ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 686/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 686/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC C.

& A.I.B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere

a Asigurărilor (CSA), anularea Deciziei CSA din 20 ianuarie 2009 și a măsurii

de sancționare aplicată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin decizia contestată s-a hotărât interzicerea

activității de intermediere în asigurări, până la prezentarea în fața CSA a

dovezii de plată a sumelor încasate de reclamantă cu titlu de prime de

asigurare aferente polițelor intermediate în numele și pentru asigurătorul SC

A.T.A. SA, în baza contractului de mandat comercial, reținându-se în sarcina societății

săvârșirea faptei contravenționale prevăzută și sancționată de art. 63 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 136/1995.

S-a mai arătat că

pentru reținerea faptei pârâta a avut în vedere balanța lunară a reclamantei la

30 septembrie 2008 și pusă la dispoziție pentru control, conform căreia exista

încasată cu titlu de prime de asigurare, fără să fie depusă la asigurător în

termenul prevăzut în contractul de mandat, suma totală de 357.606 RON.

Invocându-se o

"notă privind controlul", necomunicată reclamantei, prin Decizie s-a

aplicat sancțiunea complementară a interzicerii temporare a activității, fără

să se fi dispus sancțiunea principală a avertismentului sau a amenzii, fiind

împiedicată astfel reclamanta să mai deruleze contractele de colaborare încheiate

cu alți asigurători parteneri, respectiv să ofere serviciile sale clienților

asigurați.

A apreciat reclamanta

că decizia în speță este nelegală, întrucât:

(i) Decizia nu i-a

fost comunicată, încălcându-se astfel dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea

nr. 32/2000, luând cunoștință de măsurilor dispuse din M. Of. nr. 50/28.01.2009

și din știrile N.

A apreciat reclamanta

că necomunicarea deciziei lipsește acest act de efecte, publicarea fără

respectarea dreptului legal la apărare constituind un abuz al pârâtei.

Presupusa dovadă de comunicare prin poștă invocată de pârâtă, atestă nepredarea

actului la sediul social al reclamantei.

(ii) Fapta a fost

reținută în mod eronat, întrucât nu datorează asigurătorului SC A.T.A. SA suma

de 357.606 RON. Între cele două părți există un litigiu comercial generat de

neîndeplinirea obligațiilor asumate de asigurător în raport cu reclamanta.

Deși, reclamanta a cerut CSA să dispună măsurile legale care se impun față de

compania asigurătoare debitoare încă din luna noiembrie 2008, CSA a procedat la

sancționarea reclamantei, invocând în "nota de control" și

dispozițiile Legii nr. 136/1995, arogându-și, astfel, fără drept, rolul de

arbitru între părți și tranșând litigiul în favoarea adversarei reclamantei, cu

depășirea puterilor pe care legea i le conferă, fără a deține probe cu privire

la faptul că reclamanta ar datora prime de asigurare companiei A.T.A. SA.

(iii) Contrar legii

și uzanțelor comerciale, pârâta a considerat că suma înscrisă în balanța

întocmită de reclamantă pentru luna septembrie 2008 atestă cu caracter cert,

lichid și exigibil datoria brokerului de asigurare față de asigurător. Balanța

lunară avută în vedere de pârâtă constata și creanța reclamantei față de SC

A.T.A. SA, pentru care CSA a fost sesizată, dar pentru că legea nu prevede în

mod expres o sancțiune și pentru neachitarea datoriei de către asigurător, CSA

nu a dispus nicio măsură în privința încălcării obligațiilor asigurătorului.

A mai susținut

reclamanta că documentul încheiat de agenții constatatori nu precizează

săvârșirea de către reclamantă a unei fapte nelegale, reținându-se numai o

situație de fapt, respectiv existența la 30 septembrie 2008 a primelor de

asigurare încasate anterior de broker de la asigurați și, pe de altă parte,

existența unor sume care urmau a fi recuperate de către broker de la același

asigurător cu titlu de comisioane.

Cu privire la

sancțiune s-a mai susținut că CSA a nesocotit însăși prevederile cu privire la

aplicarea în mod gradual a sancțiunilor, dispunând interzicerea desfășurării

activității ca pe o măsură principală și unică, deși actul normativ prevedea,

în principal, aplicarea sancțiunii avertismentului sau a amenzii și, doar în

subsidiar, măsura complementară a interzicerii desfășurării activității.

procesual parcurs

Prin Sentința civilă

nr. 2525 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București a respins cererea

reclamantei ca neîntemeiată, reținând că a avut loc comunicarea Deciziei în

conformitate cu dispozițiile legale, contestația fiind depusă în termen, fără

să se fi produs vreo vătămare reclamantei, iar reclamanta nu a contestat

realitatea stabilită de organul de control în sensul că a încasat și nu a virat

societății de asigurare suma de 357.606 RON, faptă care constituie contravenție

potrivit art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 136/1995, iar măsura dispusă

intră în atribuțiile autorității pârâte de supraveghere a pieței

asigurătorilor.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 5838 din 16

decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul

declarat și casată sentința atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare cu

motivația că prima instanță a reținut greșit că reclamanta nu a contestat

situația de fapt stabilită de organul de control, respectiv împrejurarea că nu

s-a virat asigurătorului suma de 357.606 RON.

Instanța de control

judiciar a apreciat că împrejurările de fapt nu au fost lămurite de către prima

instanță, fiind necesar să se completeze probatoriile, eventual prin dispunerea

efectuării unei expertize contabile pentru a se verifica susținerile

reclamantei, urmând ca instanța de fond să aprecieze asupra sancțiunii în

funcție de starea de fapt rezultată din probatoriu, inclusiv prin prisma

proporționalității măsurii în raport cu eventualele fapte săvârșite.

procesual. Hotărârea dată în rejudecare

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 1 martie 2010 sub nr.

1905/2/2010, reclamanta formulând o cerere de întregire a acțiunii și de

extindere a cadrului procesual pasiv la data de 26 martie 2010 în raport de

care, prima instanță a admis excepția tardivității, prin încheierea din 4 iunie

2010.

Prin Sentința civilă

nr. 4690 din 6 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată de reclamanta SC

C.A.I.B. SRL a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut, în raport cu criticile formulate, că

decizia în speță a fost comunicată prin poștă la 21 ianuarie 2009 la sediul

social al reclamantei, motivul returnării la expeditor fiind expirarea

termenului de păstrare a scrisorii recomandate prin care a avut loc

comunicarea, pârâta procedând la a doua comunicare la data de 3 februarie 2009.

A mai reținut

instanța fondului cu ocazia rejudecării că în cauză nu s-au pus probleme legate

de formularea în termen a plângerii, iar potrivit art. 39 alin. (5) din Legea

nr. 32/2000, decizia în speță a produs efecte de la data comunicării, astfel

încât comunicarea a avut loc și niciun drept al reclamantei nu a fost vătămat.

Cât privește

publicarea în M. Of. a deciziei, instanța a constatat că trimiterea spre

publicare s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) lit. a) și

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, dreptul la apărare al reclamantei fiind

asigurat prin existența posibilității exercitării căii de atac.

Relativ la susținerea

privind reținerea eronată a neplății unor prime de asigurare de către

reclamantă, în calitatea sa de intermediar de asigurări, conform contractului

de intermediere încheiat cu asigurătorul SC A.T. SA, instanța a reținut că,

atât documentele contabile proprii ale reclamantei, cât și alte probe ale

dosarului, cum ar fi recunoașterea reclamantei la 3 iulie 2008 și raportul de

expertiză contabilă realizat în cauza comercială care poartă între reclamantă

și asigurătorul SC A.T. SA, converg către concluzia certă că reclamanta a

încasat prime de asigurare în baza unor polițe intermediate în raport cu

asigurătorul SC A.T. SA, pe care nu le-a virat asigurătorului în termenul

prevăzut în contractul de intermediere.

Cu referire la

această situație, s-a stabilit că și în prezent există o diferență între

cuantumul primelor încasate și a celor virate, conform concluziilor raportului

de expertiză.

Totodată, din

perspectiva atragerii răspunderii contravenționale, s-a reținut că este lipsită

de relevanță stabilirea cu certitudine a cuantumului primelor încasate și

nevirate sau existența unui titlu de creanță.

S-a apreciat că

interzicerea temporară sau definitivă a activității constituie o sancțiune

principală, independentă de sancțiunea amenzii, putând fi însă cumulată cu

aceasta, fiind totodată și cea mai ușoară dintre sancțiunile obligatorii

enumerate de normele legale, acest aspect relevând că în speță a avut loc

individualizarea sancțiunii raportat la circumstanțele cauzei.

Cu privire la

argumentele referitoare la neregulile constatate la societatea de asigurare SC

A.T. SA, inclusiv în legătură cu evidențierea contabilă a primelor de asigurare

încasate/neîncasate, s-a reținut că acestea pot constitui, cel mult,

circumstanțe de care s-a ținut seama în individualizarea sancțiunii și nu

înlătură caracterul contravențional al faptei reclamantei.

înfățișate împotriva hotărârii pronunțate în al doilea ciclu procesual de către

reclamanta SC C.A.I.B. SRL.

În termen legal,

împotriva hotărârii pronunțate în fond, după rejudecare, a declarat recurs

societatea reclamantă, susținând, în contextul unei succinte prezentări a

situației de fapt și în temeiul art. 304 pct. 9 și a art. 304

1

C.

proc. civ., următoarele critici în raport cu hotărârea primei instanțe:

- intimata Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor și-a exercitat în mod arbitrar, discreționar și

abuziv atributul legal de a aplica sancțiuni operatorilor în domeniul

asigurărilor, respectiv independent de acțiunile de control și indiferent de

rezultatele concretizate prin actele sale de control;

- în mod greșit prima

instanță a apreciat că actul contestat a fost comunicat fără a se vătăma în vreun

fel drepturile reclamantei și în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000

referitoare la publicarea deciziei de sancționare;

- în mod greșit s-a

reținut că probele administrate au demonstrat că reclamanta nu a virat în

termenul contractual primele de asigurare încasate, și s-a apreciat totodată că

în cauză nu era necesar a se stabili cu certitudine cuantumul primelor de

asigurare încasate și nevirate, pentru a stabili răspunderea contravențională a

transferului de asigurare;

- probele existente la

dosar nu atestă, în mod cert și pe deplin corect faptul că reclamanta a încasat

și nu a virat asiguratorului primele de asigurare aferente polițelor

intermediate în baza contractului și, de altfel, întreg probatoriul a fost

greșit apreciat de prima instanță;

- prima instanță a

evaluat eronat nu numai corespondența purtată între părți dar și expertiza

extrajudiciară efectuată în litigiul comercial dintre asigurator și reclamantă,

mai cu seamă că acest raport nu era nici relevant și nici concludent, expertul

ce a efectuat-o încălcând regulile de deontologie profesională;

- greșit s-a reținut

că, în raport de prevederile art. 39 alin. (2) și (4) din Legea nr. 32/2000,

raportat la situația de fapt și de drept dedusă judecății, măsura interzicerii

temporare a desfășurării activității de către reclamantă, a fost cea mai ușoară

dintre sancțiuni, corect individualizată, în condițiile în care, în opinia

reclamantei, în interpretarea textului arătat, se impunea ca intimata Comisia

de Supraveghere a Asigurărilor să aplice o sancțiune principală (avertisment

sau amendă) și o sancțiune complementară, după cum greșit s-a stabilit și că

aceasta este și cea mai ușoară dintre toate cele stabilite de lege.

intimatei - pârâte

Intimata Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a formulat întâmpinare la recursul formulat

de SC C.A.I.B. SRL, solicitând, în esență, respingerea ca nefondată a căii de

atac exercitate.

În esență, în

contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, intimata a susținut că

motivele de recurs nu sunt întemeiate, soluția primei instanțe fiind legală și

temeinic argumentată.

considerentele instanței de recurs

Înalta Curte,

examinând hotărârea pronunțată în fond după casare, în raport de criticile ce

i-au fost aduse și față de ansamblul probator administrat (incluzând

înscrisurile depuse în recurs - dosar) dar și de prevederile legale aplicabile,

reține că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, subsumate

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.,

în considerarea celor înfățișate în cele ce urmează.

Actele și lucrările

dosarului atestă, incontestabil, că reclamanta recurentă a învestit instanța de

contencios administrativ cu plângerea sa îndreptată împotriva Deciziei de

sancționare nr. 32 din 20 ianuarie 2009, emisă de autoritatea intimată, prin

care s-a dispus interzicerea temporară a activității recurentei, de

intermediere asigurări și/sau de reasigurări, până la depunerea primelor de

asigurare la SC A.T.A. SA.

Temeiul legal al sancțiunii

aplicate prin actul a cărui anulare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă

îl reprezintă prevederile art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000

privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor și ale art. 63

alin. (2) lit. d) din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările

în România.

Textele de lege

enunțate prevăd următoarele:

- Potrivit art. 39

alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000 (în forma în vigoare la data emiterii

actelor atacate): "Săvârșirea cu intenție sau din culpă, prin comisiune

sau omisiune, a vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (2), se sancționează

cu ... lit. d) interzicerea temporară sau definitivă a exercitării activității

de asigurare și/sau de reasigurare, interzicerea temporară sau definitivă a

activității definite la art. 2 pct. 56 și 57 din același act normativ;

- Potrivit art. 63

alin. (2) din Legea nr. 136/1995: "pentru faptele brokerilor,

contravențiile stabilite la alin. (1) se sancționează, cu avertisment scris,

sau cu amendă și cu interzicerea temporară sau definitivă a activității

definite la art. 2 lit. c) pct. 62 din Legea nr. 32/2000, sau cu suspendarea

sau retragerea autorizației".

Expunerea rezumativă

a considerentelor hotărârii atacate de mai sus evidențiază, pe de-o parte,

probele administrate în cauză, pe parcursul celor două cicluri procesuale, iar

pe de altă parte, argumentația instanței de fond ce a susținut și fundamentat

soluția adoptată, astfel că Înalta Curte apreciază că în contextul analizării

motivelor de recurs de față nu se impune reiterarea respectivei argumentații.

6.1. Răspunzând

punctual criticilor recurentei dezvoltate printr-un prim motiv de recurs,

Înalta Curte arată că nu sunt fondate susținerile vizând lipsa de comunicare a

Deciziei nr. 32/2009 către persoana sancționată.

Contrar celor

afirmate de recurentă, Înalta Curte reține că prima instanță a constatat în mod

corect că nu au fost vătămate drepturile recurentei în condițiile în care

comunicarea deciziei atacate s-a realizat prin poștă la 21 ianuarie 2009 și a

fost apoi recomunicată la 3 februarie 2009, la sediul reclamantei, fiind corect

apreciat și motivul primei returnări la expeditor a actului.

Totodată, publicarea

în M. Of. s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) lit. o)

și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 potrivit cu care deciziile prin care

se impun interdicții se publică în M. Of. neputându-se demonstra că

recurenta-reclamantă ar fi fost în vreun fel împiedicată să exercite în termen

legal dreptul de-a ataca actul și sancțiunea aplicată, ce au produs efecte de

la data publicării.

6.2. Înalta Curte

apreciază că nefondate sunt și criticile recurentei prin care s-a susținut că

din probele administrate nu ar fi rezultat că reclamanta recurentă a încasat

dar nu a virat asiguratorului primele de asigurare aferente polițelor

intermediate.

Considerentele

hotărârii atacate demonstrează că prima instanță a realizat o justă evaluare și

interpretare a probelor administrate, minuțios analizate, de altfel, respectiv

documentele contabile, balanța lunară aferentă lunii septembrie 2008,

corespondența apreciată ca fiind chiar o recunoaștere din partea reclamantei la

data de 3 iulie 2008, în raport cu asiguratorul vizând existența primelor

încasate și nedepuse în perioada aprilie - iunie 2008, sens în care se și

propune eșalonarea plății și raportul de expertiză contabilă efectuat într-o

cauză comercială.

Înalta Curte reține

totodată că recurenta-reclamantă, în contextul contestării și negării

aprecierilor cuprinse în hotărârea atacată, nu prezintă practic și nici nu face

referire la probatorii certe, concludente, care ar fi fost ignorate în cursul

judecății, de natură a schimba concluzia la care a ajuns prima instanță,

înfățișând aprecieri pur subiective, personale, de evaluare a probatoriului

administrat.

În acest sens, este

de arătat că recurenta susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că

reprezintă un act de recunoaștere al datoriei sale față de asigurator,

corespondența purtată prin e-mail la data de 3 iulie 2008, în contextul în care

această corespondență nu este un angajament de plată.

O atare susținere nu

poate fi reținută câtă vreme prima instanță nu a acordat respectivei

corespondențe valențele unei recunoașteri formale, ferme, din partea recurentei

cu privire la datoria sa față de asigurator. Dimpotrivă, a menționat-o și

analizat-o în contextul tuturor probelor administrate, apreciind asupra

concludenței și relevanței numai în ceea ce privește concluzia certă a

încasării primelor de asigurare de către recurentă, în baza unor polițe de

intermediere în raport cu asiguratorul, pe care însă nu le-a virat acestuia din

urmă, în termenul prevăzut în contractul de intermediere.

În acest contest și

raportat la textele de lege ce au servit ca temei al sancțiunii aplicate,

Înalta Curte observă totodată, în acord și cu cele stabilite de prima instanță,

că pentru a reține răspunderea contravențională a recurentei, ce a și atras

aplicarea sancțiunii constând în interzicerea temporară a activității de

intermediere asigurări și/sau de reasigurări, nu se impune existența unui titlu

de creanță al asiguratorului, astfel cum a susținut recurenta.

6.3. Nefondate sunt

și aprecierile și criticile recurentei vizând măsurile dispuse de instanță în

legătură cu expertiza contabilă, câtă vreme considerentele hotărârii, pe acest

aspect, fac în mod just, trimitere la susținerile reclamantei, consemnate în

încheierea de ședință din data de 27 mai 2011 (Dosar nr. 1905/2/2010) în sensul

că, la interpelarea curții, apărătorul reclamantei a arătat că nu înțelege să

administreze în prezenta cauză proba cu expertiza contabilă, având în vedere că

o expertiză cu obiective identice se efectuează în dosarul comercial purtat

între părți.

În fine, pe acest

aspect și în legătură cu elementele de fapt și de drept ce se impun a fi

probate ca fiind îndeplinite, pentru a se putea antrena sancționarea

reclamantei - recurente pe temeiul arătat, Înalta Curte apreciază că nu

prezintă relevanță nici înscrisurile nou prezentate în recurs, vizând

pretinsele nereguli constatate la societatea de asigurare SC A.Ț. SA, în

legătură cu înregistrarea în vreun cont contabil a contravalorii primelor de

asigurare încasate de la recurentă, în condițiile în care eventualele nereguli

contabile ale acestei din urmă entități exced cadrului de analiză și de

învestire a instanței în prezenta cauză.

Faptele constatate în

urma controlului efectuat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor la

societatea recurentă se referă la încasarea de la asigurați a unor prime de

asigurare, ce nu au mai fost depuse la asigurator, iar obligația de depunere a

unor astfel de prime încasate este stabilită și expres prevăzută de legea

specială, nerespectarea acesteia fiind prevăzută de lege ca o contravenție.

Susținerile sunt

totodată contrazise, prima facie, de soluția chiar nedefinitivă, pronunțată în

Dosarul comercial nr. 11460/3/2009 al Tribunalului București prin care

recurenta - reclamantă a fost obligată la plata sumei de 676.494,83 RON către

asigurator din care 406.247,12 RON prime de asigurare încasate și nevirate în

perioada 1 decembrie 2005 - 31 decembrie 2008.

6.4. Înalta Curte

observă că nu pot fi primite nici criticile recurentei vizând pretinsa

nelegalitate a actului atacat atrasă de modul de stabilire de către emitent a

sancțiunii dispuse, raportat la prevederile Legii nr. 136/1995 și respectiv ale

Legii nr. 32/2000.

Interpretând

dispozițiile legii speciale din domeniul asigurărilor, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că, prin dispoziții cu caracter evident derogatoriu de la

dreptul comun, a fost instituită o procedură aparte de control exercitat de

către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și de aplicare a sancțiunilor.

Legea nr. 136/1995 se

aplică împreună cu Legea nr. 32/2000 care reglementează activitatea de control

și sancționare la cap. VIII.

Sancțiunea prevăzută

de art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000, constând în interzicerea

temporară a exercitării activității constituie o sancțiune principală, pentru

aplicarea căreia nu este necesară, așa cum susține societatea reclamantă, aplicarea

sancțiunii cu avertisment sau amendă.

Toate sancțiunile

prevăzute de art. 39 din Legea nr. 32/2000 sunt sancțiuni principale, putând fi

aplicate fie gradual, fie direct.

Reținând așadar, în

considerarea tuturor celor mai sus arătate că decizia de sancționare contestată

în cauză este temeinică și legală, acțiunea reclamantei - recurente fiind în

mod justificat respinsă, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat și

recursul de față, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC C.A.I.B. SRL București, prin administrator judiciar C.I.I.C.T.,

împotriva Sentinței civile nr. 4690 din 6 iulie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.

Procesat de GGC - CL