ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2107/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2107/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Dâmbovița, sub nr. 4405/120, reclamantul T.I., a solicitat instanței

ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministrul Finanțelor

Publice, să dispună obligarea pârâtului, la plata de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice.

A arătat

reclamantul că, în anul 1958, a fost arestat de organele de securitate, a fost

anchetat și trimis în judecată, iar ulterior condamnat la 18 ani muncă silnică

și 10 ani degradare civică, pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra

ordinei sociale, incriminată de art. 209 C. pen.

La termenul

din 10 decembrie 2009, reclamantul a depus precizare la acțiune, prin care a arătat

că urmare a cercetărilor, oficial nu i s-a adus nicio învinuire deși a fost arestat

și bănuit că desfășura activități legionare.

Prin sentința

civilă nr. 2012 din 4 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis cererea formulată

de reclamantul T.I. și a obligat Statul Român la plata sumei de 5.000 euro (contravaloarea

în lei la data plății), reprezentând prejudiciul moral pentru condamnarea cu caracter

politic suferită de reclamant.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a avut în vedere faptul că urmare acestei condamnări

i-au fost cauzate reclamantului prejudicii nepatrimoniale ce au constat în consecințele

dăunătoare neevaluabile în bani și care au rezultat din atingerile și încălcările

dreptului nepatrimonial la libertate cu consecința unor inconveniente de ordin fizic

datorate degradării sănătății, fiind afectate totodată acele atribuite ale persoanei

care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații,

familia - vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată

de victimă.

Repararea pe deplin

a suferințelor îndurate constând în dureri fizice și psihice nu poate fi realizată

și nici compensată din punct de vedere material, instanței revenindu-i sarcina de

a stabili cuantumul care să compenseze valorile de care a fost privat reclamant

avându-se în vedere consecințele negative suferite atât în plan fizic cât și psihic.

Împotriva sentinței

au declarat apel în termen legal reclamantul T.I. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, precum

și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, după cum urmează:

Reclamantul T.I.

a criticat hotărârea pronunțată de tribunal sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate în baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița a criticat hotărârea primei instanțe arătând sub un prim aspect

că reclamantul a beneficiat și de acordarea drepturilor în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990 și ca atare nu mai are dreptul la despăgubiri.

Mai mult, în raport

cu deciziile Curții Constituționale care au declarat neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009,

cererea reclamantului este lipsită de obiect, neexistând baza legală pentru acordarea

sumei pretinse.

Parchetul de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița a susținut în apelul său, sub un prim aspect că prin

hotărârea dată instanța a ignorat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 în sensul că nu a solicitat relații privind cuantumul sumelor de bani

încasate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

În plus, instanța

s-a pronunțat în baza unor dispoziții legale declarate ca fiind neconstituționale,

în speță disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009 fiind declarate neconstituționale prin

deciziile Curții Constituționale.

Prin decizia

nr. 91 din 29 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul T.I. de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Dâmbovița și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 2012 din 4 noiembrie 2010, pronunțată de

Tribunalul Dâmbovița.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul

declarat de reclamant a motivat că instanța de fond a luat în considerare, la stabilirea

cuantumului daunelor, fără a se limita la aceasta, și măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, iar suma de 5.000 euro acordată

de instanța fondului cu titlu de prejudiciu moral pentru condamnarea cu caracter

politic suferită de reclamant este corectă, fiind rezonabilă, echitabilă și proporțională

cu gravitatea și suferințele produse prin condamnare.

Referitor la apelurile

declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public,

instanța de apel a reținut că sunt nefondate pentru că la stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat reclamantului, s-au avut în vedere

și măsurile reparatorii de care a beneficiat acesta în condițiile dispozițiilor

Decretului-Lege nr. 118/1990, critica vizând acest aspect neputând fi primită. Instanța

de apel a mai reținut că deși prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și

nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1985, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale, nemaiputându-se acorda despăgubiri în baza acestui

text legal, aceste decizii nu se aplică acțiunilor și cererilor începute sub imperiul

legii vechi, respectiv a Legii 221/2009 în forma anterioară declarării neconstituționalității,

dată fiind Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, care a stabilit

că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție, efectul „ex nune" al actelor

Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, iar efectele deciziei

Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează

a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic

de natură constituțională.

În legătură cu

principiul neretroactivității, este de observat că acesta este consacrat prin

art. 1 C. civ., în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție

și potrivit lui o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea

ei la cunoștință prin publicare în M. Of. al României, ea rămânând în vigoare până

când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

Drept consecință,

ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite

raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă

s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate

ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Norma neretroactivității,

înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche

care nu și-au epuizat toate efectele.

Este adevărat

că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii

vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de

a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea

în vigoare a noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau

susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.

Principiul neretroactivității,

consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se aplică inclusiv situațiilor în

care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă,

poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data

pronunțării acesteia.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea

art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul

aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept

material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Împotriva deciziei

civile nr. 91 din 29 martie 20011 a Curții de Apel Ploiești au declarat recurs reclamantul

T.I. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița .

Prin recursul

său, reclamantul T.I. a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a

sentinței tribunalului în sensul de a-i fi acordat maximul cuantumului despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a

susținut că, în raport de alte spețe similare, în care instanțele au acordat persoanelor

ce au suferit condamnări cu caracter politic, dar care au executat o perioadă mult

mai mică de detenție, despăgubiri mai mari decât cele acordate în speța de față,

a fost în mod nejustificat nedreptățit atunci când instanța a cuantificat daunele

ce i se cuvin doar la suma de 5.000 euro.

Pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Dâmbovița a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei instanței

de apel, casarea deciziei atacate iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

În dezvoltarea

motivelor de recurs pârâtul a invocat Deciziile Curții Constituționale publicate

în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010 cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr.

1358 din 21 octombrie  2010 și respectiv nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care

s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare

și completare a Legii 221/2009.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile in vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare la

data de 31 decembrie 2010, având în vedere ca nu a avut loc nici o intervenție a

Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor declarate neconstituționale

cu dispozițiile Constituției, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-a

încetat efectele, nemaiputând fi aplicat ca temei de drept pentru acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica a reclamantului.

Având în vedere

că până la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor

Curții Constituționale, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale au fost

suspendate de drept, după expirarea acestui termen cu atât mai mult nu mai pot fi

invocate.

Recurentul-pârât

a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul aplicabilității

art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, în situația declarării neconstituționalității

unei legi care dădea dreptul la despăgubiri pentru privarea de proprietate suferită

în timpul conunismului, respectiv cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei (cererea

nr. 42563/02, decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008).

Curtea a reamintit

că legislația adoptată după ratificarea Convenției, prin care se dispune restituirea

proprietăților confiscate anterior sau prin acordarea de despăgubiri ar putea da

naștere unui nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc condițiile

prevăzute de lege (Von Maltzan și alții vs Germania, cerere nr. 33071/96, Broniowski

vs. Polonia, cerere nr. 31443/96).

Curtea a reținut

că o lege care a fost contestată în fața Curții Constituționale și care a fost considerată

contrară principiilor constituționale, nu poate fi considerată o bază juridică solidă.

În consecință. Curtea a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o „speranță

legitimă" ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea

acesteia. De asemenea, reclamanții nu pot spera ca soluționarea cererii lor de compensații

să se facă în temeiul unei legi în forma de la data introducerii cererii, iar nu

în forma de la data soluționării.

De asemenea, Curtea

a subliniat însă că acordă o importanță deosebită faptului că dispozițiile legale

nu au fost anulate printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca urmare a operațiuni

normale, a exercitării controlului de constituționalitate.

Având în vedere

aceste argumente, Curtea a apreciat că reclamanții nu aveau o „speranță legitimă"

să obțină despăgubiri, cererea lor fiind incompatibilă rationae materiae cu dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

dreptul de acces la un tribunal și respectarea principiului securității raporturilor

juridice, analizate în lumina art. 6 din Convenție, Curtea a afirmat în mod constant

în jurisprudența sa că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să

reglementeze în materie civilă introducând noi dispoziții normative cu efect retroactiv.

În cauza Unedic

împotriva Franței (cererea nr. 20153/04, hotărârea din data de 18 decembrie 2008)

Curtea a statuat asupra faptului că exigențele principiului securității raporturilor

juridice nu consacra un drept la jurisprudența constantă (parag. 74 din hotărârea

de mai sus).

În drept, recurentul-pârât

a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, urmând a

fi admis, iar recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins, pentru

considerentele care succed.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile

art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate,

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind

protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din

Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea

recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această

evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația

juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

Înalta Curte nu

a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența

art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a

apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare

din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o

aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare

- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit,

în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții

Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

Instanța de apel,

în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte constată că soluția ce se impune este admiterea recursului pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii

Recursul declarat

de reclamantul T.I., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor

morale, va fi respins, ca nefondat, pentru considerentele menționate, având în vedere

că dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost

solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele, fiind de reținut totodată

că aceste critici privesc motive de netemeinicie a hotărârii or, conform art. 304

C. proc. civ., exercitarea controlul judiciar în recurs nu se poate face decât în

cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Față de cele ce

preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins recursul reclamantului și va fi admis recursul pârâtului, cu consecința

modificării în parte a deciziei curții de apel, în sensul schimbării în tot a sentinței

tribunalului și respingerii acțiunii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dâmbovita împotriva deciziei nr. 91 din 29 martie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovita și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovita împotriva sentinței civilă

nr. 2012 din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovita, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința în sensul că respinge acțiunea, ca nefondată.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 91 din 29 martie 2011

a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și cauze cu minori și de familie.

Păstrează celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 martie 2012.