ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3136/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, în principal anularea deciziei nr. 65/14.02.2017, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii de 40.000 RON aplicată prin decizia menționată cu somația publică sau cel puțin reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege - în cazul în care instanța apreciază că nu se impune înlocuirea sancțiunii amenzii cu somația publică.

În temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat și suspendarea executării Deciziei CNA nr. 65/14.02.2017, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 3175 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel București a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii de suspendare a executării Deciziei CNA nr. 65/14.02.2017 și a respins în tot, cererea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii în anulare.

În motivare arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă, în exercitarea rolului său de "câine de pază al democrației", a prezentat pe postul de televiziune B., pe parcursul mai multor emisiuni, cele 8 materiale video realizate și înregistrate de dl. C.. Difuzarea materialelor a avut loc în considerarea dreptului publicului de a fi informat cu privire la chestiuni de interes public general. Discuțiile moderatorilor cu invitații s-au rezumat la conținutul înregistrărilor difuzate pe post, iar în virtutea dreptului la opinie, aceștia și-au exprimat punctul de vedere cu privire la dezvăluirile făcute de dl. C..

Subiectele prezentate nu au avut un scop decredibilizarea DNA sau a SRI, ci tragerea unui semnal de alarmă cu privire la suspiciunile ce planau asupra probității profesionale a persoanelor aflate la conducerea acestor două instituții.

B. fiind un post de televiziune de știri, al cărui principal obiectiv este informarea cetățenilor cu privire la subiectele de actualitate de natură politică, economică și socială, era de datoria reclamantei să facă cunoscute dezvăluirile lui C. despre persoanele și instituțiile de stat implicate. Înregistrările video redate pe post chiar au atras atenția organelor abilitate, care au demarat cercetări în vederea stabilirii veridicității informațiilor aduse la cunoștința publicului.

Pe de altă parte, B. nu avea nicio obligație legală de a demonstra veridicitatea acuzațiilor aduse persoanelor și instituțiilor vizate, nedispunând de prerogativele legale pentru a produce probe în acest scop.

Titlurile afișate pe ecran au prezentat rezumativ fragmente din dezvăluiri, fiind în deplină concordanță cu evenimentele și datele prezentate în emisiune.

Purtătorii de cuvânt ai SRI și DNA aveau posibilitatea de a interveni pe parcursul emisiunilor subsecvente sau puteau oferi comunicate oficiale, prin care să exprime poziția instituțiilor față de acuzațiile lui C..

Moderatori emisiunilor incriminate și-au respectat îndatoririle profesionale, având o atitudine corectă în cadrul dezbaterilor purtate cu invitații emisiunilor.

Pentru aceste considerente, sentința este nelegală, fiind asigurată o informare obiectivă a publicului, prin prezentarea faptelor în mod imparțial și cu bună-credință.

Așa cum s-a arătat în motivarea acțiunii, dreptul la opinie și la liberă exprimare este garantat prin art. 30 din Constituție și art. 10 din Convenția EDO.

Instanța de fond a reținut că maniera în care sunt transmise informațiile de interes public se înscrie în sfera noțiunii de fapte, iar nu de judecăți de valoare și că, în speță, transmiterea informației de către jurnalist nu s-a realizat cu bună-credință, afirmațiile despre fapte nefiind probate la momentul realizării și difuzării emisiunii.

Astfel, făcând abstracție de sursa informațiilor difuzate pe post și dând o interpretare greșită dispozițiilor legale ce garantează libera exprimare, instanța a reținut că informațiile de interes public se înscriu în sfera noțiunii de fapte.

Acest raționament nu poate fi validat, radiodifuzorul nefiind cel care a emis acuzațiile, ci îndeplinind numai rolul de transmițător al informațiilor pe care C. a dorit să le ofere publicului.

În mod evident nu s-au emis decât judecăți de valoare, afirmațiile moderatorilor și ale invitaților neputând constitui acuzații factuale la adresa persoanelor și instituțiilor vizate de cele 8 înregistrări video.

Este injust ca reclamanta să suporte consecințele acțiunii de a difuza pe postul de televiziune aceste înregistrări, care au conținut de interes general și care au fost realizate de o persoană publică.

Scopul difuzării înregistrărilor a fost acela de a determina autoritățile abilitate să se sesizeze din oficiu pentru a efectua verificările necesare, recurenta fiind în imposibilitate de a proba acuzațiile conținute în aceste înregistrări. De altfel, atribuțiile sale nu sunt acelea de a se subroga în drepturile și obligațiile organelor statului, ci de a informa publicul cu privire la problemele de interes general, cu respectarea art. 64 din Decizia nr. 220/2011 și a art. 31 alin. (1) din Constituție.

Pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța de fond, libertatea de exprimare a jurnalistului nu poate fi cenzurată decât în mod excepțional, presa liberă și responsabilă ajutând la stabilirea adevărului și la afirmarea cetățeanului, ca membru al societății.

Pe cale de consecință, recurenta apreciază că instanța de fond în mod nelegal a înlăturat prevederile art. 30 din Constituție și art. 10 din Convenția EDO, încuviințând astfel cenzurarea de către Consiliu a libertății de exprimare și a dreptului la opinie.

Este important de menționat că acuzațiile nu au fost aduse de radiodifuzor, de moderatori emisiunilor sau de către invitați, iar instanța a apreciat vădit eronat contrariul.

Cu toate acestea, reclamanta a efectuat demersuri pentru obținerea unor puncte de vedere de la persoanele și instituțiile implicate, aspect care rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Împrejurarea că prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție nu s-a realizat în cadrul acelorași emisiuni, ci în emisiuni ulterioare este justificată în mod firesc și logic, fiind vorba despre instituții publice, ale căror puncte de vedere nu puteau fi prezentate imediat, cu atât mai mult luând în considerare orele difuzării emisiunilor.

O eventuală încălcare a dreptului la propria imagine al unei persoane nu trebuie presupusă, ci dovedită. Or, CNA a reținut numai că, în cadrul emisiunilor, moderatori și invitații s-ar fi lansat în comentarii cu caracter acuzator la adresa unor instituții publice, fără să reiasă că acestea din urmă ar fi reclamat o atingere adusă imaginii lor publice.

În acest context, se arată că CNA nu poate constata din oficiu încălcarea dreptului la propria imagine, neputându-se substitui instituțiilor vizate.

Nicio cerere de acordare a dreptului la replică nu a fost solicitată din partea DNA, iar B. a prezentat dovada că a solicitat reacții despre dezvăluirile lui C.. De asemenea, a difuzat punctul de vedere al purtătorului de cuvânt al SRI, o declarație a lui D. și punctul de vedere al lui E., toate cu privire la materialele difuzate. Drept urmare, motivarea sentinței din perspectiva încălcării art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 se fundamentează pe interpretarea greșită a acestor dispoziții legale.

Din succesiunea alineatelor art. 91 rezultă că revine Consiliului obligația de a emite mai întâi o somație de intrare în legalitate și, în cazul neconformării destinatarului, respectiv a încălcării din nou a acelorași prevederi, sunt îndeplinite condițiile de aplicare a amenzii. Nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu nu atrage direct aplicarea sancțiunii amenzii.

Or, în cauză, nu a fost emisă o somație publică prealabilă emiterii deciziei contestate, așa încât sancțiunea contravențională a fost impusă cu nerespectarea art. 91 alin. (2) și (3) din Legea nr. 504/2002.

Având în vedere factorii identificați în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 și toate considerațiile anterior arătate referitoare la condițiile, împrejurările, circumstanțele săvârșirii faptei, scopul urmărit și urmarea produsă precum și în temeiul principiului gradualității sancționării, recurenta-reclamantă apreciază că se impunea fie înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment/somație publică, fie reducerea cuantumului amenzii.

Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului nu a formulat întâmpinare la recurs.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 12.05.2021.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele motive:

Recurenta-reclamată susține că, prin intermediul postului său de televiziune, a exercitat rolul de "câine de pază al democrației", difuzând înregistrările cu dezvăluirile lui C., subiectele prezentate neavând ca scop decredibilizarea instituțiilor statului (DNA și SRI), ci atragerea atenției publice și a autorităților competente asupra unor suspiciuni care planau asupra probității profesionale a persoanelor aflate la conducerea celor două instituții.

Prin decizia nr. 65/14.02.2017 contestată, CNA a sancționat postul de televiziune B. cu amendă în valoare de 40.000 RON, reținând că, în cadrul mai multor emisiuni difuzate în perioada 19.12.2016 - 16.01.2017, radiodifuzorul nu a asigurat informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și nu a favorizat libera formare a opiniilor, încălcând atât dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cât și principiul audiatur et altera pars, prevăzut de art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, adoptat prin decizia CNA nr. 220/2011.

Instanța de fond a considerat că materialele elaborate de C. au fost difuzate de postul de televiziune B. într-un mod de natură a acredita o opinie preponderent acuzatoare la adresa activității instituțiilor DNA și SRI, respectiv fără a fi privite și critic.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, (t)oți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.

Potrivit art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, forma în vigoare la data faptelor, În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

De asemenea, potrivit art. 64 alin. (1) lit. b) din același Cod, deopotrivă invocat prin decizia atacată, (î)n virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:(…) b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință.

Iar potrivit art. 66 alin. (1) lit. a), (î)n programele de știri și dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea imparțialității, echilibrului și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică.

Recurenta-reclamantă reia susținerile potrivit cărora informațiile erau de interes general, însă acest aspect nu a fost negat de către instanța de fond, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că este reluat inutil prin cererea de recurs. Instanța a reținut că informațiile erau de interes public și tocmai pe baza acestei premise se manifestă necesitatea respectării imperativului informării corecte și echilibrate a publicului.

Luând în considerare conținutul explicit al dispozițiilor normative anterior enunțate, raportat la maniera concretă de derulare a emisiunilor care au atras sancționarea radiodifuzorului (prezentată pe larg în conținutul deciziei CNA), Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit corect că înregistrările difuzate nu au fost privite și critic, adică informația nu a fost transmisă în mod neutru, ci părtinitor, având în vedere în special poziția moderatorilor emisiunilor, care nu au asigurat o dezbatere corectă, cu argumente pro și contra, aptă să aducă în fața publicului principalele puncte de vedere aflate în opoziție.

Sunt nefondate susținerile recurentei potrivit cărora în cadrul emisiunilor s-ar fi exprimat numai opinii, radiodifuzorului nerevenindu-i obligația de a proba susținerile lui C.. În realitate, înregistrările au cuprins acuzații referitoare la fapte și comportamente ilegale/imorale, caz în care art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului impune în sarcina radiodifuzorului obligații concrete, și anume, susținerea cu dovezi și respectarea principiului audiatur et altera pars.

În concluzie, nu s-a realizat echilibrul care să permită în mod real publicului să-și formeze propria opinie cu privire la subiectele dezbătute, iar recurenta-reclamantă susține fără temei că au fost respectate dispozițiile legale privind informarea obiectivă și corectă a publicului.

În speță, date fiind obligațiile pe care Legea nr. 504/2002 și Decizia CNA nr. 220/2011 le impun radiodifuzorilor, limitările decurg din aplicarea dispozițiilor legale amintite, care urmăresc un scop legitim și sunt necesare într-o societate democratică, imperativul interesului general, clamat de recurentă, nefiind de natură a justifica orice tip de atitudine a jurnalistului.

Este adevărat că libertatea de exprimare a jurnaliștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează, însă în cauză considerentele instanței asupra nerespectării de către radiodifuzor a limitelor pe care le presupune libertatea de exprimare sunt apreciate de către instanța de recurs a fi corecte.

Astfel, curtea de apel nu a reținut că informațiile publice se înscriu în noțiunea de fapte, așa cum susține recurenta, ci a reținut, raportat la încălcările concrete imputate radiodifuzorului, că modalitatea de a transmite informațiile intră în categoria faptelor, iar nu a judecăților de valoare.

De asemenea, instanța a reținut lipsa bunei-credințe, coroborată cu neprobarea acuzațiilor referitoare la fapte, prezentate în înregistrările difuzate.

Pentru conținutul acestor înregistrări, chiar dacă ele sunt realizate de o terță persoană, este responsabil și radiodifuzorul, în virtutea deciziei sale de a difuza/transmite informațiile respective. Această responsabilitate reiese chiar din dispozițiile art. 30 din Constituție, invocat de către recurentă, care, prin alin. (8), stabilește că răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.

Un element important în aprecierea instanței de fond l-a constituit atitudinea subiectivă a jurnaliștilor pe parcursul emisiunilor, marcată de lipsa echilibrului, care a impus sancționarea pentru modul de prezentare a informațiilor.

Instanța de fond a subliniat că informațiile transmise nu vizau în principal oameni politici, în privința cărora, principial, protecția este una redusă, ci aveau legătură cu înfăptuirea actului de justiție, respectiv cu activitatea DNA, a SRI și a persoanelor aflate la conducerea acestor instituții.

Prin conținutul lor, emisiunile au pretins săvârșirea unor fapte imorale sau infracționale de către persoane publice aflate la conducerea unor instituții publice așa încât transmiterea informației de către jurnalist trebuie să fie realizată cu bună-credință, cu respectarea obligației de informare obiectivă, corectă, echilibrată.

În consecință, nu poate fi reținută critica recurentei privitoare la încălcarea dreptului său la liberă exprimare.

Aceste prevederi nu recunosc numai dreptul persoanelor acuzate de a interveni spre a-și exprima un punct de vedere în cadrul emisiunii radiodifuzorului, ci instituie și obligația acestuia de a lua măsurile care se impun pentru a asigura exprimarea acestui punct de vedere, adică impun radiodifuzorului un comportament activ.

Cât privește punctele de vedere difuzate, instanța de fond a tratat pe larg relevanța lor în context, în raport de emisiunile și datele la care aceste puncte de vedere au fost difuzate, aspecte pe care recurenta-reclamantă nu le combate.

Înalta Curte găsește neconvingătoare explicațiile recurentei asupra motivelor difuzării acestor puncte de vedere cu întârziere față de primele emisiuni în care au fost promovate înregistrările acuzatoare. Invocata imposibilitate practică de exprimare a unui punct de vedere de către instituțiile publice acuzate, în cadrul aceleiași emisiuni, întrucât acesta trebuie verificat și aprobat în prealabil sau ora difuzării emisiunii nu sunt apte să înlăture constatarea încălcării dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului.

Susținerea recurentei potrivit căreia acuzațiile nu au fost aduse de radiodifuzor, care nu a făcut decât să difuzeze cele opt înregistrări realizate de C., nu poate fi primită întrucât responsabilitatea pentru conținutul audiovizual difuzat este a furnizorului de servicii media. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că decizia acestuia de a difuza înregistrările care cuprindeau acuzații referitoare la fapte și comportamente nelegale sau imorale este încadrabilă în ipoteza reglementată de art. 40 alin. (1) teza a doua - furnizorul de servicii media audiovizuale aduce acuzații - textul de lege referindu-se la situația în care acesta, prin reprezentanțiii săi, cunoaște acuzațiile înainte de difuzarea lor, ceea ce este și cazul de față.

În fine, va fi înlăturată critica recurentei potrivit căreia CNA nu poate constata din oficiu încălcarea dreptului unei persoane la propria imagine. Art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului nu este o normă care să opereze numai dacă o vătămare a dreptului este reclamată de o persoană, ci este o normă care face parte integrantă din codul de conduită al furnizorului de servicii audiovizuale, a cărui respectare o supraveghează CNA.

Potrivit art. 91 alin. (1), (c)onstituie contravenție nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a (…) deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somație conținând condiții și termene precise de intrare în legalitate.

(3) În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON.

Interpretarea corectă a dispozițiilor art. 91 este cea dată de instanța de fond. Adresarea somației publice prealabile sancționării contravenționale nu se impune în cazul în care furnizorul de servicii audiovizuale nu este la prima încălcare de același fel.

Aceasta fiind situația în cauza dedusă judecății, așa cum a stabilit în mod clar instanța de fond, rezultă că recurenta-reclamantă dă o interpretare proprie greșită art. 91, care se impune a fi înlăturată.

De asemenea, instanța a reținut ca temei al sancționării contravenționale și dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002, potrivit cărora (1) (c)onstituie contravenții următoarele fapte: (...) h) nerespectarea prevederilor art. 3. Potrivit alin. (2), (f)aptele prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON, iar potrivit alin. (3), (î)n cazul în care Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzute la alin. (1) sunt minore, va adresa o somație publică de intrare în legalitate.

În concluzie, aplicarea amenzii este justificată atât din perspectiva art. 91, cât și din perspectiva art. 90 din Legea nr. 504/2002.

Înalta Curte constată că instanța de fond a motivat consistent soluția de respingere a acestui capăt de cerere, invocând numărul emisiunilor avute în vedere la aplicarea sancțiunii și arătând că sancțiunea este orientată spre minimul prevăzut de lege, iar reclamanta a mai fost sancționată pentru încălcări similare (pentru care a primit 4 somații de intrare în legalitate și 6 amenzi în cuantum total de 100.000 RON, în anul 2016).

La rândul său, Înalta Curte constată că normele legale referitoare la individualizarea sancțiunii au fost corect aplicate, câtă vreme radiodifuzorul a persistat în nerespectarea cadrului normativ în materie de conduită, dat fiind și cuantumul amenzii aplicate, orientată spre minimul prevăzut de lege. Circumstanțele cauzei nu sunt de natură a justifica înlocuirea amenzii cu avertismentul sau somația publică și nici reducerea cuantumului amenzii la minimul prevăzut de lege.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 469 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3175 din 14 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2021.