ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 841/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), a formulat contestație împotriva Deciziei C.N.A. nr. 428 din 03.09.2015 privind amendarea sa cu suma de 7.000 RON, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, sa se dispună: în principal, anularea Deciziei ca neîntemeiată, cu consecința anularii sancțiunii amenzii în cuantum de 7000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare, iar în subsidiar, 1. înlocuirea sancțiunii amenzii cu somație publică; 2. reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege - în cazul în care instanța nu apreciază că se impune înlocuirea sancțiunii amenzii cu somație publică.

Prin Sentința civilă nr. 296 din data de 3 februarie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea promovată de reclamantul A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 296 din data de 3 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată, conform dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar în conformitate cu prevederile art. 494 coroborate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În motivare, reiterează în prealabil starea de fapt, arătând că în data de 21.04.2015, în cadrul Jurnalului de știri difuzat de la ora 13:00 de postul de televiziune B. a fost prezentată în regim de "Breaking News" o știre cu privire la audierile ce se desfășurau în acele momente la sediul DNA, în dosarul medicului C., persoană acuzată de trafic de influență după ce ar fi cerut aproximativ două milioane de euro pentru a interveni în obținerea unei decizii de anulare a pedepsei cu închisoarea a lui D.

Subiectul emisiunii a avut ca punct de plecare ancheta desfășurată de către DNA în vederea verificării dacă într-adevăr medicul C. avea acces la fostul președinte E. sau era vorba doar despre niște promisiuni deșarte. Subiectul a avut în vedere declarațiile făcute de E. și jurnalistul F. în legătură cu dosarul răpirii jurnaliștilor în Irak, în anul 2005, precum și câteva fragmente din motivarea hotărârii pronunțați de Tribunalul București în care era prezentată posibila legătură dintre E., C. și D.

În urma difuzării acestei emisiuni, membrii C.N.A. au decis sancționarea societății. În acest sens, au emis Decizia nr. 428/03.09.2015, prin care s-a aplicat o amendă în suma de 7.000 RON, pentru încălcarea dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a formulat următoarele critici:

Hotărârea recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu interpretarea eronată a prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

Prin contestația formulată s-a invocat, ca motiv de nelegalitate a Deciziei CNA nr. 428/03.09.2015, faptul că prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului, nu au fost încălcate, datorita inexistenței unei legături de prepușenie între dl. G. - în calitate de prepus și societatea A. - în calitate de comitent.

C.N.A. a reținut faptul ca informația prezentată pe postul de televiziune B. în regim de breaking news din data de 21.04.2015 de la ora 13:21, în cadrul emisiunii "Jurnalul de știri" de către dl. G., în calitate de invitat al emisiunii, a adus atingere principiului audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (1) din Decizia 220/2011, învederat anterior.

În considerentele sentinței atacate, instanța de fond a reținut faptul că, deși în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1373 alin. (1) din C. civ., este incidentă în cauză o formă specială de răspundere, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, categorie din care face parte și reclamanta, de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 și a normelor emise în aplicarea acesteia, potrivit căreia "Răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condițiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale".

Or, deși instanța invocă prevederile unei legi derogatorii, respectiv dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 reiterate mai sus, aceasta nu a corelat aceste dispoziții cu cele prevăzute de dispozițiile art. 40 alin. (11) din Decizia 220/2011 a C.N.A., dispoziții care prevăd în mod expres ca principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzații de către furnizorul de servicii media. Or, acuzațiile au fost aduse de către un invitat în cadrul emisiunii, nu de către un reprezentant al furnizorului de servicii media.

Prin urmare, în situația de față, nu se poate reține responsabilitatea societății pentru nerespectarea art. 40 alin. (1) din Decizia 220/2011 a C.N.A. întrucât dl. G. a intervenit în emisiune în calitate de invitat și tot în aceeași calitate și-a exprimat propriul punct de vedere. Respectarea principului indicat în art. 40 alin. (1) din Decizia 220/2011 a C.N.A., nu este incident în situația în care o altă persoană decât furnizorul de servicii media, spre exemplu un invitat al unei emisiuni, face o acuzație îndreptată împotriva unor alte persoane, în cadrul acelei emisiuni difuzată de către același furnizor de servicii media, cum este cazul de față, astfel cum în mod greșit a reținut instanța, ci acest principiu trebuie respectat și aplicat numai în situația în care au fost încălcate dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, reiterate mai sus, cât și pe cele prevăzute de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

