ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1871/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit Curte de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu contestație împotriva Deciziei nr. 725/23.07.2019, emisă de Consiliul National al Audiovizualului, solicitând instanței să anuleze decizia emisă de pârât și să o exonereze pe reclamantă de la plata amenzii în cuantum de 50.000 RON, iar în subsidiar, să dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a somației publice sau diminuarea amenzii aplicate, raportat la circumstanțele faptei.

Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și a anulat Decizia CNA nr. 725/23.07.2019.

Recurentul-pârât susține interpretarea greșită a disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Cu privire la interpretarea disp. art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, recurentul-pârât invocă jurisprudența Înaltei Curți, respectiv Decizia nr. 2625/18.06.2018, prin care s-a observat că prin interdicția impusă, legiuitorul a prezumat de plano existența unui prejudiciu în ceea ce privește buna dezvoltare psihică a minorului, fapta fiind sancționată independent de producerea unui prejudiciu, de aceea, nici la individualizarea sancțiunii nu trebuie probat sau motivat de autoritatea pârâtă un prejudiciu concret.

Instanța de fond a concluzionat astfel, în mod greșit, când a afirmat că emisiunea a avut un rol de informare și educativ, deoarece sancțiunea aplicată nu a avut ca temei juridic și nu a analizat modul în care intimata a informat publicul telespectator în legătură cu subiectul abordat, nu s-a raportat la respectarea dreptului la informare a publicului, ci sancțiunea a vizat fapta de nerespectare a dispozițiilor legale referitoare la protecția minorilor în cadrul serviciilor de programe.

De aceea, aspectul privind informarea publicului nu a făcut obiectul deciziei contestate, în acest scop, recurentul-pârât a invocat sentința civilă nr. 3195/03.07.2018 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin nerecurare, litigiul purtându-se între aceleași părți, când instanța a arătat că sancțiunea aplicată în temeiul disp. art. 39 din Legea audiovizualului care se referă la protecția minorilor în cadrul serviciilor de programe, iar argumentele care privesc dreptul publicului la informare, nu au legătură cu cauza dedusă judecății.

Recurentul-pârât consideră că este departe de orice act informativ ori educativ un material audiovizual în care o persoană suspectă de săvârșirea unei infracțiuni prezintă "modul de operare".

O emisiune cu rol educativ ar fi presupus ca minorii să fie învățați cum să reacționeze, ce atitudine ar trebui să adopte în astfel de situații pentru a nu fi victime, or, din conținutul emisiunii nu reiese că ar fi existat o intenție în acest sens.

Se arată că intimata-reclamantă nu este la prima abatere în legătură cu încălcarea prevederilor art. 39 din Legea audiovizualului, indicându-se sentința nr. 98/15.01.2018, rămasă definitivă prin nerecurare.

Cu privire la faptul că prima instanță a reținut că concluzia autorității conform căreia minorii ar putea înțelege că astfel de comportamente pot atrage notorietatea, este eronată, se invocă că obligația nu este de natură să determine nelegalitatea deciziei contestate.

De asemenea, susținerea primei instanțe, potrivit căreia pârâtul ar fi trebuit să aibă și să prezinte în decizie probe certe care să fi demonstrat intenția televiziunii reclamante de a produce un astfel de efect asupra minorilor, contravine prevederilor din legislația audiovizuală.

Nicio prevedere din lege nu obligă autoritatea ca, în calitatea sa de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, să întreprindă și alte demersuri, de natura celor exprimate de instanța de fond, pentru ca actul administrativ pe care îl emite să se bucure de prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate.

În plus, recurentul-pârât susține și că instanța de fond a pornit de la o premisă greșită, reținând că protecția minorilor nu presupune punerea sub tăcere a unei teme de emisiune, precum cea în discuție, însă sancțiunea nu a fost aplicată pentru difuzarea subiectului, ci pentru difuzarea acestuia în intervalul orar 16:56 - 18:58.

Cu privire la sancțiunea aplicabilă, aceasta este în acord cu prevederile legislației europene, programul prezentat încadrându-se în cele cu potențial de a afecta în mod grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, iar prevederile art. 19-21 din Codul audiovizualului au fost avute în vedere la emiterea deciziei.

