ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3212/2015

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 aprilie 2013, sub nr. x/2/2013, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) în principal, anularea deciziei nr. 151 din 09 aprilie 2013 emisă de C.N.A.; (ii) în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu somație publică sau diminuarea amenzii spre minimul legal.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2889 din 2 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea acțiunii formulate de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea deciziei nr. 151 din 09 aprilie 2013 emisă de C.N.A. și exonerarea reclamantei de plata amenzii în cuantum de 30.000 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2889 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ. (2010). În acest sens, s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală, pentru următoarele motive: Referitor la considerentul potrivit căruia, „Curtea apreciază că gradul de gravitate al elementelor difuzate în cadrul dialogului din emisiunea din 19 februarie 2013, reținut ca element material al contravenției de către C.N.A., nu este nicicum atât de ridicat precum pârâtul invocă în cadrul actului sancționator, în condițiile în care, emisiunea în cauză a fost redifuzată dintr-o emisiune anterioară, care nu a fost apreciată ca susceptibilă de a încălca obligațiile de protecție a minorilor la data difuzării în direct, chiar în condițiile legislației de la acea dată”, se imun a fi avute în vedere următoarele aspecte: La data difuzării inițiale a emisiunii „B.”, respectiv 11 noiembrie 1999, cadrul de reglementare în domeniul audiovizual era cel dat de Legea nr. 48/1992, lege abrogată de dispozițiile Legii nr. 504/2002. Emisiunea „B.” se difuza în toamna anului 1999, în intervalul orar 22.30-00.00, conform documentelor transmise la C.N.A. de postul C., astfel încât, la data respectivă, data transmiterii în direct (așa cum distinge instanța de fond), această emisiune nu putea fi susceptibilă a încălca obligațiile legale de protecție a minorilor, tocmai din perspectiva orei de difuzare, situație în care nu putea fi aplicată „la acea dată” o sancțiune pentru încălcarea unor norme care nu fuseseră emise încă de legiuitor. Art. 39 din Legea audiovizualului prevede că „difuzarea în serviciile de televiziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective”. Mai mult, atât legiuitorul român, cât și cel european au condiționat „orar” difuzarea emisiunilor cu conținut „potențial dăunător”, iar nu în funcție de „un anumit grad de gravitate al elementelor difuzate”, așa cum interpretează instanța de fond. Ceea ce a ignorat instanța de fond este faptul că sancțiunea nu a fost aplicată pentru difuzarea unor subiecte referitoare la „boli venerice sau relații extraconjugale”, ci pentru că un conținut ca cel difuzat de reclamantă în cadrul emisiunilor respective nu putea reprezenta un model de educație în dezvoltarea armonioasă a minorului. Legea nu putea să prevadă în cadrul art. 39, așa cum greșit apreciază instanța de fond, tipurile de dialoguri, fapte sau acțiuni, care să constituie a priori elemente constitutive ale contravenției, așa cum nici nu distinge după cum emisiunile sunt la prima difuzare, în direct sau în reluare ori redifuzate, ci stabilește la modul general că orice program de natură să afecteze minorii trebuie difuzat la ore care nu le sunt accesibile acestora. Or, emisiunile ce au făcut obiectul controlului Consiliului au fost difuzate cu începere de la ora 17.00, oră accesibilă minorilor, fiind încadrate de radiodifuzor ca făcând parte din categoria celor ce pot fi vizionate de copiii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul părinților sau împreună cu familia. În ceea ce privește netemeinicia faptei reținute în sarcina intimatei-reclamante în condițiile în care considerentul instanței de fond a fost acela că „dialogul reținut de C.N.A.ca temei al contravenției l-a reprezentat o redifuzare a unei emisiuni veche de 14 ani și care a fost începând cu acel moment de maximă notorietate pentru public, notorietate pe care și-a păstrat-o până astăzi. (…) De reținut și faptul că ceea ce a fost redifuzat a reprezentat punctul de vedere al unui terț, prezentat la vremea respectivă în cadrul unui dialog cu însăși titulara dreptului subiectiv”, analiza instanței de control judiciar trebuie să aibă în vedere că: - dispozițiile legale a căror încălcare a fost reținută în sarcina intimatei-reclamante, respectiv art. 30 din Codul audiovizualului, prevăd ca furnizorii de servicii media au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viață privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine; - simpla considerație privind „maxima notorietate” a unui „dialog” nu demonstrează netemeinicia faptei, atât timp cât Legea audiovizualului definește la art. 1 furnizorul de servicii media ca fiind persoană fizică sau juridică având responsabilitate editorială pentru alegerea conținutului audiovizual al serviciului media audiovizual și care stabilește modul de organizare a acestuia. Art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului stabilește o răspundere exclusivă în sarcina radiodifuzorului în privința emisiunilor difuzate, fără să distingă după cum acestea sunt înregistrate (și au o vechime de 14 ani) sau se transmit în timp real, concomitent cu desfășurarea lor. În ceea ce privește considerentul instanței, preluat din apărările intimatei-reclamante „că ceea ce a fost difuzat a reprezentat punctul de vedere al unui terț în cadrul unui dialog cu însăși titulara dreptului subiectiv” se impune a se constata că: Intimata-reclamantă cunoștea conținutul materialului și tocmai în „considerarea” acestui conținut, „de scandal”, cu bună-știință a ales să-l redifuzeze, neexistând nicio justificare rezonabilă pentru readucerea acestuia în atenția publicului, după 14 ani, simpla prezență a unuia dintre protagoniștii dialogului în studioul emisiunii neconstituind un motiv care să facă necesară difuzarea înregistrării. În speță, nu se poate invoca niciun interes public general pentru redifuzarea înregistrărilor, întrucât conținutul acestora, la o oră accesibilă minorilor, nu dovedește o utilitate pentru colectivitate sau vreo importanță socială. În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile nr. 2889 din 02 octombrie 2013, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, și menținerii deciziei emise de C.N.A., ca fiind legală și temeinică.

Apărările formulate în cauză Intimata SC A. SA a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, pentru următoarele motive: 4.1. Instanța de fond în mod legal și temeinic a constatat că în cadrul emisiunilor postului C. nu au fost încălcate dispozițiile normative privind protecția minorilor în cadrul programelor audiovizuale. Prin argumentarea sa, recurentul ocolește ipoteza conținută de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, respectiv capacitatea programului de a „afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor”. Între această condiție prevăzută de lege și ipoteza susținută de C.N.A. - emisiunea nu reprezintă un model de educație în dezvoltarea armonioasă a minorului - nu există identitate, interpretarea și aplicarea de către recurent a normei legale fiind în mod evident una mai largă și favorizatoare aplicării unei sancțiuni. Cu alte cuvinte, C.N.A. nu a aplicat sancțiunea, așa cum prevede art. 39 alin. (2) din lege, pentru că efectele emisiunii asupra dezvoltării copiilor sunt negative, ci a aplicat sancțiunea pentru că nu a identificat elementele pozitive ale acesteia. Or, tocmai acel aspect a fost avut în vedere de către instanța de fond, inexistența efectelor pozitive nu echivalează cu existența efectelor negative. 4.2. Instanța de fond în mod legal și temeinic a constatat că în cadrul emisiunilor postului C. nu au fost încălcate dispozițiile normative privind dreptul la imagine a persoanei. Instanța a ajuns la această concluzie urmare a fragmentului de emisiune în care invitatei D. îi erau aduse acuzații care îi puteau afecta onoarea și demnitatea a constat în redifuzarea înregistrării unui fragment dintr-o altă emisiune, difuzată cu 14 ani în urmă, în 1999. În perioada scursă de la acel moment inițial, în opinia publică s-a cristalizat concluzia că acuzele ce i-au fost aduse doamnei D. în anul 1999 de dl. E. erau complet fanteziste, neadevărate. Prin urmare, prin redifuzarea acestei înregistrări, era exclusă posibilitatea ca efectul să fie negativ în ceea ce privește imaginea d-nei D. De altfel, aceasta însăși, în calitate de titular al drepturilor subiective nepatrimoniale despre care C.N.A. susține că au fost încălcate, nu s-a opus subiectului emisiunii și a fost de acord cu difuzarea înregistrării, tocmai pentru că a conștientizat incapacitatea vătămătoare a acesteia. În criticile pe care le aduce sentinței recurate, C.N.A. nici nu susține de altfel că acuzele din 1999 făcute de dl. E. ar mai fi fost în 2013 susceptibile de a fi crezute de cineva. C.N.A. își întemeiază teza contravențională pe o prezumată afectare a imaginii d-nei D., urmare a faptului că acesteia i-au fost aduse acuzații. Din perspectiva C.N.A., existența acestor acuzații, oricât de lipsite de credibilitate ar fi ele, determină o afectare a imaginii. O asemenea ipoteză însă nu poate fi primită, întrucât ei îi lipsește un element constitutiv principal, prejudiciul. Prin urmare, în condițiile în care însăși d-na D. a considerat că redifuzarea înregistrării în forma ei needitată nu este susceptibilă de a-i afecta imaginea, intervenția sancționatoare a C.N.A. este nelegală.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație Justiție Prin încheierea din data de 28 aprilie 2015 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. (2010), și s-a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului, cu citarea părților, la data de 20 octombrie 2015. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează. Reclamanta SC A. SA a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 95 2 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Decizia C.N.A. nr. 151 din 09 aprilie 2013, prin care s-a dispus sancționarea acesteia cu amendă în cuantum de 30.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 19 alin. (1) și (2) lit. f) și k) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările ulterioare, precum și ale art. 30 din aceeași decizie. Pentru a decide în acest sens, membrii Consiliului au constatat că difuzarea de la ora 17.00 a două ediții ale emisiunii „F.”, respectiv cele din 19 și 21 februarie 2013 (care au cuprins fragmente din emisiunea „B.” din 11 ianuarie 1999, în care dl. E. aducea acuzații de natură morală și penală la adresa d-nei D.), s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale privind protecția minorilor și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. În mod eronat prima instanță a apreciat că gradul de gravitate al elementelor difuzate în cadrul dialogului din emisiunea din 19 februarie 2013 nu este nicidecum atât de ridicat, precum se invocă în actul de sancționare, în condițiile în care emisiunea în cauză a fost redifuzată dintr-o emisiune anterioară, care nu a fost apreciată ca fiind susceptibilă de a încălca obligațiile de protecție a minorilor la data difuzării ei în direct. Potrivit art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective. Din interpretarea acestor norme legale se observă că legiuitorul nu face distincție în funcție de gradul de gravitate al elementelor de conținut ale programelor și nici după cum emisiunile sunt la prima difuzare ori redifuzare, în direct sau în reluare. În condițiile în care emisiunile ce au făcut obiectul controlului Consiliului au fost difuzate cu începere de la ora 17.00, oră accesibilă minorilor, fiind încadrate de radiodifuzor ca făcând parte din categoria celor ce pot fi vizionate de copiii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul părților sau împreună cu familia, în mod legal autoritatea pârâtă a reținut încălcarea de către reclamantă atât a dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, cât și a dispozițiilor art. 19 din Codul audiovizualului, care stabilesc criteriile în funcție de care se clasifică programele difuzate, în scopul asigurării protecției minorului și a informării publicului cu privire la protecția acestora. Referitor la emisiunea a cărei redifuzare s-a realizat, respectiv Emisiunea „B.”, se constată că aceasta se difuza în toamna anului 1999, în intervalul orar 22.30-00.00, astfel că, din perspectiva orei de difuzare, nu era susceptibilă de a încălca obligațiile legale de protecție a minorilor. În mod eronat prima instanță a reținut că sancțiunea a fost aplicată exclusiv pentru faptul că în dialog s-a făcut referire la relații extraconjugale și la boli venerice, întrucât analiza deciziei contestate evidențiază faptul că la aplicarea sancțiunii s-a avut în vedere că un conținut ca cel difuzat de reclamantă pe parcursul a două emisiuni, într-un interval orar în care minorii au acces neîngrădit la vizionare, nu putea reprezenta un model de educație în dezvoltarea armonioasă a acestora. În egală măsură, s-a apreciat că prin difuzarea emisiunii cu un astfel de conținut au fost afectate drepturi și libertăți fundamentale ale omului, în speță, demnitatea, onoarea și reputația d-nei D., la adresa căreia a fost folosit un limbaj injurios și au fost formulate acuzații de natură morală. Or, potrivit art. 30 din Codul audiovizualului, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine. În consecință, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurent și urmează să dispună, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 488 pct. 8 și art. 496 C. proc. civ. (2010), admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.