ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1512/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 09.10.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat: - în principal, anularea Deciziei nr. 435/18.09.2018, în conformitate cu art. 31 din O.U.G. nr. 2/2001; - în subsidiar, dacă se va aprecia că nu se justifică anularea Deciziei 435, să se dispună modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 20.000 RON, fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 725 din data de 26.02.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 725 din data de 26.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A.. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.). Instanța de fond a considerat apărările recurentei-reclamante ca nefiind suficiente pentru a combate prezumția de legalitate a Deciziei 435, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislația audiovizualului în mod legal. Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 435 trebuie menționat că decizia de constatare și de sancționare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravențional) nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției. Această afirmație se bazează pe faptul că, atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa - numitul bloc de convenționalitate. Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenției în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care și prezumția de nevinovăție - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenție. Reiterând importanța, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanții, destinată să restabilească echilibrul dintre presupușii autori ai faptelor ilegale și autoritățile chemate să îi urmărească și pedepsească, Curtea consideră că, în speță, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenție. Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție. După cum s-a relatat și în cadrul cererii introductive de instanță, recurenta-reclamantă a fost sancționată prin Decizia nr. 435 din data de 18.09.2018, pe temeiul faptului că în zilele de 9, 10, 11 iunie 2018, postul TV a difuzat mai multe emisiuni informative și de dezbatere în cadrul cărora s-a discutat despre mitingul organizat de B. în data de 09.06.2018, Piața Victoriei. În cadrul acestei decizii recurenta-reclamantă a fost acuzată de faptul că, nu a realizat o informare obiectivă a publicului cu privire la mitingul organizat de către B., precum și că nu a făcut distincția între modalitatea în care sunt formulate opiniile în comparație cu modalitatea de prezentare a faptelor. În cadrul zilelor de 9, 10, 11 iunie 2018 au fost difuzate o serie de imagini și reportaje menite să informeze publicul asupra situației din Piața Victoriei, astfel, realizându-se o informare obiectivă, în condițiile în care erau prezentate, în mare parte declarații ale cetățenilor care erau prezenți în stradă pentru a susține cauza partidului B. Articolul 10 din Convenția Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Prevederi similare sunt consacrate și la nivel constituțional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituție. Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare. Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa. care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democrației". Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democrației, sancționând aspecte care, în opinia jurnaliștilor, reprezintă derapaje instituționale, chiar dacă este vorba de CNA. Informația, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar și informațiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacția stârnită publicului și de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment. Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligația de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor. În realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte și complete a publicului, difuzând imagini video cu poziția unor reprezentanți ai comunității maghiare. Curtea a reținut în cauza 301984/00, C. și alții c. Franței, Hotărârea din 30 martie 2004 că "faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariștii să se disocieze în mod formal și sistematic de conținutul unei afirmații făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terți, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile și ideile dintr-un anumite moment". Așadar, nu i se poate imputa moderatorului nici că nu s-a disociat de afirmațiile invitatului, persoane marcante ale societății românești. În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 435 și exonerarea recurentei-reclamante de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somații de intrare în legalitate.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 435/18.09.2019, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii în cuantum de 20.000 RON, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 40 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului potrivit cărora: "(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile." De asemenea, cu privire la legalitatea deciziei, prima instanță a reținut că în raport de prevederile art. 90 alin. (1) - (2) și art. 91 alin. (1) - (3) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, faptele reținute în sarcina reclamantei constituie contravenții. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Analizând hotărârea recurată din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu cele reținute de prima instanță, constată că, în cauză, sancțiunea a fost aplicată, în urma analizării rapoartelor de monitorizare întocmite de Direcția de Monitorizare și a vizualizării imaginilor de către membrii C.N.A. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că în cadrul emisiunilor din datele de 09, 10 și 11 iunie 2018 subiectul referitor la mitingul B. nu a fost reflectat cu respectarea regulilor de informare obiectivă a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și favorizarea liberei formări a opiniilor, așa cum prevede art. 3 din Legea audiovizualului. În concret, informațiile din titlurile afișate despre mitingul B., precum și comentariile făcute pe marginea acestui subiect nu au fost obiective, astfel că telespectatorii nu au putut să-și formeze propria convingere și nu cea indusă de radiodifuzor, potrivit căreia participanții nu ar fi venit de bunăvoie la miting, ci pentru că ar fi fost plătiți, aduși cu arcanul, obligați, constrânși, amenințați cu sistarea ajutoarelor sociale ori disponibilizați. De asemenea, în cadrul acestor emisiuni nu a fost asigurată o distincție între fapte și opinii și nu a fost respectat principiul auditatur et altera pars, ceea ce contravine art. 40 și art. 64 din Codul audiovizualului. Astfel, au fost făcute afirmații acuzatoare la adresa B. și a unor lideri, fără a fi prezentat punctul de vedere al acestui partid în legătură cu cele imputate. Astfel, s-a constatat că, în cadrul emisiunilor, au fost făcute ample comentarii potrivit cărora B. ar fi "un grup infracțional care a captivat România" că "prin miting se pune presiune pe sistemul judiciar, în favoarea lui D., care urma să fie judecat într-un dosar penal, că acesta tot la pușcărie va ajunge, că ar fi venit beat la miting". Totodată, sancțiunea a fost aplicată pentru că în emisiunea "Jocuri de putere" din data de 10.06.2108 au fost aduse acuzații unei persoane că ar fi fost informatoare a securității, fără a fi prezentate dovezi și punctul de vedere al acesteia, astfel cum dispun normele legale. În concret, în această ediție invitatul E. a acuzat-o pe doamna F., a cărei identitate a fost făcută publică pe post, că ar fi fost informatoare a Securității sub pseudonimul "G.". În legătură cu acuzațiile formulate, în emisiune nu au fost prezentate dovezi și nici punctul de vedere al persoanei în cauză. Astfel, potrivit normei mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. În situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt. În acest context, prima instanță în mod corect a reținut că, în raport de temele de interes public abordate, dar și de acuzațiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligația de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile. Or, din conținutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzațiile pe care le-a adus la cunoștința publicului. Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivității, așa cum este și dreptul la propria imagine, afectat prin afirmații nesusținute cu dovezi. Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituția României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. În privința libertății de exprimare, atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice. Din perspectiva temeiniciei deciziei, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reținute în sarcina moderatorului, cu atât mai mult cu cât aceeași atitudine a avut-o și în fața primei instanțe unde recurenta-reclamantă nu a contestat afirmațiile/întrebările redate în cuprinsul deciziei de sancționare. Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertății de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate și probe în susținerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzațiile pentru ca, astfel, să își poată forma în mod liber opinia. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că, dispozițiile legale reținute în decizia de sancționare nu interzic inițierea și dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligația dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credință, care să se caracterizeze prin obiectivitate și echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligația de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigențe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaște obiectiv și corect întreaga dimensiune a dezbaterilor televizate. Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancționată pentru expunerea subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, respectiv prin neprezentarea obiectivă a informațiilor despre mitingul organizat de B., prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars și, după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, prin neefectuarea unei delimitări clare între aspectele relatate care au la bază fapte și cele care reprezintă judecăți de valoare. Moderatorul emisiunii avea obligația de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului și de a asigura informarea imparțială a publicului cu privire la chestiuni de interes public. Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanțe fiind corecte în această privință. În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispozițiilor art. 10 al Convenției, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat și de prima instanță, care a concluzionat în mod corect că susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 și 2 din CEDO: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Or, în aceste condiții, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, având în vedere că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecția reputației sau a drepturilor altora (...). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor și responsabilităților ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001]. Hotărârile CEDO acordă importanță scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general (cauzele C. și alții contra Franței, Colombani și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii). În mod corect instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește C.E.D.O., aceasta nu stabilește că libertatea de exprimare este un drept absolut și nici jurisprudența C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut și că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecția acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii și demnității lor, de prevederile legale interne și europene. Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut, din analiza documentației depuse pe suport magnetic la dosarul cauzei, că în prima emisiune vizată de decizia de sancționare însuși moderatorul emisiunii se situează pe o poziție de ignorare a principiului echilibrului în prezentare, respectiv prezentarea obiectivă a situației de la mitingul organizat de B. cu evidențierea declarațiilor care relevau faptul că participarea a fost una voluntară și cu demarcarea clară a faptelor relatate de judecățile de valoare expuse de unii invitați sau conținute în titlurile afișate. În privința individualizării sancțiunii, prima instanță a ținut cont de dispozițiile art. 91 alin. (4) din Legea audiovizualului, potrivit cărora: "Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.". Or, aceste dispoziții au fost respectate de către intimatul-pârât având în vedere că, anterior aplicării sancțiunii contestate, recurenta-reclamantă a mai fost sancționată, în mod repetat, pe parcursul ultimului an, cu șase (6) amenzi, în cuantum total de 225.000 RON, context în care au devenit aplicabile dispozițiile legale invocate de la alin. (4) al art. 91, respectiv aplicarea amenzii pentru că recurenta-reclamantă a încălcat din nou aceleași prevederi. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,