Intimata-reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că din cuprinsul deciziei contestate nu reiese de ce au considerat membrii acestuia că prin dezbaterea subiectului emisiunii s-ar fi putut percepe un presupus model de notorietate în persoana celui acuzat de săvârșirea unor fapte penale, chiar împotriva unor minori, astfel că, în cadrul primului motiv de recurs, nu este adus niciun contraargument valid referitor la interesul superior al minorilor prin raportare la subiectul emisiunii în sine.

Recurentul-pârât nu s-a referit la chestiunea reținută de prima instanță, întemeiată pe dreptul la informare a publicului și la principiile reliefate de practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare.

Critica referitoare la interpretarea principiului interesului superior al minorilor, doar prin raportare la disp. art. 39 din legea audiovizualului este nefondată, iar argumentele prezentate în cererea de recurs sunt evidențiate pentru prima dată în calea de atac a recursului.

Întrucât intimata-reclamantă și-a exercitat dreptul la liberă exprimare prin informarea publicului cu privire la un subiect de interes general și având în vedere interesul superior al minorilor, aceasta beneficiază de o mai mare protecție în exercitarea dreptului fundamental, în acord cu jurisprudența CEDO.

Se mai arată că recurentul-pârât nu are contraargumente cu privire la constatările primei instanțe legate de inexistența unui presupus model de notorietate, ci se apără susținând doar că nu are obligația să producă probe în acest sens, însă decizia administrativă este emisă doar pe opinia subiectivă a membrilor Consiliului și nu pe criterii logico-juridice obligatorii.

În mod greșit realizează recurentul-pârât o distincție între difuzarea subiectului și tema adoptată, încercând să acrediteze că difuzarea emisiunii nu servește în mod obiectiv interesului superior al minorilor prin raportare la ora de difuzare și natura subiectului.

Nu este posibilă interzicerea prezentării în manieră critică a comportamentelor negative, aceasta fiind de esența libertății de exprimare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reține că prin actul administrativ contestat, Decizia nr. 725/23.07.2018, recurentul-pârât a reținut încălcarea disp. art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, raportat la art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Codul audiovizualului, în legătură cu emisiunea "B.", difuzată în data de 19.06.2019.

Potrivit disp. art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Codul audiovizualului arată că responsabilitatea clasificării programelor revine radiodifuzorilor și furnizorilor de servicii media la cerere, în conformitate cu următoarele criterii: psihologia personajelor și reperele morale pe care acestea le oferă copiilor sau adolescenților; calitatea și tipologia limbajului; genul sau tema programului.

S-a reținut, prin decizia contestată, că modul în care radiodifuzorul a înțeles să aducă la cunoștința publicului subiectul referitor la săvârșirea de către o persoană a unor posibile abuzuri de natură sexuală asupra unor minori nu a fost unul care să servească unui interes public general, precum cel de informare cu privire la existența unui pericol, ci unul de natură să prejudicieze minorii care aveau acces la vizionarea respectivului program.

Prima instanță, admițând acțiunea formulată, a reținut că este eronată concluzia pârâtului, conform căreia minorii ar putea înțelege că astfel de comportamente pot atrage notorietatea; emisiunea a avut un rol de informare și educativ; protecția intereselor minorilor nu presupune punerea "sub tăcere" a unei teme de emisiune precum cea în discuție, pentru că în secolul în care trăim minorii au acces la multiple surse de informare, iar multe dintre subiectele "tabu", astăzi fac parte din categoria subiectelor unei dezbateri firești.

Instanța de fond a considerat că un subiect cum este acela legat de comportamentul unui pedofil este de interes pentru minorii care trebuie să discearnă între bine și rău și să știe să se ferească singuri de pericole reale precum acele persoane cu posibile deviații sexuale.

În fine, prima instanță a reținut că faptele persoanei în cauză au fost prezentate ca fiind negative și sancționabile, participanții la emisiune nu au lăudat această persoană, pârâtul nu a contestat încadrarea subiectului în categoria AP, iar pentru a se trage concluzia că minorii, vizionând emisiunea ar putea să considere că situațiile prezentate pot prezenta modele care atrag notorietatea, pârâtul trebuia să prezinte probe certe, de necombătut, care să demonstreze intenția televiziunii de a produce un astfel de efect asupra minorilor.

Înalta Curte reține că disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului obligă serviciile de televiziune/radiodifuziune să difuzeze programe care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor într-un interval oral (sau prin alte modalități de codare), astfel încât să se asigure că minorii din zona de transmisie, în situații normale nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Programele care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor sunt clasificate în acest mod chiar de către furnizorii de astfel de servicii, pe baza criteriilor expuse de disp. art. 19 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Încălcarea acestor prevederi reprezintă contravenție și se sancționează conform art. 15 din Legea nr. 504/2002, în speță cu amendă în cuantum de 50.000 RON.

Din conținutul dispozițiilor legale sus-menționate, Înalta Curte apreciază că esențial pentru interpretarea și aplicarea corectă a disp. art. 39 alin. (2) din lege și art. 19 alin. (2) din Codul audiovizualului, este încadrarea programelor difuzate ca aparținând/neaparținând categoriei celor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor.

Așadar, reiese că sunt fără legătură cu fapta imputată, argumentele instanței de fond, precum și cele ale intimatei-reclamante, conform cărora este afectată libertatea de exprimare prin prezentarea unei emisiuni care vorbește despre deviațiile sexuale ale unei persoane ori că este necesar a se demonstra că a existat intenția televiziunii de a produce asupra minorilor vreun efect de natura celui evidențiat de disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului.

În speță, intimata-reclamantă nu a fost sancționată pentru conținutul emisiunii, ci pentru difuzarea acesteia într-un interval orar la care au acces minorii, iar norma legală impune responsabilitatea difuzorului la încadrarea emisiunii și nu are în vedere intenția acestuia de a afecta dezvoltarea minorilor, deoarece responsabilitatea nu este sinonimă cu intenția, ci au o semnificație diferită care este ușor de dovedit, fiind cuvinte uzuale în vocabularul nostru.

În legătură cu necontestarea de către recurentul-pârât a încadrării programului în categoria AP, Înalta Curte reține că aceasta este în defavoarea susținerilor primei instanțe, întrucât însăși reclamanta a anunțat că genul programului este new magazine, ce poate fi vizionat de copiii în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau împreună cu părții ori familia și poate conține scene cu un puternic impact emoțional.

Astfel, deși emisiunea a fost încadrată de reclamantă în categoria celei de informare și educație, Înalta Curte reține că prima instanță a interpretat și aplicat greșit disp. art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului și art. 19 alin. (2) lit. f), k), l) din Codul audiovizualului.

Considerentele instanței de fond referitoare la faptul că nu trebuie să fie puse "sub tăcere" astfel de emisiuni ori că minorii au oricum și alte surse de informare, nu corespund cu cele dispuse de normele legale incidente.

Astfel, nu i s-a imputat reclamantei abordarea subiectului, iar existența altor surse de informare ale minorilor nu înlătură aplicarea dispozițiilor legale care îi privesc pe radiodifuzori.

Prima instanță a combătut numai afirmația referitoare la faptul că minorii ar putea considera că situațiile prezentate în emisiune reprezintă modele care atrag notorietatea, deoarece nicio replică a participanților la emisiune nu lasă impresia unei poziții laudative la adresa persoanei acuzate de pedofilie.

Înalta Curte constată că, prezentându-se săvârșirea unor presupuse abuzuri de natură sexuală asupra minorilor, datorită nivelului de dezvoltare psihică și morală a acestora, informațiile pot influența minorul, pot provoca tulburări comportamentale sau pot afecta emoțional, astfel că sunt posibile reacții diferite, de la spaimă, frică, până la considerarea că astfel de comportamente atrag notorietatea.

Impactul imaginii, titlurile afișate, detaliile solicitate presupusului pedofil, explicarea faptelor sunt de natură să afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, iar disp. art. 39 alin. (2) din lege nu impun ca autoritatea emitentă a actului administrativ atacat să probeze existența vreunei vătămări, ci doar posibilitatea ca aceasta să apară, în funcție de modul în care s-a desfășurat emisiunea.

Fără a detalia modul de prezentare a subiectului, Înalta Curte reține că mărturisirile lui CVD, de exemplu:

"da, normal, le-am făcut aceste, toate astea să-i ating pe ei, îl îmbrățișam și-l pupam pe obraz" sau titlurile "Pedofil, plătit ca să abuzeze", sunt de natură să ducă la concluzia încălcării disp. art. 39 alin. (2) din legea audiovizualului de către reclamantă, programul a avut potențialul de a afecta în mod grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, criticile fiind fondate.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004., modificată și completată, recursul va fi admis, urmând a se casa sentința recurată și, în rejudecare, a se respinge acțiunea ca neîntemeiată, actul administrativ atacat fiind legal emis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței nr. 890 din 3 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.