ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 441/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului anularea Deciziei nr. 131/11.02.2016 prin care a fost sancționată cu amendă în cuantum de 30.000 RON, iar în subsidiar, raportat la faptul ca nu toate faptele constatate și sancționate sunt contravenții, înlocuirea sancțiunii amenzii cu somația publică sau diminuarea cuantumului amenzii aplicate la minimul legal, după caz.

Prin Sentința civilă nr. 2224 pronunțată în data de 27 iunie 2016, Curtea de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta SC A. SA, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea contestației formulată împotriva Deciziei nr. 131/11.02.2016 și, în principal, să se dispună anularea deciziei anterior menționate și exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 30.000 RON, iar în subsidiar, raportat la faptul că nu toate faptele constatate și sancționate sunt contravenții, să se dispună înlocuirea amenzii aplicate la minimul legal, după caz.

A susținut că hotărârea atacata a fost data cu aplicarea greșita a normelor de drept material conținute în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 și art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Astfel, în cuprinsul deciziei nu se regăsește însă nicio referire concretă la criteriile prevăzute de lege, respectiv: (i) nu se menționează dacă și când reclamanta a fost sancționată în perioada anterioară de un an, pentru încălcarea articolelor de lege reținute ca fiind încălcate în cadrul emisiunilor; (ii) nu este menționată, deci cu atât mai puțin analizată, gravitatea faptelor; (iii) nu sunt menționate, deci cu atât mai puțin argumentate, efectele faptelor sancționate.

Instanța de fond a înlăturat ca neîntemeiate susținerile privind nelegalitatea deciziei atacate prin prisma neexpunerii în cadrul acesteia a raționamentului care a determinat individualizarea sancțiunii amenzii pentru toate faptele contravenționale menționate în cuprinsul deciziei atacate în sarcina reclamantei.

Apreciază că motivarea judecătorului fondului a încălcat principiul legalității actelor administrative, principiu potrivit cu care toate autoritățile publice ce emit acte administrative au obligația respectării dispozițiilor legale care reglementează adoptarea acestora, inclusiv prevederile legale privind condițiile de formă și de fond ale actelor administrative.

Sancțiunea nerespectării criteriilor de individualizare ale sancțiunii, criterii care țin de legalitatea actului administrativ, este nulitatea actului administrativ de sancționare, întrucât în acest caz decizia însăși este lipsită de motivare.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind respectarea dreptului la viață privată, respectiv cele conținute în art. 32 alin. (2) și art. 33 alin. (1) și (3) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea B. din 23.10.2015.

Instanța de fond a apreciat că societatea a săvârșit o faptă contravențională prin imixtiunea în viața privată a persoanei (artista C.), fără acordul acesteia, astfel încât în mod corect intimatul-pârât a aplicat sancțiunea amenzii contravenționale.

A opinat că, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (2) și art. 33 alin. (1) și (3) din Codul audiovizual, întrucât exprimarea unor opinii nu poate fi considerată o imixtiune în viața privată a persoanei însă toate acestea erau deja publice cu mai multe luni înainte de data difuzării emisiunii.

În condițiile în care absolut toate faptele asupra cărora au fost formulate comentarii erau unele deja publice, nu s-a produs încălcarea dreptului la viață privată, fapte care nu constituie contravenții, astfel încât apreciem că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind respectarea vieții private prevăzute de art. 32 alin. (2) și art. 33 alin. (1) și (3) din Codul audiovizual.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind respectarea dreptului la viață privată, respectiv cele conținute în dispozițiilor art. 32 alin. (2) și art. 33 alin. (1) și (3) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea D. din 09.12.2015.

Și în acest caz, prima instanță a apreciat eronat că au fost încălcate normele privind respectarea dreptului la viață privată, de vreme ce relația amoroasă, chiar dintre două persoane cu notorietate în rândul publicului, constituie un subiect de interes general, astfel încât să fie necesar acordul expres al persoanelor în cauză pentru discutarea acestui subiect.

Hotărârea atacată a fost data cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind respectarea dreptului la viață privată, respectiv cele conținute în art. 32 alin. (2) și art. 33 alin. (1) și (3) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea O. din 20.01.2016.

Cu privire la această emisiune, în care fost dezbătută în mod teoretic viața E., a precizat că discuțiile aveau caracter monden, subiectul fiind abordat inclusiv în studii de specialitate și nu au dezvăluit existența și/sau identitatea partenerilor intimi ai E., nici relațiile sexuale purtate sau nu de aceasta, astfel încât în mod greșit a reținut instanța de fond că a fost adusă atingere vieții private a acesteia, deși nu a fost dezvăluită nicio informație pe această temă.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind protecția minorilor, respectiv cele conținute în art. 14 alin. (1) și art. 19 alin. (2) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea F. din 03.12.2015.

În acest caz, instanța de fond a apreciat, după vizionarea imaginilor în ședință publică, că exercițiile fizice efectuate de protagonistă "evocă într-adevăr conotații sexuale", fără însă a motiva în niciun mod concret în ce constau aceste conotații sexuale.

A susținut că urmărind înregistrarea emisiunii, se putea observa că protagonista nu a executat un dans erotic la bara verticală, ci exerciții fizice la bara orizontală, după cum se și retine de altfel în decizie.

În ceea ce privește vestimentația acesteia, chiar dacă era mai sumară, era similară artistelor din cadrul spectacolelor de circ, spectacole care niciodată nu au fost considerate ca fiind susceptibile să afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind dreptul la propria imagine, respectiv cele conținute în 34 alin. (1) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunile G. din 05.09.2015 și B. din 24.09.2015.

În contradicție cu cele reținute de judecătorul fondului, a solicitat a se constata că folosirea cuvintelor jignitoare nu aparține moderatorului, ci unuia dintre invitații la emisiune, prin telefon, care a fost imediat atenționat de moderator în sensul de a nu mai folosi astfel de cuvinte, situație exoneratoare de răspundere prin prisma neîntrunirii condiției vinovăției raportat la imposibilitatea exercitării unui control asupra limbajului terței persoane.

Mai mult, a susținut că prezentarea imaginii unei persoane "la balconul unei locuințe" nu poate reprezenta o încălcare a vieții private, imaginea fiind preluată evident dintr-un spațiu public, nici instanța de fond și nici intimatul-pârât neargumentând de altfel care ar fi aspectele care determină caracterul contravențional al acestei imagini, cu atât mai mult cu cât fața persoanei era în mare măsură acoperită de o bandă neagră.

În ceea ce privește aducerea la cunoștința publicului a identității persoanei, a arătat că înregistrarea a fost publicată de cotidianul H. încă din 16.10.2014, fiind deci publică cu un an înainte.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea Sentinței civile nr. 2224/27 iunie 2016, ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta SC A. SA a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 95

2

din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Decizia CNA nr. 131/11.02.2016, prin care s-a dispus sancționarea acesteia cu amendă în valoare de 30.000 RON, pentru încălcarea prevederilor 3 alin. (1) și art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum și ale articolelor 32 (2), 33 (1, 3), 40 (3), 10, 23 (1) și 34 (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 504/2002 și Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Înalta Curte apreciază că au relevanță în cauză următoarele prevederi din:

Legea audiovizualului nr. 504/2002:

- art. 3 alin. (1):

"Prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului"

- art. 39 (2):

"Difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective".

Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual:

- art. 10:

"Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza interviuri și declarații în care minorului îi sunt solicitate păreri referitoare la probleme intime de familie sau care îi depășesc puterea de judecată"

- art. 14 (1) "Înainte de începerea difuzării unui program din categoria celor prevăzute la art. 12, radiodifuzorii au obligația de a informa publicul cu privire la genul, clasificarea programului și motivul principal de restricționare a vizionării acestuia, potrivit criteriilor prevăzute la art. 19 alin. (2), criterii ce au drept scop asigurarea protecției minorului și informarea publicului cu privire la conținutul acestora"

- art. 23 (1):

"Programele 12 se difuzează numai după ora 20:00 și vor fi însoțite permanent de un semn de avertizare reprezentând un cerc de culoare albă, iar în interiorul acestuia, pe fond transparent, numărul 12 de culoare albă"

- art. 32 (2):

"Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la viață privată;"

- art. 33 (1):

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței"

- art. 34 alin. (1):

"Orice persoană are dreptul la propria imagine"

- art. 40 alin. (3):

"Moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență".

Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat, potrivit considerentelor ce succed:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), întrucât sentința recurată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că în cadrul Deciziei nr. 131/11.02.2016 nu se regăsesc referiri, argumente și exemplificări cu privire la niciunul dintre cele cinci criterii prevăzute de art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, după cum urmează:

a) gravitatea faptei și efectele acesteia;

b) sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an și modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea;

c) ziua din săptămână și intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;

d) durata emisiunii;

e) audiența înregistrată.

De fapt, recurenta-reclamantă nu a susținut o greșită aplicare a dispoziției legale pe care se întemeiază sancțiunea ori lipsa unui raport corect între acestea și conținutul programelor analizate, conținut de natură să prejudicieze minorii care au avut acces la vizionarea lor, ci a invocat în susținerea caracterului "obligatoriu al analizei criteriilor de individualizare a sancțiunii".

În primul rând, Înalta Curte constată că afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia au fost încălcate criteriile de individualizare nu este fondată, deoarece norma legală nu impune ca în cuprinsul deciziei de sancționare să se facă referire concretă la criteriile prevăzute de lege pentru că un astfel de aspect să constituie o condiție de legalitate a actului administrativ de sancționare.

În al doilea rând, din conținutul hotărârii atacate rezultă că această critică a fost invocată și analizată de prima instanță care, în mod corect a reținut că numai lipsa descrierii faptei se sancționează cu nulitatea expresă a procesului-verbal de contravenție, iar nu lipsa indicării tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite.

Concret, Înalta Curte constată că în conținutul Deciziei nr. 131/11.02.2016 s-au detaliat gravitatea faptelor și efectele acestora, ziua din săptămână și intervalul de difuzare, durata emisiunii, audiența înregistrată, după cum urmează:

- în ziua de 23.10.2015 postul de televiziune I. a dezbătut, în direct, în intervalul orar 13:02 - 13.28 în cadrul emisiunii B. subiectul legat de custodia fiului artistei C.

- în data de 09.12.2015 postul de televiziune I. a prezentat, în direct, în intervalul orar 08:30 - 12.00 în cadrul emisiunii B. o presupusă relație între J. și K.

- postul de televiziune I. a dezbătut, în direct, în intervalul orar 22:01 - 22:49 în cadrul emisiunii O. posibilele cauze ale eșecului E. într-un meci, una dintre ele putând fi viața sexuală a acesteia.

- în două emisiuni "Necenzurat" difuzate în zilele de 10.09.2015 (moderată de L. care a permis difuzarea unor imagini cu minori folosind un limbaj licențios și 21.01.2016 (moderată de M. care a permis invitaților să-și exprime opiniile într-un mod vulgar), în intervalul orar 13:30 - 15:30.

- în cadrul emisiunii "F." din 3.12.2015, în intervalul orar 20:00 - 21:45 s-au prezentat, printre alte subiecte și sporturi neconvenționale, iar pe lângă echipa care a executat exerciții la bara orizontală, la acest aparat a lucrat și o dansatoare de club îmbrăcată sumar.

- postul de televiziune I. a prezentat, în direct, în cadrul emisiunii G., din 05.09.2015 și în emisiunea B. din 24.09.2015, o presupusă relație extraconjugală a cântărețului N.

Consiliul Național al Audiovizualului a sancționat postul de televiziune I. cu amendă întrucât în cadrul unor emisiuni au fost dezbătute subiecte despre viața privată a unor persoane (fără acordul acestora), au fost făcute comentarii jignitoare la adresa unei persoane (fiind difuzate informații personale despre aceasta), moderatoarea nu a împiedicat invitații să folosească limbaj licențios și, totodată, au fost difuzate declarații ale unei minore referitoare la probleme intime de familie.

În aceste condiții, în acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanță susținerile recurentei-reclamante, în sensul că subiectele dezbătute sunt de interes public și că faptele prezentate nu au fost contestate, ci importantă este respectarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (2) din Legea audiovizualului nr. 504/202, care prevăd obligația asigurării informării obiective a publicului, prin favorizarea liberei formări a opiniilor, art. 34 din Codul audiovizualului privind dreptul la imagine, art. 40 alin. (3) din același cod privind protecția minorilor și principiul imparțialității prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului.

Or, aceste obligații nu au fost îndeplinite, în condițiile în care comentariile pe marginea subiectelor dezbătute au fost de natură să inducă publicului convingerea că prin acțiunile sau inacțiunile lor persoanele implicate duc o viață care încalcă normele sociale, fără însă a fi prezentate și punctele de vedere ale acestora, în cadrul respectivelor emisiuni ori, în mod excepțional, în emisiunile următoare.

Totodată, o altă normă a cărei încălcare a fost reținută în sarcina radiodifuzorului prevede, fără excepții ori distincții, că "moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență".

Or, în mod corect s-a reținut că moderatorul emisiunii a permis invitaților folosirea unui limbaj inadecvat, care nu poate fi justificat sub nicio formă prin invocarea libertății de exprimare.

În concluzie, recurenta nu a respectat îndatoririle și responsabilitățile care îi reveneau în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale referitor la protecția minorilor în cadrul serviciilor de programe și la interdicția utilizării de către realizatorii emisiunilor a unui limbaj injurios.

De asemenea, nu poate fi neglijat faptul că, dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare se referă la individualizarea sancțiunii aplicate prin decizia Consiliului, iar nu la individualizarea faptelor.

În ceea ce privește criteriul referitor la sancțiunile aplicate anterior, pe o perioadă de cel mult un an, prevăzut de dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, acesta este unul general, întrucât legiuitorul nu distinge cu privire la situația în care aceste sancțiuni trebuia să fi fost aplicate pentru încălcarea aceleiași norme legale.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în actul normativ se face ținându-se seama de gravitatea faptei și de efectele acesteia.

Față de aceste considerente, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că aplicarea amenzii în cuantum de 30.000 RON, pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 504/2002 privind audiovizualul reprezintă o corectă și legală exercitare a dreptului de apreciere al autorității și nicidecum un motiv de nelegalitate a actului pentru lipsa mențiunilor referitoare la sancțiunile anterioare, efectele și gravitatea faptei "în concret" așa cum pretinde recurenta-reclamantă.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 2224 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV