ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2358/2015

Decizia nr. 2358/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 309 din 20 iunie 2013, emisă de pârâtul Consiliului Național al Audiovizualului, și exonerarea de plata amenzii stabilite, în cuantum de 100.000 lei. În subsidiar, a solicitat instanței să constate că sancțiunea aplicată de pârâtul CNA este disproporționată față de gravitatea faptei reținute și să dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 4071 din 17 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, și a anulat Decizia nr. 309 din 20 iunie 2013, emisă de pârât.

2.1. Împotriva Sentinței civile nr. 4071 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului.

2.2. Procedura de filtrare a recursului a fost urmată în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

2.3. Motivele de recurs înfățișate de recurentul Consiliul Național al Audiovizualului (CNA)

Recurentul-pârât și-a fundamentat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dezvoltând, în esență, următoarele critici față de sentința primei instanțe, în contextul reiterării situației de fapt generatoare a litigiului:

- în mod greșit instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001 în sensul că, deși a admis aplicabilitatea în cauză a principiului specialia generalibus derogant, a apreciat în mod artificial că aplicarea O.G. nr. 2/2001 nu ar putea fi deplin înlăturată întrucât legea audiovizualului nu conține nicio prevedere care să definească noțiunea de contravenție;

- instanța de fond a apreciat că CNA nu a aplicat efectiv criteriile de individualizare a sancțiunii, constatând nelegal și contrar practicii constate a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în această materie că decizia atacată este lovită de nulitate pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001 și pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001 și pentru încălcarea art. 90 alin. (2) din legea audiovizualului;

- nerespectarea cerinței de a aplica sancțiunea distinct pentru fiecare contravenție, astfel cum se prevede în art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 nu atrage nulitatea procesului-verbal de contravenție decât în măsura în care se face dovada unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei de sancționare, ceea ce nu este cazul în speță întrucât cuantumul amenzii de 100.000 lei a fost stabilit corect de consiliu, față de criteriile prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, dozat la jumătatea limitei, maximul fiind de 200.000 lei;

- cu privire la motivele de netemeinicie a deciziei reținute de prima instanță ca viciind decizia contestată, în mod eronat s-a apreciat că prevederile art. 67 din Codul audiovizualului nu au fost încălcate;

- dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, fiind susceptibil de anumite restrângeri, mai ales în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le apără, cum ar fi autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești, garanția oferită de art. 10 din Convenție fiind subordonată condiției ca cei interesați să acționeze cu bună credință astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere.

Examinând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat, sus-arătat, față de probatoriul administrat, ca și în considerarea prevederilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că nu este fondat recursul de față, pentru considerațiunile în continuare expuse.

3.1. Cu referire la criticile recurentului-pârât vizând greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001, Înalta Curte reține că acestea sunt întemeiate în măsura în care s-a reținut nulitatea, din punct de vedere formal, a actului atacat și prin raportare la norma cuprinsă în O.G. nr. 2/2001. Aceasta întrucât, astfel cum în mod corect a arătat recurentul, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cristalizată în această materie, s-a stabilit că Legea audiovizualului nr. 504/2002 derogă de la dreptul comun în materia contravențiilor, respectiv O.G. nr. 2/2001, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Raportat însă la împrejurarea că instanța de fond a analizat legalitatea actului atacat ca și a sancțiunii aplicate și din perspectiva conformității cu prevederile art. 15 și art. 90(4) din Legea nr. 504/2002 și reținând totodată că nu doar încălcările prevederilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001 au condus la concluzia nelegalității și netemeiniciei deciziei emise de recurentul-pârât, instanța de control judiciar apreciază așadar că nu se impune reformarea soluției adoptate de instanța de fond.

În acest sens prezintă relevanță împrejurarea că, analizând obligațiile care îi revin CNA referitor la individualizarea sancțiunilor aplicate prin decizii, prima instanță a avut în vedere că, potrivit art. 90 alin. (4) mai sus menționat, "individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioada de cel mult un an."

Din analiza textului de lege mai sus enunțat, rezulta că în situația în care CNA constata săvârșirea uneia sau mai multor contravenții a căror sancționare o dispune prin decizie, acestuia îi revine obligația de a individualiza sancțiunea aplicată pentru fiecare dintre contravenții, potrivit criteriilor expres prevăzute de lege, respectiv:

i) gravitatea faptei;

ii) efectele faptei;

iii) sancțiunile primite anterior, pe o perioada de cel mult un an, pentru aceleași fapte.

Această condiție esențială a adoptării actului administrativ de sancționare nu a fost respectată. Aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 ar fi presupus ca în cadrul deciziei să se regăsească analizate, pentru fiecare faptă contravențională reținută, fiecare dintre cele trei criterii enumerate la punctele i) - iii) de mai sus.

Or, această analiză nu se regăsește în cadrul deciziei. Cele trei criterii nu au fost nici enunțate și nici analizate.

Prin urmare, cauza de nulitate stabilită de instanța de fond nu este contrară, integral, practicii consolidate a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și nu este nici nelegală întrucât decizia de sancționare nu cuprinde, nici măcar sub forma unor simple mențiuni, criteriile de individualizare a sancțiunii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002.

3.2. În ceea ce privește criticile recurentului-pârât vizând aspectele de temeinicie a deciziei contestate, deopotrivă analizate de prima instanță, Înalta Curte constată cu titlu preliminar că judecătorul fondului a întreprins o analiză detaliată a conținutului actului atacat, făcând numeroase trimiteri, în considerentele sentinței, la pasaje concret arătate din emisiunile monitorizate care, în esență, au vizat reținerea dlui. E.

Raportat la maniera în care Consiliul autorității pârâte a apreciat că s-a realizat tratarea acestui subiect, instanța de fond a reținut că emisiunile menționate în decizia de sancționare au avut preponderent caracterul unor emisiuni de dezbateri, de tip interactiv, în cadrul cărora au fost exprimate o serie de opinii cu privire la anumite evenimente, pornind de la faptul necontestat, și anume arestarea directorului general al postului TV F.

În esență, prin actul atacat s-a reținut, pe de o parte, că opiniile prezentate în dezbaterea acestui subiect au aparținut jurnaliștilor care realizează emisiuni la postul A., o atare situație fiind de natură a canaliza și influența opinia publicului cu privire la aspectele aduse în atenția sa, iar pe de altă parte, că între faptele și opiniile prezentate nu a fost asigurată o distincție clară, împrejurare de natură a afecta corectitudinea și obiectivitatea informațiilor oferite publicului telespectator.

În acord cu cele reținute și de către prima instanță și contrar susținerilor recurentului-pârât Înalta Curte apreciază că în mod efectiv, în contextul factual al cauzei și față de evenimentul generator al dezbaterilor nu pot fi confirmate încălcările prevederilor art. 43 alin. (1), ale art. 64 alin. (1) lit. b), art. 66 alin. (1) lit. a) și ale art. 67, reținute în sarcina reclamantei intimate și menționate ca atare, ca temei al amenzii aplicate prin actul atacat.

Astfel, cu privire la sancționarea reclamantei în temeiul art. 43 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, Înalta Curte reține netemeinicia criticilor recurentului, achiesând la analiza și argumentația înfățișată prin considerentele sentinței atacate.

Potrivit acest text normativ, "radiodifuzorii trebuie să evite să aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile unor cauze aflate pe rol în justiție sau în curs de cercetare, prin comentariile și luările de poziție proprii sau ale invitaților, inclusiv ale avocaților părților."

Decizia CNA nu conține propriu zis o motivare a modului în care acest articol a fost încălcat în cadrul emisiunilor reclamantei intimate.

Cum însă Parchetul și instanțele nu sunt părți în procesul penal, invocând art. 43 alin. (1) din Decizia CNA nr. 220/2011, nu poate fi primită critica recurentului CNA care a avut în vedere o eventuală atingere a dreptului la un proces echitabil al celor două instituții menționate, întrucât în discuție a fost exclusiv măsura reținerii și arestării.

Nefondate sunt și celelalte critici ale recurentului, pornind de la indicarea în cuprinsul deciziei de sancționare, ca temei al amenzii aplicate, a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b) și a art. 66 lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011.

Constatarea de către CNA a încălcării obligației de prezentare a punctului de vedere al tuturor părților implicate în speță este neîntemeiată.

Emisiunile sancționate au prezentat permanent punctul de vedere al autorităților judiciare, acesta regăsindu-se în actele de urmărire penală și în cele de la dosarul de instanță, care au fost pe larg prezentate.

Instanța de fond în mod corect a stabilit că din probele administrate în cauză nu reiese existența vreunui comunicat al unei autorități, care să nu fi fost prezentat de către intimată în emisiunile respective.

Recurentul CNA a susținut și prin cererea de recurs caracterul critic și acuzator al opiniilor exprimate și a concluzionat că în acest fel a fost încălcată obligația legală de favorizare a pluralității de opinie.

Obligația legală de asigurare a pluralismului de opinie și idei, conținută atât de art. 3 din Legea nr. 504/2002, cât și de art. 66 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizual nu însă sunt unele care să aibă o incidență absolută.

Analiza logică a textelor de lege conduce la concluzia că obligația asigurării pluralității opiniilor este incidentă numai în măsura în care ar exista idei aflate în antiteză.

Decizia CNA însă nu precizează care sunt ideile aflate în antiteză, respectiv care sunt opiniile a căror diseminare a fost împiedicată de intimata-reclamantă.

Înalta Curte apreciază totodată că se impune recunoașterea prevalenței și incidenței în cauză a principiilor stabilite în jurisprudența Curții de la Strasbourg și care sunt categorice în ceea ce privește precăderea și caracterul preeminent pe care exercitarea dreptului fundamental la libera exprimare le are în raport cu aproape toate celelalte valori sociale.

De aici s-a născut și obligația maximei prudențe și moderații pe care autoritatea publică trebuie să le manifeste atunci când intervine împotriva exercitării acestui drept fundamental.

Cu privire la libertatea de opinie garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este de precizat inter alia că exprimarea unei opinii semnifică, în ultimă analiză, formalizarea unei judecăți de valoare cu privire la un anumit fapt social care nu are a fi confundată cu relatarea unor activități sau a unor împrejurări ce se petrec în viața de toate zilele. Consecința unei atare distincții prezintă relevanță din perspectiva libertății presei, în sensul că, după cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, dacă materializarea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare "nu se pretează la demonstrarea exactității lor. Mai mult, a pretinde o asemenea demonstrație înseamnă a aduce atingere chiar libertății de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului" (Cauza Prager și Oberschlick v. Austriei, hotărârea din 26 aprilie 1995).

În fine, din perspectiva conținutului precedentelor jurisprudențiale enunțate, Înalta Curte reține totodată că distincția operată de prima instanță între fapte și opinii este corectă, fiind ca atare justificate și valențele juridice acordate unei atare diferențieri.

Deopotrivă, aprecierea cu privire la existența "opiniilor imparțiale" apare ca fiind susținută atât de argumente ce țin de logica semantică dar și de cea juridică cât și de contextul factual, specific, al prezentei cauze, după cum în mod corect s-a reținut.

Concluzionând, Înalta Curte arată că nu subzistă în cauză motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de natură a antrena casarea hotărârii primei instanțe, astfel că în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va fi respins ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului împotriva Sentinței civile nr. 4071 din 17 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN