Decizia nr. 686/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 1905/2/2010 — recurs

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC C. & A.I.B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), anularea Deciziei CSA din 20 ianuarie 2009 și a măsurii de sancționare aplicată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată s-a hotărât interzicerea activității de intermediere în asigurări, până la prezentarea în fața CSA a dovezii de plată a sumelor încasate de reclamantă cu titlu de prime de asigurare aferente polițelor intermediate în numele și pentru asigurătorul SC A.T.A. SA, în baza contractului de mandat comercial, reținându-se în sarcina societății săvârșirea faptei contravenționale prevăzută și sancționată de art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 136/1995. S-a mai arătat că pentru reținerea faptei pârâta a avut în vedere balanța lunară a reclamantei la 30 septembrie 2008 și pusă la dispoziție pentru control, conform căreia exista încasată cu titlu de prime de asigurare, fără să fie depusă la asigurător în termenul prevăzut în contractul de mandat, suma totală de 357.606 RON. Invocându-se o "notă privind controlul", necomunicată reclamantei, prin Decizie s-a aplicat sancțiunea complementară a interzicerii temporare a activității, fără să se fi dispus sancțiunea principală a avertismentului sau a amenzii, fiind împiedicată astfel reclamanta să mai deruleze contractele de colaborare încheiate cu alți asigurători parteneri, respectiv să ofere serviciile sale clienților asigurați. A apreciat reclamanta că decizia în speță este nelegală, întrucât: (i) Decizia nu i-a fost comunicată, încălcându-se astfel dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, luând cunoștință de măsurilor dispuse din M. Of. nr. 50/28.01.2009 și din știrile N. A apreciat reclamanta că necomunicarea deciziei lipsește acest act de efecte, publicarea fără respectarea dreptului legal la apărare constituind un abuz al pârâtei. Presupusa dovadă de comunicare prin poștă invocată de pârâtă, atestă nepredarea actului la sediul social al reclamantei. (ii) Fapta a fost reținută în mod eronat, întrucât nu datorează asigurătorului SC A.T.A. SA suma de 357.606 RON. Între cele două părți există un litigiu comercial generat de neîndeplinirea obligațiilor asumate de asigurător în raport cu reclamanta. Deși, reclamanta a cerut CSA să dispună măsurile legale care se impun față de compania asigurătoare debitoare încă din luna noiembrie 2008, CSA a procedat la sancționarea reclamantei, invocând în "nota de control" și dispozițiile Legii nr. 136/1995, arogându-și, astfel, fără drept, rolul de arbitru între părți și tranșând litigiul în favoarea adversarei reclamantei, cu depășirea puterilor pe care legea i le conferă, fără a deține probe cu privire la faptul că reclamanta ar datora prime de asigurare companiei A.T.A. SA. (iii) Contrar legii și uzanțelor comerciale, pârâta a considerat că suma înscrisă în balanța întocmită de reclamantă pentru luna septembrie 2008 atestă cu caracter cert, lichid și exigibil datoria brokerului de asigurare față de asigurător. Balanța lunară avută în vedere de pârâtă constata și creanța reclamantei față de SC A.T.A. SA, pentru care CSA a fost sesizată, dar pentru că legea nu prevede în mod expres o sancțiune și pentru neachitarea datoriei de către asigurător, CSA nu a dispus nicio măsură în privința încălcării obligațiilor asigurătorului. A mai susținut reclamanta că documentul încheiat de agenții constatatori nu precizează săvârșirea de către reclamantă a unei fapte nelegale, reținându-se numai o situație de fapt, respectiv existența la 30 septembrie 2008 a primelor de asigurare încasate anterior de broker de la asigurați și, pe de altă parte, existența unor sume care urmau a fi recuperate de către broker de la același asigurător cu titlu de comisioane. Cu privire la sancțiune s-a mai susținut că CSA a nesocotit însăși prevederile cu privire la aplicarea în mod gradual a sancțiunilor, dispunând interzicerea desfășurării activității ca pe o măsură principală și unică, deși actul normativ prevedea, în principal, aplicarea sancțiunii avertismentului sau a amenzii și, doar în subsidiar, măsura complementară a interzicerii desfășurării activității.

Primul ciclu procesual parcurs Prin Sentința civilă nr. 2525 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, reținând că a avut loc comunicarea Deciziei în conformitate cu dispozițiile legale, contestația fiind depusă în termen, fără să se fi produs vreo vătămare reclamantei, iar reclamanta nu a contestat realitatea stabilită de organul de control în sensul că a încasat și nu a virat societății de asigurare suma de 357.606 RON, faptă care constituie contravenție potrivit art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 136/1995, iar măsura dispusă intră în atribuțiile autorității pârâte de supraveghere a pieței asigurătorilor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 5838 din 16 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat și casată sentința atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare cu motivația că prima instanță a reținut greșit că reclamanta nu a contestat situația de fapt stabilită de organul de control, respectiv împrejurarea că nu s-a virat asigurătorului suma de 357.606 RON. Instanța de control judiciar a apreciat că împrejurările de fapt nu au fost lămurite de către prima instanță, fiind necesar să se completeze probatoriile, eventual prin dispunerea efectuării unei expertize contabile pentru a se verifica susținerile reclamantei, urmând ca instanța de fond să aprecieze asupra sancțiunii în funcție de starea de fapt rezultată din probatoriu, inclusiv prin prisma proporționalității măsurii în raport cu eventualele fapte săvârșite.

Al doilea ciclu procesual. Hotărârea dată în rejudecare Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 1 martie 2010 sub nr. 1905/2/2010, reclamanta formulând o cerere de întregire a acțiunii și de extindere a cadrului procesual pasiv la data de 26 martie 2010 în raport de care, prima instanță a admis excepția tardivității, prin încheierea din 4 iunie 2010. Prin Sentința civilă nr. 4690 din 6 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată de reclamanta SC C.A.I.B. SRL a fost respinsă ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în raport cu criticile formulate, că decizia în speță a fost comunicată prin poștă la 21 ianuarie 2009 la sediul social al reclamantei, motivul returnării la expeditor fiind expirarea termenului de păstrare a scrisorii recomandate prin care a avut loc comunicarea, pârâta procedând la a doua comunicare la data de 3 februarie 2009. A mai reținut instanța fondului cu ocazia rejudecării că în cauză nu s-au pus probleme legate de formularea în termen a plângerii, iar potrivit art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, decizia în speță a produs efecte de la data comunicării, astfel încât comunicarea a avut loc și niciun drept al reclamantei nu a fost vătămat. Cât privește publicarea în M. Of. a deciziei, instanța a constatat că trimiterea spre publicare s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) lit. a) și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, dreptul la apărare al reclamantei fiind asigurat prin existența posibilității exercitării căii de atac. Relativ la susținerea privind reținerea eronată a neplății unor prime de asigurare de către reclamantă, în calitatea sa de intermediar de asigurări, conform contractului de intermediere încheiat cu asigurătorul SC A.T. SA, instanța a reținut că, atât documentele contabile proprii ale reclamantei, cât și alte probe ale dosarului, cum ar fi recunoașterea reclamantei la 3 iulie 2008 și raportul de expertiză contabilă realizat în cauza comercială care poartă între reclamantă și asigurătorul SC A.T. SA, converg către concluzia certă că reclamanta a încasat prime de asigurare în baza unor polițe intermediate în raport cu asigurătorul SC A.T. SA, pe care nu le-a virat asigurătorului în termenul prevăzut în contractul de intermediere. Cu referire la această situație, s-a stabilit că și în prezent există o diferență între cuantumul primelor încasate și a celor virate, conform concluziilor raportului de expertiză. Totodată, din perspectiva atragerii răspunderii contravenționale, s-a reținut că este lipsită de relevanță stabilirea cu certitudine a cuantumului primelor încasate și nevirate sau existența unui titlu de creanță. S-a apreciat că interzicerea temporară sau definitivă a activității constituie o sancțiune principală, independentă de sancțiunea amenzii, putând fi însă cumulată cu aceasta, fiind totodată și cea mai ușoară dintre sancțiunile obligatorii enumerate de normele legale, acest aspect relevând că în speță a avut loc individualizarea sancțiunii raportat la circumstanțele cauzei. Cu privire la argumentele referitoare la neregulile constatate la societatea de asigurare SC A.T. SA, inclusiv în legătură cu evidențierea contabilă a primelor de asigurare încasate/neîncasate, s-a reținut că acestea pot constitui, cel mult, circumstanțe de care s-a ținut seama în individualizarea sancțiunii și nu înlătură caracterul contravențional al faptei reclamantei.

Motivele de recurs înfățișate împotriva hotărârii pronunțate în al doilea ciclu procesual de către reclamanta SC C.A.I.B. SRL. În termen legal, împotriva hotărârii pronunțate în fond, după rejudecare, a declarat recurs societatea reclamantă, susținând, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și în temeiul art. 304 pct. 9 și a art. 304 1 C. proc. civ., următoarele critici în raport cu hotărârea primei instanțe: - intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și-a exercitat în mod arbitrar, discreționar și abuziv atributul legal de a aplica sancțiuni operatorilor în domeniul asigurărilor, respectiv independent de acțiunile de control și indiferent de rezultatele concretizate prin actele sale de control; - în mod greșit prima instanță a apreciat că actul contestat a fost comunicat fără a se vătăma în vreun fel drepturile reclamantei și în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000 referitoare la publicarea deciziei de sancționare; - în mod greșit s-a reținut că probele administrate au demonstrat că reclamanta nu a virat în termenul contractual primele de asigurare încasate, și s-a apreciat totodată că în cauză nu era necesar a se stabili cu certitudine cuantumul primelor de asigurare încasate și nevirate, pentru a stabili răspunderea contravențională a transferului de asigurare; - probele existente la dosar nu atestă, în mod cert și pe deplin corect faptul că reclamanta a încasat și nu a virat asiguratorului primele de asigurare aferente polițelor intermediate în baza contractului și, de altfel, întreg probatoriul a fost greșit apreciat de prima instanță; - prima instanță a evaluat eronat nu numai corespondența purtată între părți dar și expertiza extrajudiciară efectuată în litigiul comercial dintre asigurator și reclamantă, mai cu seamă că acest raport nu era nici relevant și nici concludent, expertul ce a efectuat-o încălcând regulile de deontologie profesională; - greșit s-a reținut că, în raport de prevederile art. 39 alin. (2) și (4) din Legea nr. 32/2000, raportat la situația de fapt și de drept dedusă judecății, măsura interzicerii temporare a desfășurării activității de către reclamantă, a fost cea mai ușoară dintre sancțiuni, corect individualizată, în condițiile în care, în opinia reclamantei, în interpretarea textului arătat, se impunea ca intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să aplice o sancțiune principală (avertisment sau amendă) și o sancțiune complementară, după cum greșit s-a stabilit și că aceasta este și cea mai ușoară dintre toate cele stabilite de lege.

Apărările intimatei - pârâte Intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a formulat întâmpinare la recursul formulat de SC C.A.I.B. SRL, solicitând, în esență, respingerea ca nefondată a căii de atac exercitate. În esență, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, intimata a susținut că motivele de recurs nu sunt întemeiate, soluția primei instanțe fiind legală și temeinic argumentată.

Soluția și considerentele instanței de recurs Înalta Curte, examinând hotărârea pronunțată în fond după casare, în raport de criticile ce i-au fost aduse și față de ansamblul probator administrat (incluzând înscrisurile depuse în recurs - dosar) dar și de prevederile legale aplicabile, reține că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ., în considerarea celor înfățișate în cele ce urmează. Actele și lucrările dosarului atestă, incontestabil, că reclamanta recurentă a învestit instanța de contencios administrativ cu plângerea sa îndreptată împotriva Deciziei de sancționare nr. 32 din 20 ianuarie 2009, emisă de autoritatea intimată, prin care s-a dispus interzicerea temporară a activității recurentei, de intermediere asigurări și/sau de reasigurări, până la depunerea primelor de asigurare la SC A.T.A. SA. Temeiul legal al sancțiunii aplicate prin actul a cărui anulare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă îl reprezintă prevederile art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor și ale art. 63 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările în România. Textele de lege enunțate prevăd următoarele: - Potrivit art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000 (în forma în vigoare la data emiterii actelor atacate): "Săvârșirea cu intenție sau din culpă, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (2), se sancționează cu ... lit. d) interzicerea temporară sau definitivă a exercitării activității de asigurare și/sau de reasigurare, interzicerea temporară sau definitivă a activității definite la art. 2 pct. 56 și 57 din același act normativ; - Potrivit art. 63 alin. (2) din Legea nr. 136/1995: "pentru faptele brokerilor, contravențiile stabilite la alin. (1) se sancționează, cu avertisment scris, sau cu amendă și cu interzicerea temporară sau definitivă a activității definite la art. 2 lit. c) pct. 62 din Legea nr. 32/2000, sau cu suspendarea sau retragerea autorizației". Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate de mai sus evidențiază, pe de-o parte, probele administrate în cauză, pe parcursul celor două cicluri procesuale, iar pe de altă parte, argumentația instanței de fond ce a susținut și fundamentat soluția adoptată, astfel că Înalta Curte apreciază că în contextul analizării motivelor de recurs de față nu se impune reiterarea respectivei argumentații. 6.1. Răspunzând punctual criticilor recurentei dezvoltate printr-un prim motiv de recurs, Înalta Curte arată că nu sunt fondate susținerile vizând lipsa de comunicare a Deciziei nr. 32/2009 către persoana sancționată. Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte reține că prima instanță a constatat în mod corect că nu au fost vătămate drepturile recurentei în condițiile în care comunicarea deciziei atacate s-a realizat prin poștă la 21 ianuarie 2009 și a fost apoi recomunicată la 3 februarie 2009, la sediul reclamantei, fiind corect apreciat și motivul primei returnări la expeditor a actului. Totodată, publicarea în M. Of. s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) lit. o) și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 potrivit cu care deciziile prin care se impun interdicții se publică în M. Of. neputându-se demonstra că recurenta-reclamantă ar fi fost în vreun fel împiedicată să exercite în termen legal dreptul de-a ataca actul și sancțiunea aplicată, ce au produs efecte de la data publicării. 6.2. Înalta Curte apreciază că nefondate sunt și criticile recurentei prin care s-a susținut că din probele administrate nu ar fi rezultat că reclamanta recurentă a încasat dar nu a virat asiguratorului primele de asigurare aferente polițelor intermediate. Considerentele hotărârii atacate demonstrează că prima instanță a realizat o justă evaluare și interpretare a probelor administrate, minuțios analizate, de altfel, respectiv documentele contabile, balanța lunară aferentă lunii septembrie 2008, corespondența apreciată ca fiind chiar o recunoaștere din partea reclamantei la data de 3 iulie 2008, în raport cu asiguratorul vizând existența primelor încasate și nedepuse în perioada aprilie - iunie 2008, sens în care se și propune eșalonarea plății și raportul de expertiză contabilă efectuat într-o cauză comercială. Înalta Curte reține totodată că recurenta-reclamantă, în contextul contestării și negării aprecierilor cuprinse în hotărârea atacată, nu prezintă practic și nici nu face referire la probatorii certe, concludente, care ar fi fost ignorate în cursul judecății, de natură a schimba concluzia la care a ajuns prima instanță, înfățișând aprecieri pur subiective, personale, de evaluare a probatoriului administrat. În acest sens, este de arătat că recurenta susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că reprezintă un act de recunoaștere al datoriei sale față de asigurator, corespondența purtată prin e-mail la data de 3 iulie 2008, în contextul în care această corespondență nu este un angajament de plată. O atare susținere nu poate fi reținută câtă vreme prima instanță nu a acordat respectivei corespondențe valențele unei recunoașteri formale, ferme, din partea recurentei cu privire la datoria sa față de asigurator. Dimpotrivă, a menționat-o și analizat-o în contextul tuturor probelor administrate, apreciind asupra concludenței și relevanței numai în ceea ce privește concluzia certă a încasării primelor de asigurare de către recurentă, în baza unor polițe de intermediere în raport cu asiguratorul, pe care însă nu le-a virat acestuia din urmă, în termenul prevăzut în contractul de intermediere. În acest contest și raportat la textele de lege ce au servit ca temei al sancțiunii aplicate, Înalta Curte observă totodată, în acord și cu cele stabilite de prima instanță, că pentru a reține răspunderea contravențională a recurentei, ce a și atras aplicarea sancțiunii constând în interzicerea temporară a activității de intermediere asigurări și/sau de reasigurări, nu se impune existența unui titlu de creanță al asiguratorului, astfel cum a susținut recurenta. 6.3. Nefondate sunt și aprecierile și criticile recurentei vizând măsurile dispuse de instanță în legătură cu expertiza contabilă, câtă vreme considerentele hotărârii, pe acest aspect, fac în mod just, trimitere la susținerile reclamantei, consemnate în încheierea de ședință din data de 27 mai 2011 (Dosar nr. 1905/2/2010) în sensul că, la interpelarea curții, apărătorul reclamantei a arătat că nu înțelege să administreze în prezenta cauză proba cu expertiza contabilă, având în vedere că o expertiză cu obiective identice se efectuează în dosarul comercial purtat între părți. În fine, pe acest aspect și în legătură cu elementele de fapt și de drept ce se impun a fi probate ca fiind îndeplinite, pentru a se putea antrena sancționarea reclamantei - recurente pe temeiul arătat, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanță nici înscrisurile nou prezentate în recurs, vizând pretinsele nereguli constatate la societatea de asigurare SC A.Ț. SA, în legătură cu înregistrarea în vreun cont contabil a contravalorii primelor de asigurare încasate de la recurentă, în condițiile în care eventualele nereguli contabile ale acestei din urmă entități exced cadrului de analiză și de învestire a instanței în prezenta cauză. Faptele constatate în urma controlului efectuat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor la societatea recurentă se referă la încasarea de la asigurați a unor prime de asigurare, ce nu au mai fost depuse la asigurator, iar obligația de depunere a unor astfel de prime încasate este stabilită și expres prevăzută de legea specială, nerespectarea acesteia fiind prevăzută de lege ca o contravenție. Susținerile sunt totodată contrazise, prima facie, de soluția chiar nedefinitivă, pronunțată în Dosarul comercial nr. 11460/3/2009 al Tribunalului București prin care recurenta - reclamantă a fost obligată la plata sumei de 676.494,83 RON către asigurator din care 406.247,12 RON prime de asigurare încasate și nevirate în perioada 1 decembrie 2005 - 31 decembrie 2008. 6.4. Înalta Curte observă că nu pot fi primite nici criticile recurentei vizând pretinsa nelegalitate a actului atacat atrasă de modul de stabilire de către emitent a sancțiunii dispuse, raportat la prevederile Legii nr. 136/1995 și respectiv ale Legii nr. 32/2000. Interpretând dispozițiile legii speciale din domeniul asigurărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, prin dispoziții cu caracter evident derogatoriu de la dreptul comun, a fost instituită o procedură aparte de control exercitat de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și de aplicare a sancțiunilor. Legea nr. 136/1995 se aplică împreună cu Legea nr. 32/2000 care reglementează activitatea de control și sancționare la cap. VIII. Sancțiunea prevăzută de art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000, constând în interzicerea temporară a exercitării activității constituie o sancțiune principală, pentru aplicarea căreia nu este necesară, așa cum susține societatea reclamantă, aplicarea sancțiunii cu avertisment sau amendă. Toate sancțiunile prevăzute de art. 39 din Legea nr. 32/2000 sunt sancțiuni principale, putând fi aplicate fie gradual, fie direct. Reținând așadar, în considerarea tuturor celor mai sus arătate că decizia de sancționare contestată în cauză este temeinică și legală, acțiunea reclamantei - recurente fiind în mod justificat respinsă, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat și recursul de față, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.