Având în vedere cele anterior menționate, afirmațiile acuzatoare ale dlui. G. nu au fost prezentate în calitate reprezentant legal sau de prepus al societății, aceste afirmații au fost făcute în direct în cadrul emisiunii ante-menționate, în calitate de invitat, iar dispozițiile prevăzute de art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, coroborate cu dispozițiile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 se aplică exclusiv în situația în care dl. G. ar fi făcut afirmațiile respective în baza unor raporturi de prepușenie în condițiile speciale prevăzute de normele ante-menționate, prin care să poată fi angajată răspunderea societății în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale.

Față de situația de fapt expusă, afirmațiile d-lui G. reprezintă opinia personală a acestuia, în calitate de invitat al emisiunii, și nu de moderator, și nu angajează radiodifuzorul în vreun fel. Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăți de valoare a cărei exactitate nu poate fi demonstrată așa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertății de opinie.

Mai mult decât atât, potrivit transcriptului emisiunii, anexat dosarului de fond, trebuie observat că moderatoarea Jurnalului de știri - dna H., în momentul lansării de către dl G. a afirmațiilor presupus a fi de natură acuzatoare, a avut o intervenție promptă, în acord cu prevederile art. 40 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 și i-a solicitat acestuia dovezi în susținerea afirmației sale, arătându-se totodată neîncrezătoare în aceste afirmații.

În concluzie, recurenta apreciază că nu poate fi ținută răspunzătoare de o faptă comisă de un invitat al emisiunii, care la momentul lansării așa-ziselor acuzații nu se afla în postura realizatorului sau moderatorului emisiunii, a cărui opinii nu au avut caracter de noutate pentru public, fiind declarate și cu alte ocazii și pe alte posturi de televiziune.

În consecință, consideră că este greșită motivarea instanței de fond sub aspectul reținerii unei forme de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, fără a corobora aceste prevederi cu cele prevăzute de art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, în cauză fiind astfel încălcate normele de drept material.

Prin Decizia nr. 428/03.09.2015, CNA arata că "(...) în condițiile în care domnul G. prezintă și realizează în mod permanent o emisiune difuzată de postul de televiziune B., acesta reprezintă radiodifuzorul, iar afirmațiile sale de natură acuzatoare privind o posibilă complicitate la răpire a unor persoane, făceau necesară contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere, așa cum obligă norma legală".

Or, în speță, nu este indicată o norma legală prin care să se prezume relativ sau absolut un raport de prepușenie existent între un invitat într-o anumită emisiune și radiodifuzor, însă CNA a emis Decizia nr. 428/03.09.2015 tocmai în temeiul unei asemenea prezumții.

Prin urmare, în cauza de față nu sunt aplicabile dispozițiile legale în temeiul căreia a fost emisă Decizia nr. 428/03.09.2015, iar instanța de fond în mod greșit a ratificat raționamentul juridic al CNA, respingând contestația formulată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

În motivare, a formulat următoarele apărări:

Recurenta-reclamantă apreciază să sentința recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu interpretarea eronată a prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, datorită inexistenței unei legături de prepușenie între dl. G. - în calitate de prepus și recurentă - în calitate de comitent.

Cu privire la această critică, intimat, instanța de fond a reținut în mod corect că "nu au incidență în speță prevederile art. 1373 alin. (1) din C. civ., întrucât nu ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale a reclamantei, în calitate de comitent, angajată pentru fapta prepusului, dl. G.

Răspunderea pe care se fundamentează decizia de sancționare contestată reprezintă o formă de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, categorie din care face parte și reclamanta, de Legea nr. 504/2002 și a normelor emise în aplicarea acesteia."

Astfel cum a reținut și instanța de fond, această răspundere este impusă de legiuitor, în sarcina recurentei-reclamante în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului potrivit cărora: "Răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condițiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale".

În lipsa unor argumente pertinente și concludente cu care să se apere, recurenta-reclamantă recurge la susțineri subiective și arbitrare, apreciind că instanța de fond invocă prevederile unei legi derogatorii, respectiv, dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, pe care nu le-a corelat cu cele ale art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, care prevăd în mod expres că principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzații de către furnizorul de servicii media.

În susținerea acestui demers, recurenta-reclamantă consideră că acuzațiile au fost aduse de către un invitat în cadrul emisiunii, nu de către un reprezentant al său - furnizor de servicii media.

