ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5134/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2018 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului contestație împotriva Deciziei nr. 390/28.08.2018 emisă de pârât, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei și exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 40.000 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1232 din 29 martie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia, în sensul anulării deciziei contestate și exonerarea de la plata amenzii aplicate. În motivarea recursului s-a arătat că sentința a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 94 din Legea nr. 504/2002. Astfel, prima instanță a apreciat că potrivit prevederilor anterior menționate regimul juridic general al contravențiilor reglementat de O.G. nr. 2/2001 este aplicabil numai contravențiilor constatate de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații și, în consecință, per a contrario, contravențiilor aplicate de Consiliul Național al Audiovizualului nu li se aplică acest regim juridic general, nici măcar în ceea ce privește prescriptibilitatea aplicării sancțiunii. O astfel de concluzie, este, în mod evident, eronată, întrucât prescriptibilitatea aplicării sancțiunii prevăzute de lege este regula, atât în materie contravențională cât și în materie penală. Excepția (imprescriptibilitatea) intervine numai în măsura în care ea este reglementată expres. Cum în materie contravențională o astfel de imprescriptibilitate nu este reglementată, o eventuală stabilire, pe cale de interpretare per a contrario, a imprescriptibilității sancționării contravențiilor prevăzute de legea audiovizualului, le-ar situa pe acestea în rând cu cele mai grave infracțiuni prevăzute de C. pen. De fapt, Legea nr. 504/2002 nu conține, în materia prescripției aplicării sancțiunii, nicio normă derogatorie de la dispozițiile generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001, rezultă că dispozițiie art. 13 sunt aplicabile și în această materie.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta S.C. A. S.A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 390/28.08.2018, prin care pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a dispus sancționarea acesteia cu amendă în cuantum de 40.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (5), art. 64 alin. (1) lit. a), b) și art. 67 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Fiind învestită cu recursul promovat de reclamantă împotriva soluției de respingere a acțiunii, Înalta Curte constată că susținerile recurentei vizează exclusiv regimul juridic aplicabil contravențiilor din domeniul audiovizualului. Recurenta a apreciat că Legea nr. 504/2002 nu conține, în materia prescripției aplicării sancțiunii, nicio normă derogatorie de la dispozițiile generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001, iar în cauză sunt incidente dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001, astfel încât C.N.A. a constatat săvârșirea contravenției și a aplicat amenda având în vedere și emisiunea din data de14.02.2018, deși era depășit termenul de 6 luni prevăzut de textul menționat. În urma propriului demers de analiză a dispozițiilor legale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al argumentelor recurentei și, în acord cu cele reținute de prima instanță, observă că dispozițiile art. 94 din Legea nr. 504/2002, invocate de recurentă, reglementează situația "contravențiilor constatate de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații", cărora le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Astfel, în cuprinsul Legii audiovizualului nu există nicio altă dispoziție care să facă trimitere la completarea prevederilor sale cu cele ale O.G. nr. 2/2001, fiind menționate în mod explicit doar cele emise de A.N.R.C. cărora le sunt aplicabile normele generale din materie contravențională. Natura specială derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dispozițiile generale ale O.G. nr. 2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenței emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conținutului și a posibilității de contestare la instanța de contencios administrativ. Pe de altă parte, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a stabilit că Legea audiovizualului nr. 504/2002 derogă de la dreptul comun în materia contravențiilor, respectiv O.G. nr. 2/2001, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant. În acest sens, descrierea și calificarea faptei contravenționale, respectiv regimul sancționator, sunt prevăzute de actele normative care reglementează domeniul audiovizualului. Completarea unui act normativ special cu dreptul comun se face în mod corespunzător, adică acolo unde legea specială nu reglementează și cu condiția ca reglementarea din dreptul comun să nu contravină reglementării speciale, să fie în concordanță cu sistemul de reglementare din legea specială. Capitolul 7 "Contravenții și sancțiuni" din Legea nr. 504/2002 nu face referire la art. 13 din O.G. nr. 2/2001, astfel încât prima instanță a reținut, în mod corect, că regimul juridic prevăzut de O.G. nr. 2/2001 nu este aplicabil contravențiilor din domeniul audiovizualului. De altfel, Înalta Curte constată că faptele reținute în cadrul mai multor emisiuni sunt similare, dovedind existența unei unități de rezoluție contravențională specifică unei contravenții continue, astfel că nu se poate vorbi, în aceste condiții, de o prescriere a răspunderii contravenționale. Sistemul de sancționare contravențională prevăzut de Legea nr. 504/2002 este specific naturii faptelor săvârșite în acest domeniu, care fie sunt "uno ictu", fie durează în timp și sunt consecința unei singure rezoluții, legiuitorul nereglementând un sistem de prescripție similar celui din art. 13 din O.G. nr. 2/2001, tocmai având în vedere specificul acestor fapte cu caracter contravențional. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.