ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6271/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.10.2018 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea Deciziei nr. 415/11.09.2018 emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1204 de la data 27 martie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins plângerea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond nu a aplicat în mod corect legislația în materia audiovizualului și a ignorat faptul că decizia emisă de pârât nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției. Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 C.E.D.O., prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol, printre care și prezumția de nevinovăție, astfel încât recurenta nu era obligată să își dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor revenind pârâtului Consiliul Național al Audiovizualului. În opinia recurentei, libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind, totodată, un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea. De asemenea, într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită de mass-media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți de o doză de exagerare, ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate prin decizia emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, prin care se impută reclamantei încălcarea obligației de a informa obiectiv publicul, prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și de a favoriza libera formare a opiniilor. În realitate, recurenta a depus toate diligențele în vederea informării corecte și complete a publicului și nu i se poate imputa moderatorului că nu s-a disociat de afirmațiile invitatului. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu se impune anularea deciziei și exonerarea de la plata amenzii, recurenta a solicitat reindividualizarea cuantumului amenzii, în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somații de intrare în legalitate.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta A. S.A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 415/11.09.2018 prin care pârâtul Consiliului Național al Audiovizualului a dispus sancționarea acesteia cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (2) și alin. (57) alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. În esență, în sarcina recurentei-reclamante s-a reținut faptul că în cadrul emisiunii "Acasă la oamenii realității" din 8 iulie 2018 au fost făcute afirmații acuzatoare la adresa unui manager de spital fără a fi prezentat și punctul de vedere al acestei persoane, fapt ce contravine art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului. De asemenea, în ediția din 22 iulie 2018 au fost făcute comentarii pe marginea dreptului la replică solicitat de persoana lezată, aspect ce contravine dispozițiilor art. 57 alin. (1) din același cod. Fiind învestită cu recursul declarat de reclamantă împotriva soluției de respingere a acțiunii formulate, Înalta Curte constată că sentința primei instanțe nu este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a normelor de drept material. Astfel, potrivit normelor reținute a fi încălcate de către recurentă (art. 40 alin. (2) și art. 57 alin. (1) din Codul audiovizualului) în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. În situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt. În acest context, prima instanță în mod corect a reținut că, în raport de temele de interes public abordate, dar și de acuzațiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligația de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile. Or, din conținutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzațiile pe care le-a adus la cunoștința publicului. Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivității, așa cum este și dreptul la propria imagine, afectat prin afirmații nesusținute cu dovezi. Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituția României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. În privința libertății de exprimare, atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice. Din perspectiva temeiniciei deciziei contestate, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reținute în sarcina moderatorului, cu atât mai mult cu cât aceeași atitudine a avut-o și în fața primei instanțe unde recurenta-reclamantă nu a contestat afirmațiile redate în cuprinsul deciziei de sancționare. Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertății de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate și probe în susținerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzațiile pentru ca, astfel, să își poată forma în mod liber opinia. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că, dispozițiile legale reținute în decizia de sancționare nu interzic inițierea și dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligația dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credință, care să se caracterizeze prin obiectivitate și echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligația de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigențe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaște obiectiv și corect întreaga dimensiune a dezbaterilor televizate. Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancționată pentru expunerea subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars și, după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, prin neefectuarea unei delimitări clare între aspectele relatate care au la bază fapte și cele care reprezintă judecăți de valoare. Moderatorul emisiunii avea obligația de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului și de a asigura informarea imparțială a publicului cu privire la chestiuni de interes public, astfel încât prima instanță a reținut, în mod corect, încălcarea dispozițiilor legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum și a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine. În ceea ce privește argumentul recurentei-reclamante conform căruia libertatea de exprimare ar fi trebuit analizată din perspectiva dispozițiilor art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat și de prima instanță, constatându-se, în mod just, că nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, câtă vreme exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecția reputației sau a drepturilor altora (...). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor și responsabilităților ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001]. Hotărârile C.E.D.O. acordă importanță scopului demersului jurnalistic, verificând dacă acesta a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France și alții contra Franței, Colombani și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii). În mod corect instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește C.E.D.O., aceasta nu stabilește că libertatea de exprimare este un drept absolut și nici jurisprudența C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut și că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecția acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii și demnității lor, de prevederile legale interne și europene. În privința individualizării sancțiunii, Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentei, întrucât instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, ținând cont de sancțiunile anterioare aplicate reclamantei și nici solicitarea subsidiară a reclamantei de aplicare a unei somații pentru intrarea în legalitate, această sancțiune este o sancțiune de sine stătătoare, aplicabilă doar în cazul întrunirii ipoteza normei legale, iar nu una alternativă, ce poate fi aplicată urmare a rezultatului procesului de individualizare a sancțiunii, la alegere cu amenda. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.