ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6119/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea formulată și înregistrată la data de 15.03.2019 pe rolul Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 239/21.02.2019, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 268 din data de 14.06.2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 268 din data de 14.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.. Prin primul motiv de recurs se arată că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.). Se arată că instanța de fond a considerat apărările societății ca nefiind suficiente pentru a combate prezumția de legalitate a Deciziei 239, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislația audiovizualului în mod legal. Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 239 trebuie menționat că decizia de constatare și de sancționare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravențional) nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției. Această afirmație se bazează pe faptul că, atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa - numitul bloc de convenționalitate. Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenției în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care și prezumția de nevinovăție - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenție. Reiterând importanța, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanții, destinată să restabilească echilibrul dintre presupușii autori ai faptelor ilegale și autoritățile chemate să îi urmărească și pedepsească, Curtea consideră că, în speță, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenție. Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție. După cum s-a relatat și în cadrul cererii introductive de instanță, recurenta-reclamantă a încercat prin materialul vizat să informeze publicul cu privire la o serie de acte violente ce au dus la decesul unei persoane la stația de metrou Dristor. Înainte de difuzarea materialului în cauză, telespectatorii au fost informați cu privire la natura violentă a materialulului difuzat, urmărindu-se preîntâmpinarea vizionării acestuia de către minori sau alte persoane ce puteau să fie afectate de astfel de acte de violență. Raportat la gravitatea faptelor comise la stația de metrou și pericolul pe carc-l prezintă astfel de acțiune, este perfect justificată difuzarea filmărilor care surprind fapta penală, cetățenii având dreptul de a beneficia de o informare conformă care să fie susținută de materialul probator. Astfel, se impune individualizarea sancțiunii aplicate recurentei-reclamante, avându-se în vedere faptul că în primă instanță nu a avut loc o analiză corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză, fiind pronunțată o sentință cu încălcarea dispozițiilor art. 488, pct. 8 din C. proc. civ. Articolul 10 din Convenția Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și jară a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Prevederi similare sunt consacrate și la nivel constituțional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituție. Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare. Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa. care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democrației". Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democrației, sancționând aspecte care, în opinia jurnaliștilor, reprezintă derapaje instituționale, chiar dacă este vorba de CNA. Informația, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar și informațiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacția stârnită publicului și de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment. Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligația de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor. Susține că, în realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte și complete a publicului, difuzând imagini video cu poziția unor reprezentanți ai comunității maghiare. Curtea a reținut în cauza 301984/00, Radio France și alții c. Franței, Hotărârea din 30 martie 2004 că "faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariștii să se disocieze în mod formal și sistematic de conținutul unei afirmații făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terți, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile și ideile dintr-un anumite moment (s.n.)". Așadar, nu i se poate imputa moderatorului nici că nu s-a disociat de afirmațiile invitatului, persoane marcante ale societății românești, În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 239 și exonerarea recurentei-reclamante de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somații de intrare în legalitate.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 18 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 239/21.02.2019, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii în cuantum de 5.000 RON, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 40 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului potrivit cărora: "(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile." Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va avea în vedere cu prioritate dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc." Sub acest aspect Înalta Curte constată că intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază și a dezvoltării acestor motive, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 486 din C. proc. civ.: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (...) d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...) În cauza de față, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din expunerea acestora rezultă că criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare invocate și, față de aceste considerente, va respinge excepția nulității recursului. Cu privire la fondul cauzei, în acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că, în cauză, față de modul de desfășurare a emisiunii "Realitatea românească" din 12.10.2018 difuzată de postul de televiziune reclamant în intervalul orar 21:00 - 23:47, în direct, a rezultat că, deși la adresa unor persoane au fost formulate acuzații privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, respectiv că "echipa de fotbal C. i-a fost furată invitatului D. de către E.", această acuzație nu a fost susținută cu dovezi, iar persoanele acuzate nu au fost contactate și invitate să intervină pentru exprimarea unui punct de vedere ori pentru a refuza exprimarea acestuia, radiodifuzorul nefăcănd nicio mențiune în acest sens. În privința încălcării alin. (2) a art. 40, în mod corect a reținut prima instanță că, moderatorul emisiunii, dl. F., a formulat, la rândul lui, aceleași acuzații (îl avem și pe domnul G., un fan al H., o echipă furată de aciuata conducere a E., doamna I… "), radiodifuzorul având obligația să respecte principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile, iar în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie precizat acest fapt. Încălcarea acelorași prevederi legale a fost reținută și cu privire la emisiunea de dezbateri "Jocuri de Putere" din 14.10.2018 de la ora 21:00, moderată de J., emisiune ce avea ca Subtitlu: Cerem oficial poziția persoanelor criticate în această emisiune (rulează împreună cu alte informații pe banda de sus a ecranului). Pe parcursui emisiunii se fac mai multe afirmații legate de liderul E., K., fiul acestuia și alte persoane, ale căror puncte de vedere nu au fost prezente în timpul emisiunii. Afirmațiile sunt legate de o schemă de evaziune fiscală la vârful statului român, toate acestea fiind prezentate și în documentarul de la începutul emisiunii, dar și în scheme prezentate pe ecran și documente afișate la cameră, iar aceste date sunt, potrivit moderatorului J. rezultate ale unei anchete jurnalistice și au avut loc investigații ale procurorilor. Astfel, potrivit normei mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. \n situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt. În acest context, prima instanță în mod corect a reținut că, în raport de temele de interes public abordate, dar și de acuzațiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligația de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiții nedi seri minatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile. Or, din conținutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzațiile pe care le-a adus la cunoștința publicului. Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea nonnelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivității, așa cum este și dreptul la propria imagine, afectat prin afirmații nesusținute cu dovezi. Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituția României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. În privința libertății de exprimare, atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat câ între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice. Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertății de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator la adresa liderului E., K., fără a fi prezentate și probe în susținerea acestora, publicul neputând aprecia cât de jusitificate sunt acuzațiile pentru ca, astfel, să își poată forma în mod liber opinia. Moderatorul emisiunii avea obligația de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului și de a asigura informarea imparțială a publicului cu privire la chestiuni de interes public. Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanțe fiind corecte în această privință. În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispozițiilor art. 10 al Convenției, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat și de prima instanță, care a concluzionat în mod corect că susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 și 2 din CEDO: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Or, în aceste condiții, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, având în vedere că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecția reputației sau a drepturilor altora (...). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor și responsabilităților ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001]. Hotărârile CEDO acordă importanță scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France și alții contra Franței, Colombani și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii). În mod corect instanța de fond a repnut că, în ceea ce privește C.E.D.O., aceasta nu stabilește că libertatea de exprimare este un drept absolut și nici jurisprudența C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut și că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecția acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii și demnității lor, de prevederile legale interne și europene. Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut, din analiza documentației depuse pe suport magnetic la dosarul cauzei, că în prima emisiune vizată de decizia de sancționare însuși moderatorul emisiunii se situează pe o poziție de ignorare a principiului echilibrului în prezentare, limbajul folosit îndemnând la dezvoltarea acuzațiilor de natură penală privind pe numita I., iar în cea de a doua emisiune acuzele sunt adresate în egală măsură de moderator alături de invitații săi. În privința individualizării sancțiunii, prima instanță a ținut cont de dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, potrivit cărora, în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplica o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON. Or, aceste dispoziții au fost respectate de către intimatul-pârât având în vedere că, prin Decizia nr. 214/14.02.2019, Consiliul a aplicat recurentei o somație publică de intrare în legalitate pentru încălcarea acelorași prevederi, însă în raport de emisiunile difuzate ulterior, au devenit aplicabile dispozițiile legale invocate de la alin. (3) al art. 91, respectiv aplicarea amenzii pentru că recurenta-reclamantă a încălcat din nou aceleași prevederi. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,