Cele două norme invocate de recurenta-reclamantă nu pot fi corelate, astfel cum în mod greșit susține, întrucât acestea privesc două obligații distincte, în sarcina radiodifuzorilor, și anume:

Pe de o parte, așa cum a reținut și instanța de fond, prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, stabilesc în sarcina furnizorilor de servicii, obligația răspunderii pentru conținutul programului difuzat, inclusiv în cazul comunicărilor comerciale audiovizuale, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 40 alin. (1), ultima teză, din Codul audiovizualului, reținute în actul contestat, instituie în sarcina radiodifuzorilor obligația respectării principiului audiatur altera pars, atunci când, în cadrul unui program audiovizual sunt aduse acuzații la adresa unei/unor persoane de către radiodifuzor.

Recurenta-reclamanta susține că nu se poate reține responsabilitatea sa pentru nerespectarea art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, întrucât dl. G. a intervenit în emisiune în calitate de invitat și tot în aceeași calitate și-a exprimat propriul punct de vedere, iar principiul audiatur et altera pars nu este incident în situația în care o altă persoană decât furnizorul de servicii media face o acuzație îndreptată împotriva unor alte persoane, în cadrul acelei emisiuni difuzată de către același furnizor de servicii media.

Consideră că această susținere constituie o recunoaștere implicită a faptului că principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzații de către furnizorul de servicii media (pag. 3 din motivele de recurs). Recurenta-reclamanta interpretează în mod arbitrar și trunchiat dispozițiile legale reținute în considerentele actului contestat, apreciind că "Respectarea principiului indicat în art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, respectiv audiatur et altera pars, nu este incident în situația în care o altă persoană decât furnizorul de servicii media, spre exemplu, un invitat al emisiunii, face o acuzatei îndreptată împotriva unor alte persoane, în cadrul acelei emisiuni difuzată de către același furnizor de servicii media (...)".

Deși recunoaște că dl. G. a făcut afirmații acuzatoare la adresa jurnaliștilor răpiți în Irak, în timpul difuzării emisiunii, recurenta-reclamanta apreciază că aceste afirmații acuzatoare nu au fost prezentate în calitatea acestuia de reprezentant legal al furnizorului de servicii, ci în calitate de invitat, iar dispozițiile prevăzute la art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, coroborate cu cele ale art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului se aplică exclusiv în situația în care dl. G. ar fi făcut afirmațiile respective în baza unor raporturi de prepușenie în condițiile speciale prevăzute de normele ante-menționate, prin care să poată fi angajată răspunderea subscrisei în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale.

Cu privire la această interpretare vădit eronată, instanța de fond a conchis că "responsabilitatea conținutului programului difuzat revine în mod direct și în exclusivitate reclamantei, indiferent de calitatea persoanei care intervine în discuții într-o emisiune, fie moderator, realizator, prezentator de emisiuni audiovizuale sau orice altă persoană ce deținea sau nu o anumită funcție, raționamentul reclamantei privind pretinsa răspundere a comitentului pentru fapta prepusului fiind eronat, în condițiile în care această formă de răspundere nu are aplicabilitate în speța dedusă judecății."

Referitor la afirmațiile recurentei-reclamantei potrivit cărora "afirmațiile d-lui G. reprezintă opinia personală a acestuia, în calitate de invitat al emisiunii, și nu de moderator, și nu angajează radiodifuzorul în vreun fel" și că "Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăți de valoare a cărei exactitate nu poate fi demonstrată așa cum pot fi demonstrate faptele concrete", altfel proba "ar duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertății de opinie", instanța de fond le-a considerat ca fiind nefondate, întrucât, "în cazul de față este vorba despre o faptă determinată și nu despre o judecată de valoare, invitatul emisiunii făcând afirmații acuzatoare la adresa jurnaliștilor răpiți în Irak, iar reclamantei fiindu-i imputabil faptul că, în acest context, persoanele acuzate nu au fost contactate pentru a li se solicita un punct de vedere", astfel cum prevede norma la art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului.

Cu privire la susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia "aceste acuzații nu au fost aduse de radiodifuzor și nici de moderatorul emisiunii", instanța de fond a reținut că:

"Această interpretare este în contradicție cu norma reținută ca temei juridic la aplicarea sancțiunii, având în vedere că obligația de a respecta principiul audiatur et altera pars revine în exclusivitate radiodifuzorului, în speță, reclamantei, indiferent de calitatea persoanei care face afirmația acuzatoare."

În ceea ce privește aserțiunea recurentei-reclamante potrivit căreia "(...) moderatoarea Jurnalului de știri - d-na H., în momentul lansării de către dl. G. a afirmațiilor presupus a fi de natură acuzatoare, a avut o intervenție promptă, în acord cu prevederile art. 40 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 și i-a solicitat acestuia dovezi în susținerea afirmației sale, arătându-se totodată neîncrezătoare în aceste afirmații", instanța de fond a reținut cu privire la acest aspect că, "într-adevăr moderatorii au obligația de a solicita ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile, iar potrivit prevederii alin. (3) al aceluiași articol, moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obligația de a nu folosi și a nu permite invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență, însă această împrejurare nu este în măsură să înlăture faptul că răspunderea pentru conținutul programului difuzat revine, în exclusivitate, furnizorului de servicii media audiovizuale, în speță, reclamantei."

În raport de aceste considerații, instanța de fond a concluzionat că pârâtul CNA a reținut în mod coreț că "fapta săvârșită de reclamantă constituie o încălcare a prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului."

Cu privire la aplicarea greșită a normelor de drept material, invocate de recurenta-reclamantă, instanța de fond a reținut în mod corect că "Decizia nr. 428/03.09.2015 a fost emisă de autoritatea pârâtă cu respectarea prevederilor legale incidente, solicitarea reclamantei de anulare a actului administrativ atacat fiind neîntemeiată."

În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia "nu este indicată o normă legală prin care să se prezume relativ sau absolut un raport de prepușenie existent între un invitat într-o anumită emisiune și radiodifuzor", apărările au fost prezentate la punctul anterior.

Pe cale de consecință, solicită respingerea recursului ca nefondat, iar pe fond menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, cu consecința menținerii deciziei de sancționare contestate ca fiind temeinică și legală.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 februarie 2019.

Reclamanta A. SRL, a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Decizia nr. 428/03.09.2015, emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), privind amendarea sa cu suma de 7.000 RON, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: în principal, anularea Deciziei ca neîntemeiată, cu consecința anulării sancțiunii amenzii în cuantum de 7000 RON, iar în subsidiar, reindividualizarea sancțiunii aplicate pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

În fapt, prin Decizia nr. 428/03.09.2015, reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 7.000 de RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

În motivarea deciziei, autoritatea pârâtă a constatat că informația prezentată pe postul de televiziune "B." în regim de breaking news la data de 21.04.2015, de la ora 13:21, în cadrul "Jurnalului de știri", despre audierile ce se desfășurau în momentele respective la sediul DNA, în dosarul medicului C., persoană acuzată de trafic de influență, a conținut afirmații acuzatoare la adresa jurnaliștilor răpiți în Irak.

Autoritatea pârâtă a reținut că, în acest context, afirmațiile de natură acuzatoare făcute în cadrul intervenției domnului G. la adresa jurnaliștilor răpiți în Irak impuneau respectarea principiului audiatur et altera pars, prin urmare, radiodifuzorul era obligat să contacteze jurnaliștii la adresa cărora erau formulate acuzațiile de complicitate la răpire, pentru a-și exprima punctul de vedere, în legătură cu acuzațiile prezentate.

În acest sens, pârâta a arătat că, în condițiile în care domnul G. prezintă și realizează în mod permanent o emisiune difuzată de postul de televiziune B., acesta reprezintă radiodifuzorul, iar afirmațiile sale de natură acuzatoare privind o posibilă complicitate la răpire a unor persoane, făceau necesară contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere.

Respingând acțiunea, prima instanță a apreciat ca nefondată critica de nelegalitate formulată de reclamantă, în sensul că încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, se putea reține numai în contextul în care afirmațiile d-lui G., în calitate de invitat al emisiunii, ar fi fost aduse în emisiunea pe care acesta o realizează la postul de televiziune B., întrucât răspunderea reclamantei operează în calitate de comitent, pentru presupusa faptă comisă de jurnalist, în calitate de prepus.

În primul rând, prima instanță a apreciat că nu au incidență în speță prevederile art. 1373 alin. (1) din C. civ., întrucât în cauză nu intervine angajarea răspunderii civile delictuale a reclamantei în calitate de comitent, angajată pentru fapta prepusului său, dl. G.

În al doilea rând, prima instanță a reținut că răspunderea pe care se fundamentează decizia contestată reprezintă o formă de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, prin art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 potrivit căruia:, "Răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condițiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale."

Prima instanță a conchis, în aplicarea acestei dispoziții, că răspunderea pentru conținutul programului prezentat de postul de televiziune "B." în regim de breaking news la data de 21.04.2015, de la ora 13:21, în cadrul "Jurnalului de știri" îi revine în exclusivitate reclamantei, care are calitatea de furnizor de servicii media audiovizuale, indiferent de calitatea invitatului care, fie este prezent în studio, fie intervine, prin telefon, în timpul unei emisiuni, legea nefăcând distincție în acest sens.

Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanță a ținut seama și de definiția dată termenului de furnizor de servicii media, prin art. 1 pct. 12 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, ca fiind "persoana fizică sau juridică având responsabilitatea editorială pentru alegerea conținutului audiovizual al serviciului media audiovizual și care stabilește modul de organizare al acestuia".

Așa fiind, prima instanță a apreciat că într-adevăr, față de afirmațiile de natură acuzatoare făcute în cadrul intervenției domnului G. la adresa jurnaliștilor răpiți în Irak - "Extraordinar, terorismul și D.. D. a făcut infracțiuni economice și într-un final a vrut să se scoată punând în scenă opera aia proastă cu fraierii ăia de ziariști, de fapt unii dintre ei nu erau chiar atât de fraieri, ci erau complici cu el în toată măgăria aia și încercau să se scoată față de E. cu toată povestea asta. Nu e niciun terorist, nu e niciun nimic, este o găinărie făcută de un golan împreună cu un alt golan, despre asta este vorba. Că ulterior erau să ajungă lucrurile la o turnură tragică, asta e altă discuție. Dar terorismul, țintele lui pește erau F. cu I. și J.. Unul a fost fraier, respectiv F., iar I. și cu J., să mă scuze Dumnezeu, au fost cel puțin co-părtași la toată partea aia care a ținut o lume întreagă cu sufletul la gură."- se impunea, față de prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere, în vederea respectării principiului audiatur et altera pars.

În opinia primei instanțe, în aplicarea art. 66 alin. (1) din Codul audiovizualului, faptul că informația prezentată este de interes public, așa cum susține reclamanta, nu o exonerează pe aceasta de răspunderea pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, respectarea principiului audiatur et altera pars fiind în măsură să asigure tocmai imparțialitatea echilibrul și libera formare a opiniilor prin prezentarea punctului de vedere al persoanelor acuzate, mai ales în situația în care este vorba despre un subiect de interes public.

Față de cele reținute, prima instanță a conchis că Decizia nr. 428/03.09.2015 a fost emisă de autoritatea pârâtă cu respectarea prevederilor legale incidente, prin urmare, solicitările reclamantei de anulare a actului administrativ, iar în subsidiar, de înlocuire a sancțiunii amenzii cu somație publică sau de a reduce cuantumul amenzii la minimul special prevăzut de lege, sunt neîntemeiate. Astfel, individualizarea sancțiunii s-a efectuat ținând cont de gravitatea și efectele faptei, precum și de sancțiunile primite anterior pe parcursul ultimului an, cu respectarea art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, potrivit căruia"Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an."

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

Prima instanță a aplicat în mod corect aceste dispoziții, reținând că responsabilitatea conținutului programului difuzat revine în mod direct și în exclusivitate reclamantei, indiferent de calitatea persoanei care intervine în discuție într-o emisiune, fie moderator, realizator, prezentator de emisiuni audiovizuale sau orice altă persoană ce deține sau nu o anumită funcție, raționamentul reclamantei privind pretinsa răspundere a comitentului pentru fapta prepusului fiind eronat, în condițiile în care această formă de răspundere nu are aplicabilitate în speța dedusă judecății.

Așa cum în mod corect a apreciat prima instanță, este neconcludentă susținerea reclamantei în sensul că afirmațiile făcute de dl. G. reprezintă opinia personală a acestuia, în calitate de invitat al emisiunii, și nu de moderator și nu angajează radiodifuzorul. Prin urmare, afirmațiile sale de natura acuzatoare privind o posibila complicitate la răpire a unor persoane, făceau necesară contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere.

Înalta Curte nu poate achiesa la susținerile recurentei reclamante, în sensul că atragerea răspunderii radiodifuzorului pentru nerespectarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 ar fi fost posibilă numai dacă acuzațiile de complicitate la răpire aduse celor trei jurnaliști ar fi fost aduse de către radiodifuzor sau de către moderatoarea emisiunii și nu de către un invitat al emisiunii.

Așa cum în mod corect a apreciat prim a instanță, răspunderea pe care se fundamentează decizia contestată reprezintă o formă de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, prin art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, potrivit căruia:, "Răspunderea pentru conținutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condițiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale."

În acest context, radiodifuzorul are obligația respectării dispozițiilor art. 65 din Decizia nr. 229/201, potrivit cărora, "În emisiunile de știri și dezbateri, radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele reguli:

a) rigoare și acuratețe în redactarea și prezentarea știrilor;".

În condițiile în care, așa cum a arătat pârâta, domnul G. prezintă și realizează în mod permanent o emisiune difuzată de postul de televiziune B., trebuie considerat că reprezintă radiodifuzorul, nefiind o persoană străină de acest post. Per a contrario, dacă s-ar admite ideea că postul de televiziune nu este răspunzător pentru afirmațiile făcute în cadrul programului furnizat de către o persoană care lansează anumite afirmații în calitate de invitat și nu de moderator, deși are o emisiune proprie în cadrul respectivului post de televiziune, această interpretare ar permite eludarea cu ușurință a obligației de a respecta principiul audiatur et altera pars prin interpunerea unor persoane care, în realitate, nu sunt în totalitate neutre și imparțiale față de obiectivele respectivului post de televiziune.

De altfel, punând în balanță interesul furnizorului de servicii media audiovizuale de a aborda probleme de interes public, care suscită interesul publicului, pe de o parte, și protejarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor cărora le-ar putea fi afectat dreptul la propria imagine, viață privată sau orice alte drepturi și libertăți fundamentale, pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că furnizorul de servicii media, având calitate de profesionist, trebuie să acționeze cu diligență sporită. Această obligație de diligență nu-i permite să își decline orice responsabilitate în respectarea obligației "de a asculta și cealaltă parte" față de afirmațiile unui invitat, ales pentru a interveni într-o emisiune de știri pe baza opțiunii propriului moderator, emisiune în cadrul căreia informațiile trebuie prezentate cu "rigoare și acuratețe".

Referitor la argumentele reclamantei privind respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și libertatea de exprimare a jurnalistului, prima instanță a valorificat în mod corect jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, amintind că libertatea de exprimare implică obligații și responsabilități, iar garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (cauzele Radio France și alții contra Franței, CEDO 2004-11; Colombani și alții contra Franței, CEDO 2002-111, Bladet Tromsid și Stensaas c. Norvegiei, Cumpănă și Mazăre c. României; Stângu și Scutelnicu c. României, McVicar contra Marii Britanii).

Este adevărat că, așa cum susține reclamanta, jurnaliștii, ca și alte persoane invitate în emisiune au dreptul să-și expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă furnizorul de servicii media audiovizuale, are obligația de a lua toate măsurile legale, astfel încât emisiunile pe care le difuzează să se desfășoare într-un cadru legal reglementat de legislația audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Este neîntemeiată critica recurentei reclamante în sensul că instanța de fond invocă prevederile unei legi derogatorii, respectiv, dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, pe care nu le-a corelat cu cele ale art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, care prevăd în mod expres că principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzații de către furnizorul de servicii media.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, între dreptul la protejarea drepturilor omului și libertatea de exprimare este necesar să existe un echilibru, iar acest echilibru nu a fost respectat în cadrul ediției "Jurnalului de știri" din 21 aprilie 2015, întrucât afirmațiile de natură acuzatoare făcute în cadrul intervenției invitatului emisiunii la adresa jurnaliștilor răpiți în Irak impuneau respectarea de către reclamantă a principiului audiatur et altera pars.

În aceste condiții, Curtea constată, împărtășind concluzia primei instanțe în sensul că în speță nu este vorba despre cenzură, ci, în virtutea atribuțiilor legale de a asigura protejarea drepturilor fundamentale ale omului în programele audiovizuale, pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, și-a exercitat activitatea de control asupra conținutului programului oferit de reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea audiovizualului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL, împotriva Sentinței nr. 296 din 03 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV