ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2062/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2014, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 333 din 06 mai 2014 emisă de pârât și exonerarea sa de plata amenzii în cuantum de 20.000 lei, aplicată prin decizia menționată. Prin cererea adițională, reclamanta invocă nulitatea deciziei contestate și pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, care se referă la individualizarea sancțiunii.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3243 din 26 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantei A. SA, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3243 din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SA, solicitând casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării în fond a litigiului, admiterea cererii, anularea Deciziei nr. 333 din 06 mai 2014 și exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 20.000 lei. În subsidiar, solicită să se constate că sancțiunea aplicată este disproporționată față de gravitatea faptei reținute și să se dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că prin cererea introductivă a invocat, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, nulitatea deciziei de sancționare, iar la primul termen de judecată, prin cererea de modificare a acțiunii introductive, a invocat nulitatea deciziei de sancționare și pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului. Instanța de fond a analizat încălcarea, cu ocazia emiterii deciziei de sancționare, a prevederilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001, însă cauza de nulitate a deciziei de sancționare pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, nu a fost analizată; întreaga motivare cu privire la acest aspect a fost aceea că decizia atacată a fost emisă cu respectarea tuturor criteriilor de individualizare a sancțiunii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Astfel, instanța de fond nu a analizat în mod real cauza de nulitate invocată și nu a motivat legal și temeinic respingerea acesteia. De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că, din analiza prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, reiese că atunci când C.N.A. constată săvârșirea mai multor contravenții a căror sancționare o dispune prin aceeași decizie, acestuia îi revine obligația de a individualiza sancțiunea aplicată pentru fiecare dintre contravenții, potrivit criteriilor expres prevăzute, respectiv: i) gravitatea faptei; ii) efectele faptei și iii) sancțiunile primite anterior, pe o perioada de cel mult un an, pentru aceleași fapte. Consideră recurenta că aceste dispoziții nu au fost respectate întrucât, prin decizia atacată, intimatul a stabilit în sarcina recurentei săvârșirea mai multor contravenții, fiind invocate șapte articole distincte, cu alineate subsecvente, din Codul audiovizual, reprezentând fiecare un temei pentru contravenții diferite și încălcarea unor obligații distincte, respectiv: 1. obligația de a respecta în cadrul programelor de televiziune a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a drepturilor subiective civile nepatrimoniale ale persoanei; 2. obligația de a susține cu dovezi acuzațiile aduse unor persoane în cadrul emisiunilor de televiziune; 3. obligația de a solicita și difuza punctul de vedere al persoanelor cărora li se aduc acuzații; 4. obligația de a nu se aduce atingere, în cadrul emisiunilor de televiziune, dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în curs de cercetare; 5. obligația ca activitatea jurnalistică de informare a publicului să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu buna-credință. De asemenea, abaterile de la normele legale au avut loc. în mai multe situații, în emisiuni diferite și la date diferite, în cadrul deciziei fiind nominalizate expres trei date calendaristice - 6 februarie 2014, 13 și 14 aprilie 2014. În aceste condiții, respectarea art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 ar fi presupus ca în cadrul deciziei să se regăsească analizate, pentru fiecare faptă contravențională reținută, fiecare dintre cele trei criterii enumerate la pct. i)-iii). Or, această analiză nu se regăsește în decizie, doar efectele faptei fiind enunțate în mod generic. Totodată, consideră că sancțiunea nerespectării art. 90 alin. (4) din lege este nulitatea actului administrativ de sancționare, întrucât decizia este lipsită de motivare în ceea ce privește natura sancțiunii și cuantumul acesteia, ceea ce elimină posibilitatea analizei individuale a flecarei fapte și a fiecărei sancțiuni aplicate și face imposibilă extragerea din cuantumul amenzii totale a amenzii individuale aplicate pentru o eventuală faptă despre care instanța ar constata că nu a reprezentat în realitate o abatere contravențională. Recurenta-reclamantă consideră că nulitatea se impune și prin prisma caracterului imperativ al normei, aceasta reglementând un drept al contravenientului cu privire la modul de individualizare a sancțiunii aplicate.

Apărările formulate de intimata-pârâtă Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prin Decizia nr. 333 din 06 mai 2014 recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 20.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 30, art. 32 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 43 alin. (1), art. 64 alin. (1) și (2), art. 65 lit. a), b) și c), art. 66 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește nulitatea deciziei de sancționare contestate, întemeiată pe dispozițiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001, intimatul arată că recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică sentinței recurate privind respingerea acestui motiv de nelegalitate, intimatul opinând că, astfel, a admis că soluția pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică. Cu privire la presupusa neanalizare și nemotivare a respingerii motivului de nulitate a deciziei de sancționare pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, intimatul a adus aceleași argumente ca în cazul celuilalt motiv de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001, astfel că ar fi fost de prisos ca instanța de fond să reia aceleași argumente, în dispozitiv menționând că se respinge acțiunea recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată. Cu privire la invocata nulitate a deciziei de sancționare în temeiul prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, arată că atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin recurs, recurenta a identificat încălcarea a șase obligații prevăzute, în opinia sa, în Codul audiovizualului, omițând faptul că față de specificul domeniului audiovizualului, un radiodifuzor, printr-o singură faptă, poate încălca mai multe dispoziții legale, fără însă a se considera că a săvârșit atâtea fapte contravenționale câte norme sunt nerespectate. Prin fapta sa, recurenta-reclamantă a încălcat mai multe prevederi din Codul audiovizualului care se sancționează potrivit art. 91 alin. (1) și (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002. Potrivit art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancțiunii se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an, criterii avute în vedere de C.N.A. la stabilirea sancțiunii contestate. Autoritatea a respectat astfel, principiul individualizării aplicării amenzii, sancționând-o pe reclamantă cu amendă în cuantum de 20.000 lei, un cuantum orientat spre minimul prevăzut la art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului. Prevederile art. 30, 32 și 40 din Codul audiovizualului, care au constituit temei legal al aplicării sancțiunii, vizează dreptul la imagine al persoanei, ce face parte din categoria dreptului la viață privată garantat de Constituția României și apărat de C.E.D.O., și, ca atare, C.N.A. nu ar fi putut să aplice patru sancțiuni pentru presupuse patru fapte contravenționale ce ar fi rezultat din încălcarea acestor articole. Pe de altă parte, mai arată că nici prevederile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile speței, având în vedere că nu era necesară cumularea așa-ziselor sancțiuni contravenționale, în speță fiind vorba de o singură faptă contravențională, cea privind nerespectarea demnității și a dreptului la imagine al persoanei, astfel că susținerile reclamantei potrivit cărora decizia ar fi nulă, sunt nefondate. Art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nu reglementează un drept al contravenientului cu privire la modul de individualizare a sancțiunii, ci criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea sancțiunii. De asemenea, aceste dispoziții nu prevăd sancționarea pentru fiecare faptă contravențională în parte sau ca C.N.A. să aplice mai multe sancțiuni, în funcție de fiecare normă a cărei încălcare a fost constatată.

Procedura de soluționare a recursurilor. Examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 22 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamantă admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele care vor fi arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul invocă netratarea de către instanța de fond a motivului de nelegalitate a deciziei C.N.A. nr. 333/2014 invocat prin cererea adițională. Prin aceasta s-a cerut anularea deciziei menționate pentru încălcarea prevederilor ar. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 referitoare la individualizarea sancțiunii, în contextul susținerii existenței mai multor fapte contravenționale sancționate. Prin cererea introductivă, reclamanta s-a referit tot la stabilirea sancțiunii cu încălcarea prevederilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001, care reglementează situația săvârșirii mai multor contravenții, sancționate prin același act. Se constată că motivul de nelegalitate bazat în cererea introductivă pe norma generală cuprinsă în art. 10 din O.G. nr. 2/2001, a fost reiterat prin cererea adițională, din perspectiva normei speciale, cuprinse în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Or, nulitatea deciziei de sancționare pentru motivul arătat fost tratată de prima instanță atât din perspectiva normei generale, cât și a normei speciale, reținându-se că a existat o singură faptă contravențională, sancționată cu respectarea criteriilor de individualizare a sancțiunii prevăzute de legea specială. În consecință, hotărârea recurată corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt și de drept pe carte se întemeiază soluția. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în aplicarea prevederilor Legii (speciale) nr. 504/2002, Consiliul Național al Audiovizualului, prin decizia nr. 333 din 6 mai 2014, a constatat o faptă contravențională unică, respectiv încălcarea de către radiodifuzor, în cadrul unor emisiuni (menționate în cuprinsul deciziei), a prevederilor legale care protejează dreptul la imagine și reputația persoanei, precum și a celor care reglementează obligația informării obiective a publicului, cu asigurarea principiului imparțialității, a bunei credințe și a favorizării liberei formări a opiniilor. Deși a fost constatată încălcarea mai multor articole din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual [respectiv art. 30, art. 32 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 43 alin. (1), art. 64 alin. (1) și (2), art. 65 lit. a), b), c) și art. 66 alin. (1) lit. a) și alin. (2)], în difuzarea unor emisiuni distincte, Consiliul Național al Audiovizualului a apreciat asupra existenței unei fapte contravenționale unice, constând în încălcarea obligației de a respecta principiile imparțialității și echilibrului ce trebuie să caracterizeze informarea în probleme de interes public. De asemenea, au fost amintite criteriile legale de individualizare a sancțiunii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, sancțiunea prevăzută de art. 91 alin. (3) din lege fiind orientată, în concret, spre minimul legal. Recurenta, deși a criticat, atât în fond cât și în recurs, decizia C.N.A. pe motivul neanalizării individuale a fiecărei fapte, respectiv a fiecărei sancțiuni aplicate, susținând că au fost săvârșite mai multe contravenții, pentru care ar fi trebuit aplicate sancțiuni distincte, nu invocă o vătămare concretă a drepturilor sale, care să rezulte din reținerea unei contravenții unice, respectiv din stabilirea cuantumului concret al amenzii. Se constată, astfel, că recurenta-reclamantă susține în mod formal nerespectarea de către autoritatea administrativă a dispozițiilor legii în materie de individualizare a sancțiunii, neintrând pe fondul faptelor care au condus la sancționare și neivocând temeiuri sau criterii de individualizare care ar fi putut conduce la o altă apreciere asupra cuantumului sancțiunii. În acest condiții, în mod legal prima instanță a reținut că nu pot fi primite motivele de nulitate a deciziei, câtă vreme reclamanta nu face dovada unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva sentinței civile nr. 3243 din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.