ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2615/2016

Decizia nr. 2615/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012 la data de 26 iulie 2012, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, anularea măsurii de sancționare dispusă prin Decizia CSA nr. 378 din 21 iunie 2012, ca nefondată și nelegală.

În subsidiar, a solicitat înlocuirea sancțiunii amenzii cu "avertisment scris", procedând în consecință la corecta individualizare a sancțiunii în raport cu împrejurările reale de fapt și de drept.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 939 din 6 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a dispus înlocuirea amenzii cu sancțiunea avertismentului scris; respingând restul pretențiilor reclamantului ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele aspecte:

- un sfert dintre faptele imputate reclamantului, care au fundamentat aplicarea sancțiunii de 500.000 de lei amendă, s-au dovedit a fi neimputabile acestuia, reclamantul nefiind angajat al B. în perioada de referință (punctul 4.1. de mai sus)

- o altă faptă imputată reclamantului nu există (punctul 4.3. de mai sus)

- toate celelalte întârzieri la plată imputate reclamantului sunt imputabile acestuia într-o mai mică măsură decât cea reținută prin actul sancționator, numărul de zile de întârziere la nivelul Departamentului Daune fiind semnificativ mai redus decât cel reținut de CSA (punctul 4.2. de mai sus)

- ultima faptă imputată reclamantului este minoră, neprejudiciabilă și relativ neimputabilă reclamantului (punctul 4.4. de mai sus).

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că sancțiunea aplicată reclamantului este vădit disproporționată față de natura faptelor imputate, pericolul social al acestora, vătămarea produsă, de circumstanțele concrete ale faptelor și personale ale reclamantului.

Prin urmare, instanța de fond a admis în parte acțiunea și, întemeiat pe disp. art. 39 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, a dispus înlocuirea amenzii cu sancțiunea avertismentului scris, respingându-se restul pretențiilor reclamantului, mai exact cele privind anularea în integralitate a măsurii de sancționare, ca nefondate.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Asigurărilor - Reasigurărilor, succesoarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, apreciind că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În susținerea recursului, arată recurenta-pârâtă că instanța a apreciat că "un sfert dintre faptele imputabile reclamantului ... s-au dovedit neimputabile acestuia".

Pentru dosarele în cauza reclamantul nu era angajatul B. pe perioada instrumentării acestora, dar corespondenta purtata de autoritate cu B. s-a desfășurat pe perioada derulării procesului de fuziune cu C., prin urmare reclamantul avea cunoștință despre aceasta.

De asemenea, mai susține recurenta-pârâtă că, instanța a apreciat că "o altă faptă imputată reclamantului nu există".

Referitor la pct. 4.3, a arătat că Dosarul RCA/TM/100334/11 a fost anulat de către asigurător, iar în dosarul RCA/TM/100501/10 s-a înregistrat o întârziere la plata de 86 zile.

Totodată, instanța a apreciat că "toate celelalte întârzieri la plata imputate reclamantului sunt imputabile acestuia într-o măsură mai mică decât cea reținută în actul sancționator".

Privitor la acest aspect, apreciază recurenta-pârâtă că faptele constatate există întrucât dosarele de daună confirmă situația repetitivă privind întârzierea aprobării la plată a Departamentului Daune condus de către dl. A. în cadrul societății C..

Instanța a apreciat că "ultima faptă imputată reclamantului este minoră, neprejudiciabilă și relativ neimputabilă reclamantului."

Însă, prin înscrisurile depuse, susține recurenta că a făcut dovada că fapta există, iar din perspectiva multitudinii de abateri săvârșite, s-a apreciat că se impune aplicarea sancțiunii cu amendă.

Instanța a apreciat că "în aceste condiții, curtea apreciază ca sancțiunea aplicată reclamantului este vădit disproporționată față de natura faptelor imputate, pericolul social al acestora, vătămarea produsă, de circumstanțele concrete ale faptelor personale ale reclamantului".

Apreciază recurenta că, atâta timp cât faptele există, indiferent de modul de cuantificare al acestora (în speță, numărul zilelor de întârziere), nerespectarea prevederilor legale aplicabile cazurilor, care puteau conduce la prejudicieri ale imaginii pieței asigurărilor în România, considerăm că sancțiunea aplicată nu este vădit disproporționată față de natura faptelor imputate.

Astfel, la elaborarea Deciziei nr. 378 din 21 iunie 2012 au fost avute în vedere criteriile de gradualizare și individualizare a sancțiunii potrivit prevederilor Normelor privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul nr. 113.118/2006.

Potrivit Normelor, măsurile sancționatorii stabilite prin legea specială pot fi aplicate fie gradual, fie direct, având în vedere criteriile reglementate.

Or, prin nerespectarea termenului de plată a despăgubirilor, în mod evident, este afectat "interesul asiguraților", acesta fiind principalul criteriu prevăzut de Normă.

Față de aceste considerente a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea Sentinței civile nr. 939 din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2012 prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantului și înlocuită sancțiunea amenzii stabilită prin Decizia C.S.A. nr. 378 din 21 iunie 2012 cu sancțiunea avertismentului scris, în sensul respingerii în tot a acțiunii ca neîntemeiate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 304

1

C. proc. civ. din 1865.

Apărările intimatului.

Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta-pârâtă.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale incidente, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Astfel, în ceea ce privește reținerile instanței de fond cu privire la fiecare dosar de daună analizat instanța de control judiciar constată că în mod eronat s-a apreciat că sancțiunea cu amendă aplicată intimatului-reclamant prin Decizia nr. 378 din 21 iunie 2012 ar fi vădit disproporționată față de natura faptelor imputate, pericolul social al acestora, vătămarea produsă, de circumstanțele concrete ale faptelor și personale ale acestuia.

Potrivit deciziei contestate, intimatul-reclamant a fost sancționat pentru că în calitate de conducător al departamentului daune din cadrul Societății B. SA nu a respectat termenul de plată a sumelor cuvenite persoanelor păgubite în urma producerii unor evenimente rutiere, într-un număr de 14 dosare.

S-a reținut încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010 și respectiv art. 36 alin. (5) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011.

În conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 2/2000 cu modificările și completările ulterioare, fapta reținută constituie contravenție iar aplicarea sancțiunii amenzii s-a făcut în conformitate cu Normele privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul nr. 113.118/2006, potrivit cărora măsurile sancționatorii stabilite prin Legea specială pot fi aplicate fie gradual, fie direct.

În ceea ce privește starea de fapt reținută în fiecare dosar de daună, Înalta Curte constată că în mod eronat instanța de fond a apreciat că întârzierile la plată nu ar fi imputabile intimatului-reclamant sau că întârzierile ar fi imputabile acestuia într-o mai mică măsură decât cea reținută prin actul sancționator.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, din întregul material probator administrat în cauză rezultă că intimatul-reclamant este responsabil pentru abaterile repetate constând în nerespectarea termenului legal de plată a despăgubirilor respectiv 10 zile conform dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 512010.

Având în vedere multitudinea de abateri săvârșite și dovedite prin probatoriul administrat în cauză Înalta Curte constată că sancțiunea cu amendă aplicată intimatului-reclamant este justificată din perspectiva dispozițiilor legale aplicate și aceasta a fost dispusă cu respectarea principiului proporționalității care presupune un raport apreciat ca echilibrat între măsura juridică adoptată, realitatea socială și scopul legitim urmărit.

De altfel, recurenta-pârâtă la elaborarea deciziei contestate a avut în vedere criteriile de gradualizare și individualizare a sancțiunii, conform prevederilor Normelor privind gradualizarea măsurilor sancționatorii puse în aplicare prin Ordinul nr. 113.118/2006, potrivit cărora măsurile sancționatorii stabilite prin legea specială pot fi aplicate gradual sau direct, în baza criteriilor reglementate.

Or, prin nerespectarea termenului de plată a despăgubirilor în mod repetat de către intimatul-reclamant este evident că a fost afectat interesul asiguraților, aceștia fiind vătămați în dreptul lor de a-și primi în termenul legal despăgubirile cuvenite.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că sancțiunea cu amendă aplicată intimatului-reclamant este legală, fiind aplicată cu respectarea principiului proporționalității față de caracterul repetabil al faptelor imputate, pericolul social al acestora și vătămarea produsă.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va admite recursul formulat în cauză și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Asigurărilor - Reasigurărilor, succesoarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor împotriva Sentinței nr. 939 din 6 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL