ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6109/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6109/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

instanță

Prin acțiunea

înregistrată la 13 septembrie 2010, precizată la 27 mai 2011 și completată la

14 octombrie 2011, reclamantul R.S.J. a solicitat în principal, anularea

deciziei nr. 663 din 9 august 2010 emisă de pârâta Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor, prin care a fost sancționat cu retragerea aprobării acordate în

calitate de director general în perioada 2 aprilie 2007 - 1 martie 2010 și de

membru al consiliului de administrație începând cu data de 15 ianuarie 2007 la SC

A.A.V. SA, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul înlocuirii

măsurii de retragere a aprobării acordate cu sancțiunea amenzii.

În motivarea acțiunii,

s-a susținut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dreptului la apărare

al persoanei sancționate, garantat de O.G. nr. 2/2001 și de Legea nr. 32/2000, deoarece

nu cuprinde mențiuni referitoare la descrierea faptei contravenționale, la temeiul

de drept, la criteriile de individualizare a sancțiunii, la condițiile și termenul

de contestare.

Nelegalitatea deciziei

contestate a fost invocată și pentru prescripția dreptului de a aplica sancțiunea

contravențională față de dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 2/2001, arătându-se că

pârâta nu a comunicat decizia în termenul legal la adresa corectă indicată de reclamant,

ci la o altă adresă menționată într-un certificat constatator emis în anul 2007

de Registrul Comerțului.

Reclamantul a contestat

și pe fond măsura aplicată prin actul atacat, susținând că, îndeplinirea funcției

de director general al SC A.A.V. SA în perioada supusă controlului nu justifica

retragerea aprobării care i-a fost acordată în calitate de administrator, întrucât

cele două funcții au fost exercitate în baza unor mandate diferite și au presupus

îndeplinirea unor obligații complet diferite, prin raportare atât la prevederile

Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 32/2000, cât și la celelalte acte normative subsecvente,

aplicabile activității desfășurate de societățile de asigurare. În acest sens, reclamantul

a precizat că, îndeplinirea atribuțiilor sale de administrator al SC A.A.V. SA nu

a fost influențată niciodată la îndeplinirea în paralel a atribuțiilor de director

general al societății respective.

fond

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă

nr. 2518 din 6 aprilie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

de reclamant.

Instanța de fond a respins

motivul de nelegalitate privind mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină

actul de aplicare a sancțiunii contravenționale, reținând că decizia atacată cuprinde

justificarea legală atât pentru faptele descrise la pct. 1 - 34, cât și pentru sancțiunea

aplicată, termenul și instanța la care poate fi contestată.

Motivul de nelegalitate

prin care s-a invocat prescripția dreptului de a aplica și de a executa sancțiunea

contravențională a fost respins, cu argumentarea că, în cauză sunt aplicabile normele

derogatorii cuprinse în Legea nr. 32/2000, care prevăd că, aplicarea sancțiunilor

contravenționale în baza acestei legi se prescrie în termen de 6 luni de la data

constatării faptei, dar nu mai mult de 24 de luni de la data săvârșirii faptei.

Din înscrisurile depuse la dosar, s-a reținut că decizia nr. 663 din 9 august 2010

a fost primită de destinatar la data de 11 august 2010, potrivit dovezii de confirmare

de primire, a fost comunicată prin fax la data de 12 august 2010 și a fost publicată

în M.Of. nr. 588/19.08.2010.

Judecătorul fondului a

avut în vedere că, legea specială nu impune un termen de comunicare a deciziei către

persoana sancționată, astfel că pârâta nu a avea obligația comunicării acesteia

în termen de cel mult o lună.

De asemenea, s-a considerat

că în mod corect comisia pârâtă a comunicat decizia la adresa de domiciliu a reclamantului

înregistrată la Registrul comerțului, care asigură opozabilitatea față de terți,

dat fiind că acesta a transmis înscrisuri din care rezultau adrese diferite pentru

domiciliul său.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat legalitatea deciziei atacate, cu motivarea că, în perioada supusă controlului

(2008 - 2009), reclamantul a avut calitatea de persoană semnificativă, fiind administrator

(15 ianuarie 2007 - 9 august 2010) și director general (2 aprilie 2007 - 1

martie 2010) al SC A.A.V. SA, ceea ce determină răspunderea sa pentru faptele constatate,

dat fiind că, avea obligația să îndeplinească sarcinile și atribuțiile stabilite

expres în sarcina consiliului de administrație și să asigure luarea de către conducerea

executivă a măsurilor necesare, conform actelor normative în vigoare și actelor

interne ale societății.

Instanța de fond a avut

în vedere că, prin însăși cererea de chemare în judecată nu a fost contestată temeinicia

faptelor reținute pentru aplicarea sancțiunii, arătându-se că acestea se referă

la atribuțiile directorului general, calitate deținută de altfel de către reclamant

în perioada supusă controlului.

Cu privire la individualizarea

sancțiunii, judecătorul fondului a constatat de asemenea legalitatea măsurii aplicate

reclamantului, reținând că răspunderea acestuia este agravată de faptul că, în perioada

supusă controlului, a fost atât administrator, cât și conducător executiv al societății,

având atribuții și competențe specifice în raport cu faptele constatate.

3.Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs reclamantul R.S.J., solicitând ca, în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9, art. 304

1

și art. 312 C. proc. civ., să fie casată hotărârea

atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar,

să fie modificată hotărârea, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Ca prim motiv de recurs,

pentru casarea hotărârii atacate s-a invocat încălcarea dispozițiilor Legii nr.

31/1990, ale Legii nr. 32/2000, ale O.G. nr. 2/2001 și ale art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, arătându-se că reclamantului

nu i s-a asigurat dreptul la apărare în condițiile în care instanța de fond nu a

administrat întregul probatoriu necesar soluționării cauzei, tratând într-o manieră

simplistă problematica încadrării faptei contravenționale, fiind astfel în imposibilitate

de a analiza fondul pricinii prin verificarea dacă sancțiunea aplicată este legală

și temeinică.

Recurentul a învederat

că, pentru a se putea exercita dreptul la apărare în mod efectiv era necesar ca

toate documentele să fie depuse de intimată la dosarul cauzei pentru a avea posibilitatea

să-și expună un punct de vedere motivat cu privire la fondul acuzațiilor aduse.

În condițiile în care aceste documente nu au fost prezentate, s-a susținut că nu

a existat garanția unei cercetări judecătorești efective și deci instanța de fond

a verificat numai condițiile de formă impuse de lege pentru decizia de sancționare,

pronunțând o hotărâre nelegală în raport cu probatoriul extrem de limitat față de

complexitatea cauzei.

Cu referire la noțiunea

de proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, s-a considerat că a fost încălcat principiul

egalității armelor, care presupune să se acorde tuturor părților un drept comparabil

de acces la dosarul cauzei și de asemenea, nu i s-au acordat recurentului garanțiile

procesuale asigurate celor învinuiți de săvârșirea unei contravenții sau a unei

infracțiuni.

În funcție de criteriile

stabilite în jurisprudența C.E.D.O., printre care și criteriul privind natura și

gradul de severitate al sancțiunii aplicate, recurentul a susținut că era necesară

efectuarea unei analize pentru a se aprecia dacă în cauză există o acuzație în materie

penală, ceea ce ar fi impus recunoașterea tuturor garanțiilor prevăzute de art.

63 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pentru această primă critică,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea analizării

fondului pricinii.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, formulat pe fondul cauzei, s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor

Legii nr. 32/2000 și ale Legii nr. 31/1990.

În dezvoltarea acestui

motiv de modificare a hotărârii atacate, s-a arătat că, faptele pentru care recurentul

a fost sancționat nu pot fi imputate exclusiv acestuia, fiind în realitate o răspundere

colectivă a membrilor consiliului de administrație și a directorilor departamentelor

specializate ale SC A.A.V. SA.

Dat fiind că faptele reținute

în sarcina recurentului sunt aceleași pentru care membrii consiliului de administrație

al societății au fost sancționați numai cu amendă, s-a susținut că sancțiunea aplicată

ar fi trebuit să fie cel puțin egală pentru toți membrii consiliului de administrație.

Din acest motiv, s-a considerat

că este greșită concluzia judecătorului fondului în sensul că, recurentul este mai

vinovat pentru presupusele încălcări ale dispozițiilor legale și că sancțiunea aplicată

a fost corect individualizată doar pentru că ar fi deținut și poziția de director

general al societății, deși simpla deținere a unei astfel de poziții nu este de

natură să atragă automat și o altă răspundere față de ceilalți membri ai consiliului

de administrație.

În lipsa unei dispoziții

privind vinovăția în deciziile emise de comisia intimată, s-a arătat că instanța

de fond trebuia să constate că sancțiunea aplicată recurentului este arbitrară și

abuzivă.

Recurentul a susținut

că această soluție se impunea în cauză cu atât mai mult cu cât intimata nu a dispus

să fie sancționați și conducătorii departamentelor specializate (directorii departamentelor

economico - financiar, juridic, managementul riscului, control intern și financiar

contabil etc.) , deși potrivit Ordinelor C.A.S. nr. 6/2007 și nr. 16/2009 pentru

punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea asigurătorilor, aceștia aveau

obligații legale specifice departamentelor pe care le conduc și au fost în prealabil

autorizați de către comisia intimată.

II.Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

1.Aspect de fapt și de

drept relevante

Instanța de fond a soluționat

cauza cu respectarea dreptului părților la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor

art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale,

întrucât a exercitat rol activ, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin administrarea

tuturor probelor necesare pentru stabilirea corectă a situației de fapt și pe cale

de consecință, pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinicie.

Controlul de legalitate

s-a realizat în mod efectiv pentru decizia administrativă contestată, în condițiile

în care s-au depus la dosarul cauzei toate înscrisurile avute în vedere la emiterea

acesteia, inclusiv procesul - verbal înregistrat la SC A.A.V. SA cu nr. AA din

22 iulie 2010 și la C.A.S. din 22 iulie 2010, astfel că, recurentul - reclamant

a avut posibilitatea să cunoască elementele de fapt și de drept reținute pentru

sancționarea sa și să formuleze apărări cu privire la toate circumstanțele cauzei.

Critica recurentului privind

nedepunerea la dosar a documentelor necesare și utile soluționării corecte a cauzei

se dovedește a fi neîntemeiată și față de termenii generali în care a fost formulată,

fără indicarea în concret a înscrisurilor pe care consideră că intimata avea obligația

să le prezinte și a faptelor care ar fi fost astfel dovedite. Judecătorul fondului

nu a fost sesizat cu o altă cerere de probe, în condițiile prevăzute de art. 167

C. proc. civ., motiv pentru care se reține că este lipsită de orice temei susținerea

recurentului privind încălcarea dreptului său la apărare și a principiului egalității

armelor.

Conform jurisprudenței

C.E.D.O., principiul egalității armelor presupune ca fiecare parte din proces să

beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței,

în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ față de partea adversă.

Respectarea acestui principiu

s-a realizat în cauză prin acordarea ambelor părți a unui drept comparabil de acces

la dosarul cauzei, în condițiile în care recurentul - reclamant a avut posibilitatea

să cunoască toate înscrisurile depuse de comisia intimată, ca autoritate emitentă

a actului de sancționare și să combată argumentele invocate de aceasta pentru legalitatea

actului administrativ contestat.

Recurentul a susținut

neîntemeiat dreptul său de a beneficia de garanțiile specifice persoanei acuzate

de săvârșirea unei infracțiuni, deoarece măsura aplicată nu este calificată ca fiind

penală în dreptul intern și nici nu poate fi asimilată unei acuzații în materie

penală, în raport cu natura dispoziției sancționatorii, cu natura și gravitatea

sancțiunii, astfel că, obiectul prezentului litigiu nu se află în domeniul de aplicare

a normelor cuprinse în parag. 2 și 3 ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, care definesc conținutul specific al noțiunii

de drept la un proces echitabil în materie penală.

În consecință, nu se impune

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță,

conform dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și din acest motiv, va fi

respinsă ca nefondată prima critică formulată în recurs.

Motivul de modificare

a hotărârii atacate invocat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru aplicarea

greșită a dispozițiilor Legii nr. 32/2000 și ale Legii nr. 31/1990 este de asemenea

nefondat, pentru că legalitatea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 a fost corect

constatată de prima instanță, atât cu privire la răspunderea recurentului pentru

faptele reținute în procesul - verbal de control din 22 iulie 2010, cât și cu privire

la individualizarea și gradualizarea măsurii sancționatorii aplicate.

Răspunderea recurentului

pentru faptele constatate în perioada supusă controlului (2008 - 2009) a fost corect

stabilită, deoarece în calitatea sa de persoană semnificativă, de administrator

(15 ianuarie 2007 - 9 august 2010) și de director general (2 aprilie 2007 - 1

martie 2010), nu a îndeplinit sarcinile și atribuțiile hotărâte de consiliul de

administrație și nu a asigurat luarea măsurilor necesare de către conducerea executivă.

Recurentul nu a contestat

faptele avute în vedere la emiterea deciziei nr. 663 din 9 august 2010, ci doar

răspunderea sa, deși aceasta a fost stabilită prin lege, respectiv prin Legea

nr. 32/2000 și nu poate fi înlăturată sau limitată prin actele interne ale unei

societăți din domeniul asigurărilor, reglementat prin legea respectivă.

Din acest motiv, se reține

că răspunderea recurentului a fost corect angajată pentru că, față de calitățile

deținute în conducerea SC A.A.V. SA în perioada supusă controlului, nu s-a implicat

corespunzător în gestionarea activității, astfel încât să asigure administrarea

prudentă și profesionistă a asiguratorului.

Legalitatea deciziei contestate

a fost corect constatată și în ceea ce privește individualizarea și gradualizarea

sancțiunii, fiind avute în vedere circumstanțele personale și reale ale săvârșirii

faptei și conduita făptuitorului, potrivit art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000,

precum și Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii, aprobate prin

Ordinul C.A.S. nr. 113118/2006, care în art. 2 alin. (1) prevăd următoarele elemente

pentru aplicarea fie gradual, fie direct a măsurilor sancționatorii: interesul asiguraților,

gradul de pericol social al faptei săvârșite, împrejurările în care a fost săvârșită

fapta, modul și mijloacele de săvârșire a faptei, celelalte date înscrise în referatul

de constatare/procesul - verbal, alte considerente de oportunitate, evaluări și

analize calitative.

Răspunderea recurentului

a fost determinată în raport cu atribuțiile specifice funcțiilor deținute în conducerea

societății în perioada supusă controlului și fiind o răspundere personală, nu există

temei pentru a fi înlăturată față de sancționarea celorlalți membri ai consiliului

de administrație.

Contrar susținerilor din

recurs, comisia intimată a stabilit măsura de sancționare în funcție de gradul de

vinovăție al fiecărei persoane din conducerea societății, prin raportare la calitatea

deținută în mod efectiv în perioada controlului și la atribuțiile corespunzătoare

acesteia, conform legislației din domeniul asigurărilor și reasigurărilor.

Din acest motiv, vor fi

respinse ca lipsite de relevanță în cauză susținerile recurentului privind atribuțiile

directorilor de departamente specializate, a căror răspundere juridică este reglementată

distinct de răspunderea stabilită prin actul contestat pentru persoana semnificativă,

care deține și calitatea de administrator și director general al societății.

În consecință, este legală

și temeinică hotărârea prin care judecătorul fondului a respins acțiunea formulată

pentru anularea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 emisă de intimata - pârâtă Comisia

de Supraveghere a Asigurărilor, a cărei calitate procesuală a fost transmisă Autorității

de Supraveghere Financiară, în baza dispozițiilor art. 25 din O.U.G. nr. 93/2012.

2.Soluția instanței de

recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.S.J. împotriva sentinței nr. 2518 din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 septembrie 2013.