ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2625/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 04.04.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 186/13.03.2018 emise de pârât, exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 30.000 RON, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment/somație și reducerea sancțiunii contravenționale proporțional cu gradul de pericol social, în principal la minimul acesteia, de 5.000 RON.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 4427 din 31 octombrie 2018, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Decizia nr. 186/13.03.2018 emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în ceea ce privește fapta imputată de încălcare a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011, și a exonerat reclamanta de la plata amenzii stabilite pentru această faptă.

A menținut decizia atacată în ceea ce privește amenda aplicată pentru fapta prevăzută de art. 47 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011, aceasta urmând a fi în cuantum de 10.000 RON.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei și menținerea sancțiunii cu amenda de 30.000 RON aplicată prin Decizia nr. 186/2018.

A susținut recurentul-pârât că anularea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b), și reducerea amenzii la 10.000 RON nu este justificată, în condițiile în care instanța nu cuprinde niciun considerent cu privire la dispozițiile cuprinse la lit. b) a articolului menționat.

După ce a redat conținutul deciziei contestate, în ceea ce privește încălcarea art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011, a apreciat recurentul că opiniile realizatorului emisiunii, atât timp cât sunt transmise în spațiul public reprezentat de televiziune, fiind comunicate telespectatorilor, trebuie să se supună dispozițiilor legale care reglementează domeniul audiovizual.

Opiniile realizatorului nu au fost critice în limitele libertății de exprimare, ci au fost prezentate ca fapte certe în privința persoanelor fizice sau juridice ce au fost subiect al acestora, publicul neputând să-și formeze în mod liber opinia.

Pe de altă parte, prin decizia contestată, CNA a constatat că nu au fost respectate dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. b) pentru că informațiile oferite publicului nu au fost prezentate în mod imparțial și cu bună-credință.

Instanța de fond, deși a reținut că afirmația moderatorului, potrivit căreia un deputat B. nu cunoaște limba română, nu corespunde realității, a apreciat că realizatorul emisiunii nu a făcut o confuzie între fapte și judecăți de valoare, ceea ce acesta a afirmat fiind că plângerea conține greșeli.

Instanța a mai reținut, în totală contradicție, că realizatorul emisiunii a oferit suficiente detalii factuale de necunoaștere a limbii române de deputatul care aparține grupului B., astfel încât telespectatorul să nu fie indus în eroare.

Apoi instanța a considerat că, referitor la CNCD, afirmațiile moderatorului se înscriu în noțiunea de judecată de valoare.

Ignorând prevederile legale reținute de CNCD ca fiind încălcate și contrar considerentelor anterioare, instanța a considerat că afirmațiile analizate în mod eronat s-a considerat că nu fac distincție între fapte și judecăți de valoare, de vreme ce această afirmație este permisă de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, fără să analizeze în concret actul atacat, instanța a anulat în parte decizia în ceea ce privește fapta imputată de încălcare a art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011 și a exonerat reclamanta de la plata amenzii.

Astfel, instanța de fond, fără să procedeze la analiza actului supus controlului de legalitate în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b), potrivit cărora informarea publicului de către radiodifuzor cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună credință, a anulat-o, limitându-se la motive ce țin de limitele libertății de exprimare.

A mai solicitat recurentul-pârât să se constate că reindividualizarea sancțiunii la un cuantum mai redus nu corespunde unei aplicări corecte a normelor de drept material.

Repetarea abaterii săvârșite reprezintă un criteriu avut în vedere la aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mare și contribuie la aprecierea gravității și efectelor faptei, însă nu există un temei legal în baza căruia aplicarea acestui criteriu poate acționa și invers, în sensul diminuării unei amenzi.

Reindividualizarea sancțiunii la un cuantum mai redus nu corespunde unei corecte aplicări a normelor de drept material din domeniul audiovizualului, cu atât mai mult stabilirea în mod arbitrar a unui cuantum de 10.000 RON corespunzător unei fapte contravenționale cu privire la care instanța a apreciat că nu există.

Or, procedând la reindividualizarea sancțiunii, instanța s-a substituit Consiliului, ignorând dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului referitoare la individualizare, la gravitatea și efectele faptei, la sancțiunile anterioare.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

4.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, verificând considerentele sentinței recurate, constată nu este fondat, având în vedere că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susținerile părților, actele și lucrările dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a soluționat cererea reclamantei.

De altfel, recurentul-pârât nu a adus niciun argument care să se poată circumscrie acestui motiv de casare, argumentele vizând, de fapt, interpretarea și aplicarea eronată a art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, putându-se încadra, eventual, în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.2. Însă, nici motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Instanța de fond a anulat decizia atacată în ceea ce privește încălcarea art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011.

A menținut decizia în ceea ce privește amenda aplicată pentru fapta prevăzută la art. 47 alin. (3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, reindividualizând, însă, amenda la 10.000 de RON.

4.2.1. Conform art. 64 alin. (1) lit. a) și b),

"Art. 64. - (1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:

a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii;

b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună- credință."

A reținut instanța că sancțiunea aplicată moderatorului emisiunii prin decizie pentru încălcarea lit. a) a articolului menționat a fost pentru că acesta nu ar fi asigurat o distincție clară între fapte și opinii.

Într-adevăr, după cum reiese din conținutul deciziei atacate, în ceea ce privește reprezentanți ai B. în Parlamentul României ori la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat că unele afirmații ale moderatorului emisiunii au fost de natură să contravină prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului, nefiind asigurată o distincție clară între fapte și opiniile prezentate de realizator.

În ceea ce privește lit. b) a articolului, autoritatea recurentă a reținut că informațiile oferite publicului nu au fost prezentate în mod imparțial și cu bună-credință, referindu-se, însă, la afirmația moderatorului emisiunii cu privire la modul în care CNCD își exercită atribuțiile și adoptă hotărâri.

Prin urmare, în mod corect, în raport cu cele consemnate prin decizia contestată, instanța a apreciat, în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului prin afirmațiile realizatorului emisiunii despre folosirea limbii române de către deputatul B. care a formulat sesizarea, că veridicitatea acestor afirmații poate fi analizată din lecturarea plângerii aflate la dosar, oferindu-se suficiente detalii factuale, neputându-se aprecia că s-ar fi făcut o confuzie între fapte și opiniile realizatorului.

Astfel, după ce a prezentat faptele și plângerea formulată de deputatul B., opinia personală a realizatorului emisiunii a fost că acesta nu ar cunoaște limba română.

Constată Înalta Curte, după cum reiese din raportul de monitorizare, că emisiunea în cauză este un pamflet și că urmărirea acesteia este restricționată pentru copii în vârstă de până la 12 ani, putând fi urmărită numai cu acordul sau împreună cu părinții ori familia.

De altfel, însuși titlul emisiunii, C., este unul destul de sugestiv, reieșind că în cuprinsul acesteia sunt prezentate, sub forma unui pamflet, opiniile și părerile personale ale realizatorului.

În ceea ce privește distincția dintre fapte și opinii, faptele sunt afirmații care pot fi dovedite, pe când opiniile sunt întemeiate pe gândurile, sentimentele și capacitatea de înțelegere a unor persoane și, în consecință, nu pot fi probate.

Astfel, în condițiile în care realizatorul emisiunii prezintă circumstanțele factuale, acesta tratează subiectele prezentate în stilul caracteristic genului de emisiune, exagerând voit anumite aspecte pentru a stârni interesul publicului, neputându-se reține încălcarea lit. a) a art. 64 din Codul audiovizualului, în sensul că nu s-ar fi asigurat distincția clară între fapte și opinii.

Genul umoristic, satiric, ca expresie a libertății de opinie protejată de articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, permite un grad mai ridicat de exagerare și chiar de provocare, atât timp cât nu este de natură să prejudicieze publicul telespectator prin informațiile prezentate.

Referitor la încălcarea lit. b) a articolului menționat, Înalta Curte validează, de asemenea, cele reținute de prima instanță, în sensul că afirmațiile realizatorului emisiunii despre activitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării se înscriu în noțiunea de judecată de valoare, constituind aprecieri subiective ale acestuia.

Se impune a fi menționat și că în jurisprudența sa, (Cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, Cauza Dalban contra României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează.

După cum s-a reținut și mai sus, referitor la distincția dintre fapte și judecăți de valoare, CEDO a statuat că dacă faptele se pot dovedi, judecățile de valoare nu se pretează la o demonstrație a exactității lor.

4.2.2. Cu privire la reindividualizarea sancțiunii de către prima instanță, care a menținut decizia atacată în privința faptei prevăzute de art. 47 alin. (3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, Înalta Curte apreciază că în mod justificat s-a diminuat cuantumul amenzii aplicate, de la 30.000 la 10.000 RON.

Amenda totală, pentru încălcarea art. 64 alin. (1) lit. a) și b) și art. 47 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, a fost de 30.000 RON, fără ca autoritatea emitentă să specifice cuantumul pentru fiecare dintre cele trei fapte imputate.

Nu sunt fondate alegațiile recurentului-pârât, că acest cuantum a fost stabilit arbitrar, fără a se ține cont de dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.

După cum a susținut chiar recurentul-pârât, conform art. 90 alin. (2) din lege, minimul amenzii prevăzute pentru fapta incriminată de art. 47 referitoare la discriminare este de 10.000 RON.

La individualizarea sancțiunii aplicate, amenda de 30.000 de RON, în cuprinsul deciziei atacate autoritatea recurentă nu a menționat sancțiunile anterioare aplicate, ci a ținut cont doar de aspectele constatate în cadrul emisiunii C. difuzată în 19.09.2017, fără a specifica dacă pentru art. 64 a aplicat amenda minimă, de 5.000 de RON, după cum susține în motivele de recurs.

Or, în condițiile în care s-a anulat parțial decizia atacată, în ceea ce privește cele două fapte prevăzute de art. 64 din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, menținându-se doar fapta prevăzută de art. 47 alin. (3), în mod corect a apreciat instanța de fond că se impune reducerea cuantumului amenzii în mod proporțional.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, soluția pronunțată de prima instanță fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței nr. 4427 din 31 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.