ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4607/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 36/31.01.2017 emise de pârât și exonerarea reclamantei de la plata amenzii aplicate.

Prin sentința civilă nr. 3965 din data de 26.10.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3965 din data de 26.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.).

Instanța de fond a considerat apărările recurentei-reclamante ca nefiind suficiente pentru a combate prezumția de legalitate a Deciziei 36, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislația audiovizualului în mod legal.

Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 36 trebuie menționat că decizia de constatare și de sancționare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravențional) nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.

Această afirmație se bazează pe faptul că, atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa - numitul bloc de convenționalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenției în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care și prezumția de nevinovăție - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenție. Reiterând importanța, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanții, destinată să restabilească echilibrul dintre presupușii autori ai faptelor ilegale și autoritățile chemate să îi urmărească și pedepsească, Curtea consideră că, în speță, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenție.

Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție.

CNA reține că: în emisiunea "Jocuri de putere", moderatorul nu a avut o reacție fermă prin care să solicite probe atunci când invitatul a făcut afirmații precum:

"Gândiți-vă că această rețea în care s-au băgat peste 200 de milioane de dolari în 25 de ani cu ONG-iștii lor, cu presa lor, cu oamenii lor infiltrați în presă, așa numiții agenți de influență, acești oameni terorizează magistrați, procurori, șefi din servicii."; "Gândiți-vă că au reușit să infiltreze pe doamna B. la președinție. Și gândiți-vă că această doamnă a recunoscut public - e o onoare și o mândrie pentru mine să fiu înaltul reprezentant al Iui C. în România - și astăzi e consilier prezidențial și ne uităm cu mirare la acest lucru."

Mai mult, nu doar că moderatorul nu solicită probe pentru afirmațiile făcute de invitat, ci și îl incită Ia continuarea discursului incriminatoriu fără a proba în niciul fel spusele sale, precum:

"D.: Dați-mi niște nume. Controlează rețeaua C. procurorii?

E.: Așa cred. Vreau să vă spun că nu e prima mea declarație publică.

Prin întâlnirile pe care le fac la Sinaia, la Balvanyos, în diverse locuri din țară, unde dau diplome procurorilor, le recunosc activitatea profesională, Ie dau burse, îi laudă, îi și conving acolo - Hai, uite, am mai găsit într-un județ un antreprenor român, nu vedeți că-i corupt? Arestați-1. Asta fac acești agenți de influență. Uite politicianul acela, e iubit de popor, hai să-i facem un dosar";

D.: si răspund procurorii la ce cer niște agenți de influență?

E.: Eu așa cred. Din păcate cred că acolo am ajuns.

D.: Dar cine sunt acești agenți de influență?

E.: Păi vi i-am și spus. Sunt foarte mulți oameni pe care îi vedeți în media, v-am și spus că un număr dintre ei au intrat la conducerea instituțiilor statului și deci folosesc media, folosesc instituții ale statului, practic senzația mea e că au creat un stat paralel. Si nu e ceva necunoscut serviciilor românești de informații. Si nu este de mirare..."

"D.: Dar de ce ziceți că-i al lui C.? C. are ministru?

E.: Păi nu are ONG-uri pe care Ie-a finanțat fundația F. al lui C., nu a fost în Ucraina?"

Astfel, membrii Consiliului au apreciat că intervențiile moderatorului nu se circumscriu unei solicitări ferme de dovezi și probe, ci unor întrebări de natură a determina continuarea afirmațiilor de natură incriminatoare și acuzatoare, fără a oferi publicului posibilitatea de a-și forma o părere corectă asupra spuselor invitatului emisiunii, încălcând astfel dispozițiile legale cuprinse în art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Totodată, trebuie reținută și poziția destul de reținută a invitatului atunci când moderatorul solicită concretețe sau detalii cu privire la aspecte legate de sistemul judiciar, instanța de fond fiind în profundă eroare prin motivele arătate privind grija cu privire Ia vătămarea sistemului judiciar. Invitatul susține doar că există unele persoane manipulabile în sistemul juridic românesc, aspect pe care îl și explică, considerându-se unul dintre cei care sunt vătămați doar datorită popularității în rândul votanților, (la scurt timp, invitatul a fost chiar urmărit general pentru arestul preventiv emis în numele său).

În privința moderatorului, trebuie reținută poziția de interlocutor activ, care încearcă să scoată cât mai multe informații de la invitatul său și totodată încearcă să producă o emisiune cât mai incitantă, respectând în același timp drepturilor oricăror persoane implicate direct, indirect sau doar menționate în vreun fel.

Cu toate că membrii Consiliului au reținut că moderatorul nu face decât să-1 incite pe invitat spre a destăinui mai multe date despre operațiunile absconse de care are cunoștință, vă solicităm să observați că, domnul D. se preocupă de respectarea legii audiovizualului și încearcă să obțină nume pentru a putea solicita dreptul la replică, însă invitatul nu dezvălui nici un indicativ concret în acest sens.

Articolul 10 din Convenția Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că:

"1). Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2). Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Prevederi similare sunt consacrate și la nivel constituțional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituție.

Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa. care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi", presa fiind considerată "câinele de pază al democrației".

Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democrației, sancționând aspecte care, în opinia jurnaliștilor, reprezintă derapaje instituționale, chiar dacă este vorba de CNA.

Informația, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar și informațiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacția stârnită publicului și de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment.

Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligația de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor. În realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte și complete a publicului, difuzând imagini video cu poziția unor reprezentanți ai comunității maghiare.

Curtea a reținut în cauza 301984/00, Radio France și alții c. Franței, Hotărârea din 30 martie 2004 că "faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariștii să se disocieze în mod formal și sistematic de conținutul unei afirmații făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terți, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile și ideile dintr-un anumite moment". Așadar, nu i se poate imputa moderatorului nici că nu s-a disociat de afirmațiile invitatului, persoane marcante ale societății românești.

În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 435 și exonerarea recurentei-reclamante de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somații de intrare în legalitate.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din data de 7 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 36/31.01.2017 emise de pârât și exonerarea reclamantei de la plata amenzii aplicate.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 40 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului potrivit cărora:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile."

De asemenea, cu privire la legalitatea deciziei, prima instanță a reținut că în raport de prevederile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 5000 RON nu apare ca fiind disproporționată.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea recurată din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu cele reținute de prima instanță, constată că, în cauză, sancțiunea a fost aplicată în urma analizării rapoartelor de monitorizare întocmite de Direcția de Monitorizare și a vizualizării imaginilor de către membrii C.N.A.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că în cadrul emisiunii "Jocuri de putere" din 17 noiembrie 2016, moderatorul nu a solicitat interlocutorilor să indice probele care susțin acuzațiile formulate la adresa unor persoane.

Astfel cum reiese din cuprinsul necontestat al deciziei, în cadrul emisiunii menționate mai sus, invitatul E. a făcut o serie de afirmații: "gândiți-vă că această rețea în care s-au băgat peste 200 de milioane de dolari în 25 de ani cu ONG-iștii lor, cu presa lor, cu oamenii lor infiltrați în presă, așa numiții agenți de influență, acești oameni terorizează magistrați, procurori, șefi din servicii", "gândiți-vă că au reușit să infiltreze pe doamna B. la președinție. Și gândiți-vă că această doamnă a recunoscut public - este o onoare și o mândrie pentru mine să fiu înaltul reprezentant al lui C. în România - și astăzi este consilier prezidențial și ne uităm cu mirare la acest lucru".

La aceste afirmații moderatorul emisiunii a avut următoarele reacții:

"D.: Dați-mi niște nume. Controlează rețeaua C. procurorii?"; "E.: Așa cred. Vreau să vă spun că nu e prima mea declarație publică. Prin întâlnirile pe care le fac la Sinaia, la Balvanyos, în diverse locuri din țară, unde dau diplome procurorilor, le recunosc activitatea profesională, le dau burse, îi laudă, îi și conving acolo - Hai, uite, am mai găsit într-un jude ț un antreprenor român, nu vedeți că-i corupt? Arestați-l. Asta fac acești agenți de influență. Uite politicianul acela, e iubit de popor, hai să-i facem un dosar"; "D.: Și răspund procurorii la ce cer niște agenți de influență?"; "E.: Eu așa cred. Din păcate cred că acolo am ajuns."; D.: Dar cine sunt acești agenți de influență?"; "E.: Păi vi i-am și spus. Sunt foarte mulți oameni pe care îi vedeți în media. V-am și spus că un număr dintre ei au intrat la conducerea instituțiilor statului și deci folosesc media, folosesc instituții ale statului, senzația mea e că au creat un stat paralel. Și nu e ceva necunoscut serviciilor românești de informații. Și nu este de mirare".

