ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6109/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1. Procedura în primă instanță Prin acțiunea înregistrată la 13 septembrie 2010, precizată la 27 mai 2011 și completată la 14 octombrie 2011, reclamantul R.S.J. a solicitat în principal, anularea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 emisă de pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin care a fost sancționat cu retragerea aprobării acordate în calitate de director general în perioada 2 aprilie 2007 - 1 martie 2010 și de membru al consiliului de administrație începând cu data de 15 ianuarie 2007 la SC A.A.V. SA, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul înlocuirii măsurii de retragere a aprobării acordate cu sancțiunea amenzii.

În motivarea acțiunii, s-a susținut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dreptului la apărare al persoanei sancționate, garantat de O.G. nr. 2/2001 și de Legea nr. 32/2000, deoarece nu cuprinde mențiuni referitoare la descrierea faptei contravenționale, la temeiul de drept, la criteriile de individualizare a sancțiunii, la condițiile și termenul de contestare. Nelegalitatea deciziei contestate a fost invocată și pentru prescripția dreptului de a aplica sancțiunea contravențională față de dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 2/2001, arătându-se că pârâta nu a comunicat decizia în termenul legal la adresa corectă indicată de reclamant, ci la o altă adresă menționată într-un certificat constatator emis în anul 2007 de Registrul Comerțului.

Reclamantul a contestat și pe fond măsura aplicată prin actul atacat, susținând că, îndeplinirea funcției de director general al SC A.A.V. SA în perioada supusă controlului nu justifica retragerea aprobării care i-a fost acordată în calitate de administrator, întrucât cele două funcții au fost exercitate în baza unor mandate diferite și au presupus îndeplinirea unor obligații complet diferite, prin raportare atât la prevederile Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 32/2000, cât și la celelalte acte normative subsecvente, aplicabile activității desfășurate de societățile de asigurare. În acest sens, reclamantul a precizat că, îndeplinirea atribuțiilor sale de administrator al SC A.A.V. SA nu a fost influențată niciodată la îndeplinirea în paralel a atribuțiilor de director general al societății respective.

2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 2518 din 6 aprilie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant. Instanța de fond a respins motivul de nelegalitate privind mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină actul de aplicare a sancțiunii contravenționale, reținând că decizia atacată cuprinde justificarea legală atât pentru faptele descrise la pct. 1 - 34, cât și pentru sancțiunea aplicată, termenul și instanța la care poate fi contestată.

Motivul de nelegalitate prin care s-a invocat prescripția dreptului de a aplica și de a executa sancțiunea contravențională a fost respins, cu argumentarea că, în cauză sunt aplicabile normele derogatorii cuprinse în Legea nr. 32/2000, care prevăd că, aplicarea sancțiunilor contravenționale în baza acestei legi se prescrie în termen de 6 luni de la data constatării faptei, dar nu mai mult de 24 de luni de la data săvârșirii faptei. Din înscrisurile depuse la dosar, s-a reținut că decizia nr. 663 din 9 august 2010 a fost primită de destinatar la data de 11 august 2010, potrivit dovezii de confirmare de primire, a fost comunicată prin fax la data de 12 august 2010 și a fost publicată în M.Of. nr. 588/19.08.2010.

Judecătorul fondului a avut în vedere că, legea specială nu impune un termen de comunicare a deciziei către persoana sancționată, astfel că pârâta nu a avea obligația comunicării acesteia în termen de cel mult o lună. De asemenea, s-a considerat că în mod corect comisia pârâtă a comunicat decizia la adresa de domiciliu a reclamantului înregistrată la Registrul comerțului, care asigură opozabilitatea față de terți, dat fiind că acesta a transmis înscrisuri din care rezultau adrese diferite pentru domiciliul său. Pe fondul cauzei, s-a constatat legalitatea deciziei atacate, cu motivarea că, în perioada supusă controlului (2008 - 2009), reclamantul a avut calitatea de persoană semnificativă, fiind administrator (15 ianuarie 2007 - 9 august 2010) și director general (2 aprilie 2007 - 1 martie 2010) al SC A.A.V.

SA, ceea ce determină răspunderea sa pentru faptele constatate, dat fiind că, avea obligația să îndeplinească sarcinile și atribuțiile stabilite expres în sarcina consiliului de administrație și să asigure luarea de către conducerea executivă a măsurilor necesare, conform actelor normative în vigoare și actelor interne ale societății. Instanța de fond a avut în vedere că, prin însăși cererea de chemare în judecată nu a fost contestată temeinicia faptelor reținute pentru aplicarea sancțiunii, arătându-se că acestea se referă la atribuțiile directorului general, calitate deținută de altfel de către reclamant în perioada supusă controlului.

Cu privire la individualizarea sancțiunii, judecătorul fondului a constatat de asemenea legalitatea măsurii aplicate reclamantului, reținând că răspunderea acestuia este agravată de faptul că, în perioada supusă controlului, a fost atât administrator, cât și conducător executiv al societății, având atribuții și competențe specifice în raport cu faptele constatate. 3.Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul R.S.J., solicitând ca, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9, art. 304 1 și art. 312 C. proc. civ., să fie casată hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, să fie modificată hotărârea, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Ca prim motiv de recurs, pentru casarea hotărârii atacate s-a invocat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 32/2000, ale O.G. nr. 2/2001 și ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, arătându-se că reclamantului nu i s-a asigurat dreptul la apărare în condițiile în care instanța de fond nu a administrat întregul probatoriu necesar soluționării cauzei, tratând într-o manieră simplistă problematica încadrării faptei contravenționale, fiind astfel în imposibilitate de a analiza fondul pricinii prin verificarea dacă sancțiunea aplicată este legală și temeinică. Recurentul a învederat că, pentru a se putea exercita dreptul la apărare în mod efectiv era necesar ca toate documentele să fie depuse de intimată la dosarul cauzei pentru a avea posibilitatea să-și expună un punct de vedere motivat cu privire la fondul acuzațiilor aduse.

În condițiile în care aceste documente nu au fost prezentate, s-a susținut că nu a existat garanția unei cercetări judecătorești efective și deci instanța de fond a verificat numai condițiile de formă impuse de lege pentru decizia de sancționare, pronunțând o hotărâre nelegală în raport cu probatoriul extrem de limitat față de complexitatea cauzei. Cu referire la noțiunea de proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a considerat că a fost încălcat principiul egalității armelor, care presupune să se acorde tuturor părților un drept comparabil de acces la dosarul cauzei și de asemenea, nu i s-au acordat recurentului garanțiile procesuale asigurate celor învinuiți de săvârșirea unei contravenții sau a unei infracțiuni.

În funcție de criteriile stabilite în jurisprudența C.E.D.O., printre care și criteriul privind natura și gradul de severitate al sancțiunii aplicate, recurentul a susținut că era necesară efectuarea unei analize pentru a se aprecia dacă în cauză există o acuzație în materie penală, ceea ce ar fi impus recunoașterea tuturor garanțiilor prevăzute de art. 63 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pentru această primă critică, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea analizării fondului pricinii. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat pe fondul cauzei, s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 32/2000 și ale Legii nr. 31/1990.

În dezvoltarea acestui motiv de modificare a hotărârii atacate, s-a arătat că, faptele pentru care recurentul a fost sancționat nu pot fi imputate exclusiv acestuia, fiind în realitate o răspundere colectivă a membrilor consiliului de administrație și a directorilor departamentelor specializate ale SC A.A.V. SA. Dat fiind că faptele reținute în sarcina recurentului sunt aceleași pentru care membrii consiliului de administrație al societății au fost sancționați numai cu amendă, s-a susținut că sancțiunea aplicată ar fi trebuit să fie cel puțin egală pentru toți membrii consiliului de administrație.

Din acest motiv, s-a considerat că este greșită concluzia judecătorului fondului în sensul că, recurentul este mai vinovat pentru presupusele încălcări ale dispozițiilor legale și că sancțiunea aplicată a fost corect individualizată doar pentru că ar fi deținut și poziția de director general al societății, deși simpla deținere a unei astfel de poziții nu este de natură să atragă automat și o altă răspundere față de ceilalți membri ai consiliului de administrație. În lipsa unei dispoziții privind vinovăția în deciziile emise de comisia intimată, s-a arătat că instanța de fond trebuia să constate că sancțiunea aplicată recurentului este arbitrară și abuzivă.

Recurentul a susținut că această soluție se impunea în cauză cu atât mai mult cu cât intimata nu a dispus să fie sancționați și conducătorii departamentelor specializate (directorii departamentelor economico - financiar, juridic, managementul riscului, control intern și financiar contabil etc.) , deși potrivit Ordinelor C.A.S. nr. 6/2007 și nr. 16/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea asigurătorilor, aceștia aveau obligații legale specifice departamentelor pe care le conduc și au fost în prealabil autorizați de către comisia intimată. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1.Aspect de fapt și de drept relevante Instanța de fond a soluționat cauza cu respectarea dreptului părților la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât a exercitat rol activ, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin administrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea corectă a situației de fapt și pe cale de consecință, pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinicie. Controlul de legalitate s-a realizat în mod efectiv pentru decizia administrativă contestată, în condițiile în care s-au depus la dosarul cauzei toate înscrisurile avute în vedere la emiterea acesteia, inclusiv procesul - verbal înregistrat la SC A.A.V.

SA cu nr. AA din 22 iulie 2010 și la C.A.S. din 22 iulie 2010, astfel că, recurentul - reclamant a avut posibilitatea să cunoască elementele de fapt și de drept reținute pentru sancționarea sa și să formuleze apărări cu privire la toate circumstanțele cauzei. Critica recurentului privind nedepunerea la dosar a documentelor necesare și utile soluționării corecte a cauzei se dovedește a fi neîntemeiată și față de termenii generali în care a fost formulată, fără indicarea în concret a înscrisurilor pe care consideră că intimata avea obligația să le prezinte și a faptelor care ar fi fost astfel dovedite. Judecătorul fondului nu a fost sesizat cu o altă cerere de probe, în condițiile prevăzute de art. 167 C. proc.

civ., motiv pentru care se reține că este lipsită de orice temei susținerea recurentului privind încălcarea dreptului său la apărare și a principiului egalității armelor. Conform jurisprudenței C.E.D.O., principiul egalității armelor presupune ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ față de partea adversă. Respectarea acestui principiu s-a realizat în cauză prin acordarea ambelor părți a unui drept comparabil de acces la dosarul cauzei, în condițiile în care recurentul - reclamant a avut posibilitatea să cunoască toate înscrisurile depuse de comisia intimată, ca autoritate emitentă a actului de sancționare și să combată argumentele invocate de aceasta pentru legalitatea actului administrativ contestat.

Recurentul a susținut neîntemeiat dreptul său de a beneficia de garanțiile specifice persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, deoarece măsura aplicată nu este calificată ca fiind penală în dreptul intern și nici nu poate fi asimilată unei acuzații în materie penală, în raport cu natura dispoziției sancționatorii, cu natura și gravitatea sancțiunii, astfel că, obiectul prezentului litigiu nu se află în domeniul de aplicare a normelor cuprinse în parag. 2 și 3 ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care definesc conținutul specific al noțiunii de drept la un proces echitabil în materie penală. În consecință, nu se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, conform dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. și din acest motiv, va fi respinsă ca nefondată prima critică formulată în recurs. Motivul de modificare a hotărârii atacate invocat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 32/2000 și ale Legii nr. 31/1990 este de asemenea nefondat, pentru că legalitatea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 a fost corect constatată de prima instanță, atât cu privire la răspunderea recurentului pentru faptele reținute în procesul - verbal de control din 22 iulie 2010, cât și cu privire la individualizarea și gradualizarea măsurii sancționatorii aplicate.

Răspunderea recurentului pentru faptele constatate în perioada supusă controlului (2008 - 2009) a fost corect stabilită, deoarece în calitatea sa de persoană semnificativă, de administrator (15 ianuarie 2007 - 9 august 2010) și de director general (2 aprilie 2007 - 1 martie 2010), nu a îndeplinit sarcinile și atribuțiile hotărâte de consiliul de administrație și nu a asigurat luarea măsurilor necesare de către conducerea executivă. Recurentul nu a contestat faptele avute în vedere la emiterea deciziei nr. 663 din 9 august 2010, ci doar răspunderea sa, deși aceasta a fost stabilită prin lege, respectiv prin Legea nr. 32/2000 și nu poate fi înlăturată sau limitată prin actele interne ale unei societăți din domeniul asigurărilor, reglementat prin legea respectivă.

Din acest motiv, se reține că răspunderea recurentului a fost corect angajată pentru că, față de calitățile deținute în conducerea SC A.A.V. SA în perioada supusă controlului, nu s-a implicat corespunzător în gestionarea activității, astfel încât să asigure administrarea prudentă și profesionistă a asiguratorului. Legalitatea deciziei contestate a fost corect constatată și în ceea ce privește individualizarea și gradualizarea sancțiunii, fiind avute în vedere circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și conduita făptuitorului, potrivit art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000, precum și Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii, aprobate prin Ordinul C.A.S.

nr. 113118/2006, care în art. 2 alin. (1) prevăd următoarele elemente pentru aplicarea fie gradual, fie direct a măsurilor sancționatorii: interesul asiguraților, gradul de pericol social al faptei săvârșite, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire a faptei, celelalte date înscrise în referatul de constatare/procesul - verbal, alte considerente de oportunitate, evaluări și analize calitative. Răspunderea recurentului a fost determinată în raport cu atribuțiile specifice funcțiilor deținute în conducerea societății în perioada supusă controlului și fiind o răspundere personală, nu există temei pentru a fi înlăturată față de sancționarea celorlalți membri ai consiliului de administrație.

Contrar susținerilor din recurs, comisia intimată a stabilit măsura de sancționare în funcție de gradul de vinovăție al fiecărei persoane din conducerea societății, prin raportare la calitatea deținută în mod efectiv în perioada controlului și la atribuțiile corespunzătoare acesteia, conform legislației din domeniul asigurărilor și reasigurărilor. Din acest motiv, vor fi respinse ca lipsite de relevanță în cauză susținerile recurentului privind atribuțiile directorilor de departamente specializate, a căror răspundere juridică este reglementată distinct de răspunderea stabilită prin actul contestat pentru persoana semnificativă, care deține și calitatea de administrator și director general al societății.

În consecință, este legală și temeinică hotărârea prin care judecătorul fondului a respins acțiunea formulată pentru anularea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 emisă de intimata - pârâtă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a cărei calitate procesuală a fost transmisă Autorității de Supraveghere Financiară, în baza dispozițiilor art. 25 din O.U.G. nr. 93/2012. 2.Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.S.J. împotriva sentinței nr. 2518 din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 septembrie 2013.