică dacă conducerea administrativă este informată despre eficiența și funcționalitatea sistemului de control intern și de gestionare a riscurilor.

Față de dispozițiile legale evocate se constată că sistemul de control intern al societății și de management al riscurilor nu a funcționat corespunzător în condițiile în care au fost încheiate polițe de asigurare cu încălcarea normelor de competență stabilite prin Hotărârea directoratului nr. 58/2011.

Nu trebuie omis nici faptul că prin Hotărârea nr. 4 din 14 februarie 2013 Adunarea Generală a Acționarilor SC H. SA a hotărât efectuarea unui control independent iar până la finalizarea controlului s-a dispus conform art. 4 să nu se desfășoare/inițieze operațiuni implicând subscrierea de noi prime de asigurări iar această interdicție a fost încălcată prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 2 din 20 septembrie 2013.

Față de această situație, se constată că polițele încheiate începând cu data de 14 februarie 2013 au încălcat Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 4 din 14 februarie 2013.

Nu se poate reține apărarea recurentului în sensul că măsura suspendării a încetat de drept la data de 2 aprilie 2013, data finalizării raportului PWC.

Măsura dispusă prin Hotărârea nr. 4/2013 a Adunării Generale a Acționarilor, a încetat ca urmare a revocării dispuse prin Hotărârea nr. 2 din 30 septembrie 2013.

Hotărârile Adunării Generale a Acționarilor, luate în limitele legii și cu respectarea actului constitutiv sunt obligatorii atât pentru societate, ca emitentă a actului juridic cât și pentru acționari, iar pentru societățile pe acțiuni Legea nr. 31/1990 prevede obligația societății de a depune la Registrul Comerțului, hotărâre ce se publică în M. Of. partea a IV-a.

Ca act juridic unilateral al societății, privitor la persoana juridică, măsurile dispuse prin Hotărârile Adunării Generale a Acționarilor nu pot înceta de drept ci doar prin revocarea expresă dispusă de voința societară.

În concluzie, în mod corect s-a stabilit că polițele de asigurare emise în perioada 01 ianuarie 2013-30 aprilie 2013 și 8 ianuarie 2013.1 mai 2013 prin intermediul brokerului Italia SC G. SRL Italia au fost încheiate cu încălcarea interdicției instituite prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 4 din 14 februarie 2013, nefiind înregistrate în contabilitate la data emiterii ci după revocarea interdicției dispuse prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 2 din 30 septembrie 2013, fapte reținute la pct. 3 din Decizia contestată de recurent.

La punctul 3 din Decizia nr. 25 din 11 februarie 2014 emisă de intimat s-a reținut că “societatea nu dispune de o metodologie de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari și nici de o procedură de lucru pentru desfășurarea activităților de asigurare pe teritoriul statului membru în baza dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii de asigurări.”

Recurentul-reclamant arată că în mod greșit s-a consemnat în decizie obligația menționată în condițiile în care acesta nu a intenționat să-și desfășoare activitatea pe teritoriul altor state, ci activitatea era desfășurată pe teritoriul național prin emiterea unor polițe valabile pe teritoriul statelor membre, pe baza principiului libertății prestării serviciilor.

Persoanele juridice, în sensul art. 54 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene care activează în mod legal într-un stat membru, pot desfășura o activitate economică în mod stabil și continuu într-un alt stat membru sau pot oferi și presta servicii temporar într-un alt stat membru, rămânând în același timp în țara lor de origine (libera prestare a serviciilor art. 56 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene-principiu invocat de recurent).

Directiva nr. 2006/123/CE din 12 decembrie 2006 întărește libertatea de a presta servicii în cadrul Uniunii Europene iar obligația stabilită de intimată în sarcina societății de a avea o procedură de lucru pentru desfășurarea activității de asigurări pe teritoriul statelor membre nu duce la încălcarea principiului libertății serviciilor.

Este adevărat că activitatea se desfășoară pe teritoriul național prin emiterea polițelor valabile pe teritoriul statelor membre dar pentru desfășurarea activităților era necesară o procedură de lucru internă aprobată de Directorat în raport de atribuțiile stabilite la art. 9 din Normele ce reglementează modul de organizare a sistemului de control intern în cadrul SC H. SA dar și de art. 3 din Norma privind principiile de organizare a unui sistem de control intern și management al riscului precum și organizarea și desfășurarea activităților de audit intern la asigurătorii/reasigurătorii care stabilesc că în cadrul sistemului de control intern, asigurătorii/reasigurătorii trebuie să definească reguli, proceduri și o structură organizatorică ierarhizată care să asigure funcționarea corectă a activității în cadrul societății.

Lipsa unei proceduri de lucru pentru desfășurarea activității de asigurare pe teritoriul statelor membre încalcă obligațiile stabilite la art. 3 din Norma menționată iar apărarea recurentului în sensul că nu a intenționat să-și desfășoare activitatea pe teritoriul statelor membre nu poate fi reținută în raport de dispozițiile art. 3 din Norma evocată mai sus dar și de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Actul constitutiv actualizat privind atribuțiile stabilite în sarcina directoratului.

Față de situația expusă, se constată că Decizia nr. 25 din 11 februarie 2014 prin care au fost reținute faptele descrise la pct. 1-3, este legală iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea formulată de reclamantă pentru considerentele expuse, considerente însușite și de instanța de control judiciar.

- Cu privire la motivul de recurs vizând greșita individualizare a sancțiunilor aplicate prin decizia contestată, se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut.

Recurentul-reclamant a avut calitatea de persoană semnificativă a asigurătorului fiind și președinte al directoratului.

Sancțiunile aplicate au avut în vedere Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul D. nr. 113118/2006, ținând cont de dispozițiile art. 2 pct. 1 prin care sunt enumerate elementele ce trebuie avute în vedere, sancțiunea stabilită fiind proporțională cu pericolul social al faptelor (art. 2 alin. (2) din Normă), ținând cont totodată și de funcția deținută în cadrul societății.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de

reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2663F din 08 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2663/F din 08 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2017.