În mod corect a reținut prima instanță că prin reacția moderatorului emisiunii la afirmațiile făcute de invitat, nu a fost respectată obligația stabilită de art. 40 alin. (2) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, deoarece întrebările adresate de către moderator nu pot fi considerate solicitări ferme adresate invitatului cu scopul ca acesta din urmă să prezinte sau să indice probele care susțin afirmațiile făcute (cum a aflat împrejurările afirmate), ci o veritabilă provocare a invitatului în continuarea afirmațiilor, iar numele de persoane pe care invitatul le considera infiltrate, sumele de bani cheltuite prin fundațiile lui C., locurile în care reprezentanții ONG-urilor au întâlniri, simpozioane și sesiuni de acordare de premii către magistrați, nu reprezintă probe prezentate de invitatul emisiunii, ci simple afirmații făcute de acesta din urmă.

Astfel, potrivit normei mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. În situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

În acest context, prima instanță în mod corect a reținut că, în raport de temele de interes public abordate, dar și de acuzațiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligația de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile. Or, din conținutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzațiile pe care le-a adus la cunoștința publicului.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivității, așa cum este și dreptul la propria imagine, afectat prin afirmații nesusținute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituția României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

În privința libertății de exprimare, atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Or, problemele referitoare la funcționarea sistemului judiciar constituie chestiuni de interes public, dezbatere care se bucură de protecția articolului 10. Cu toate acestea, Curtea a subliniat rolul special în societate al sistemului judiciar, care, în calitate de garant al justiției - valoare fundamentală într-un stat de drept -, trebuie să beneficieze de încrederea publică în îndeplinirea cu succes a atribuțiilor sale. Prin urmare, se poate dovedi necesară protejarea acestei încrederi împotriva acelor atacuri distructive care sunt, mai presus de toate, nefondate (cauza Kudeshkina vs. Rusia).

De asemenea, Curtea Europeană a făcut distincție între declarațiile de fapt și judecățile de valoare - existența faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil probațiunii (cauza Jerusalem v. Austria).

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispozițiilor art. 10 al Convenției, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat și de prima instanță, care a concluzionat în mod corect că susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 și 2 din CEDO:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Or, în aceste condiții, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, având în vedere că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecția reputației sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor și responsabilităților ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile CEDO acordă importanță scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France și alții contra Franței, Colombani și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește C.E.D.O., aceasta nu stabilește că libertatea de exprimare este un drept absolut și nici jurisprudența C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut și că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecția acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii și demnității lor, de prevederile legale interne și europene.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că, în cadrul emisiunii "Jocuri de putere" din 17 noiembrie 2016, emisiune vizată de decizia de sancționare, însuși moderatorul emisiunii se situează pe o poziție de ignorare a principiului echilibrului în prezentare.

Într-adevăr, o emisiune de televiziune nu se poate transforma într-o înșiruire de documente, însă nu este mai puțin adevărat că, în cazul în care subiectul dezbătut este unul sensibil, reprezintă o problemă de interes general, intens discutată în spațiul public (justiția și corectitudinea magistraților implicați în activitatea judiciară) reacția moderatorului trebuie să fie una promptă și fermă, pentru ca, pe cât posibil, publicului să nu-i fie induse percepții false. Scopul unei emisiuni în care se dezbat teme de interes general ar trebui să fie corecta informare a publicului, nu dezinformarea acestuia.

Din perspectiva temeiniciei deciziei, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reținute în sarcina moderatorului, cu atât mai mult cu cât aceeași atitudine a avut-o și în fața primei instanțe unde recurenta-reclamantă nu a contestat afirmațiile/întrebările redate în cuprinsul deciziei de sancționare.

Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertății de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate și probe în susținerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzațiile pentru ca, astfel, să își poată forma în mod liber opinia.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că, dispozițiile legale reținute în decizia de sancționare nu interzic inițierea și dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligația dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credință, care să se caracterizeze prin obiectivitate și echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligația de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigențe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaște obiectiv și corect întreaga dimensiune a dezbaterilor televizate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancționată pentru expunerea subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat în cadrul emisiunii "Jocuri de putere" din 17 noiembrie 2016, prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars și, după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, prin neefectuarea unei delimitări clare între aspectele relatate care au la bază fapte și cele care reprezintă judecăți de valoare.

Moderatorul emisiunii avea obligația de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului și de a asigura informarea imparțială a publicului cu privire la chestiuni de interes public.

Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanțe fiind corecte sub acest aspect.

În privința individualizării sancțiunii, prima instanță a ținut cont de dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, potrivit cărora:

"În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON" și în mod corect a reținut că amenda aplicată reprezintă minimum prevăzut de norma legală.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar G. și administrator special H. împotriva sentinței nr. 3965 din 26 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2020.