ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3162/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- contencios administrativ și fiscal la data de 17.04.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat, în principal, anularea Deciziei CNA nr. 240/27.03.2014 ca neîntemeiată, cu consecința anulării sancțiunii amenzii în cuantum de 20.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (3) și art. 18 lit. a raportate la art. 19 alin. (2) lit. k din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare; în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment/somație ori reducerea cuantumului amenzii la minim special prevăzut de lege.

Prin sentința nr. 2595 din data de 03.02.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins plângerea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinței atacate, și, în principal, admiterea acțiunii, cu consecința anulării Deciziei CNA nr. 240 din 27.03.2014, ca neîntemeiată, urmând a fi anulată și sancțiunea amenzii în cuantum de 20.000 RON; în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment/somație ori reducerea cuantumului amenzii la minimum special prevăzut de lege, în cazul în care se apreciază că nu se impune înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment/somație.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta - reclamantă a apreciat că hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile.

În susținerea acestei critici aduse hotărârii recurate, au fost reluate de către recurenta - reclamantă argumentele invocate în cuprinsul cererii introductive de instanță cu privire la dreptul neîngrădit la opinie și libera exprimare, drept garantat de Constituție, la buna-credință a radiodifuzorului și a moderatorului, și la respectarea dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește motivarea capetelor subsidiare de cerere privind înlocuirea sancțiunii amenzi cu avertisment/somație, respectiv reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege s-au invocat de către recurenta prevederile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 cu referire la individualizarea sancțiunii.

Sub acest aspect, s-a apreciat că raportat la considerațiile arătate, condițiile de fapt, împrejurările în care a fost "săvârșită" fapta (societatea nedorind eludarea dispozițiilor legale), de modul și de circumstanțele acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsa, precum și în temeiul principiului gradualității aplicării răspunderii contravenționale, apreciază ca instanța poate dispune, în eventualitatea în care nu va înțelege sa anuleze Decizia atacata, înlocuirea sancțiunii amenzii, în cuantum de 15.000 RON, cu avertisment/somație.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul - pârât s-a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 aprilie 2016 s-a respins excepția nulității recursului și s-a admis în principiu recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2595 din 03.02.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea formulată de intimatul - pârât la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt, prin Decizia nr. 240 din 27.03.2014 emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a fost aplicată reclamantei A. S.R.L. amenda în cuantum de 20.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (3), art. 18 lit. a raportate la art. 19 alin. (2) lit. k din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta a apreciat că prima instanță a dat o interpretare necorespunzătoare textelor normative aplicabile, pe care nu le-a raportat la situația de fapt dedusă judecății.

Totodată, s-a invocat și dreptul la opinie și la libera exprimare garantat în virtutea art. 30 din Constituția României, precum și stăruința moderatorului emisiuni în sensul ponderării invitatului.

Contrar celor reafirmate de recurentă prin recursul promovat și în acord cu cele statuate de prima instanță, Înalta Curte reține, raportat la prevederile art. 40 alin. (3), art. 18 lit. a raportate la art. 19 alin. (2) lit. k din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, că emisiunea Ediție Specială a B. din data de 01.01.2014, orele 20-21, s-a folosit în mod repetat un limbaj injurios și violent, de natură a prejudicia atât imaginea persoanei la adresa căreia a fost folosit, cât și dezvoltarea minorilor, având în vedere că emisiunea a fost transmisă la o oră la care aceștia au avut acces la vizionare.

Art. 40 alin. (3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual prevede:

"Moderatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență".

Potrivit raportului de monitorizare care a stat la baza deciziei contestate, aflat la dosarul de fond, se reține că d-l C. a utilizat în mod repetat expresii defăimătoare și injurioase la adresa d-lui D.

Consiliul Național al Audiovizualului nu a reproșat limbajul utilizat de invitați, ci faptul că, dat fiind specificul emisiunii și abordarea previzibilă a invitaților, moderatoarea nu a intervenit cu fermitate și în mod eficient pentru a opri derapajele verbale ale acestora, aceasta având la dispoziție inclusiv posibilitatea de interveni prin mijloace tehnice de a întrerupe microfonul.

Înalta Curte, fără a afecta importanța libertății presei într-o societate democratică, consideră necesar a sublinia faptul că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituția României cât și de CEDO, este un drept condițional, și nu un drept absolut, ceea ce înseamnă că, libertatea presei nu este nelimitată, iar ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități de care presa nu este exonerată, și care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate.

Așadar, nici în ceea ce privește libertatea de exprimare din perspectiva dispozițiilor art. 30 al Constituției și art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte nu poate avea altă optică decât judecătorul fondului.

Jurisprudența pe care a dezvoltat-o CEDO pornește de la ideea că protecția acordată de art. 10 din Convenție variază în funcție de natura discursului și de scopul urmărit, precum și de la premisa că jurnaliștii urmăresc să-și îndeplinească cu bună credință sarcina de a informa opinia publică. S-a subliniat că articolul 10 nu protejează numai substanța ideilor exprimate, dar și modul în care aceasta se realizează, astfel încât "îndatoririle și responsabilitățile" la care se referă paragraful al doilea să capete o importanță sporită atunci când există riscul de a se aduce atingere reputației persoanelor și de a se pune în pericol "drepturile acestora" (Cumpănă și Mazăre împotriva României, 2003).

Pe aceeași linie, subliniind importanța presei într-o societate democratică, aceeași instanță europeană a punctat că presa nu trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, sarcina sa principală, comunicarea informațiilor și ideilor referitoare la orice problemă de interes general, urmând a se realiza cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii (Dalban împotriva României, 1999).

În fine, din aceeași jurisprudență rezultă că "exercitarea libertății de exprimare comportă obligații și responsabilități, astfel, este legitimat să se includă obligația de a evita pe cât se poate expresii care, în mod gratuit ofensează pe alții" (cauza Otto Preminger-Institute împotriva Austriei).

De asemenea, tot din raportul de monitorizare, reiese că în mod corect intimatul CNA a constatat încălcarea art. 18 lit. a din Codul audiovizualului, constând în fapta contravențională de difuzare, în cadrul serviciilor de programe de televiziune și de radiodifuziune, a unor programe care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor în intervalul orar 6:00-23:00, dacă vizionarea nu este restricționată printr-un sistem de acces condiționat.

Înalta Curte reține că un conținut ca cel difuzat de reclamantă, într-un interval orar în care minorii au acces neîngrădit la vizionare, nu poate reprezenta un model de educație în dezvoltarea armonioasă a acestora.

Referitor la motivul de recurs privind individualizarea pedepsei, se constată că intimatul - pârât Consiliul Național al Audiovizualului a aplicat în mod legal sancțiunea, ținând cont de criteriile prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de gravitatea și efectele faptei.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză și anume, înscrisurile aflate la dosarul de fond, (decizii de sancționare), rezultă că, anterior, în anul 2013, dar și anul 2014, intimata-reclamantă a mai fost sancționată cu amendă și cu somație publică pentru intrarea în legalitate, sancțiuni ce au fost aplicate tot pentru încălcarea dispozițiilor referitoare la informarea corectă a publicului și drepturi fundamentale ale omului.

Conchizând, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2595 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2017.