ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1435/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 2166/120/2010 la data de 19 mai 2010, reclamantul I.V. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnărilor autorului său I.A. și, în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, să se dispună obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 900.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit. Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1883 din 25 octombrie 2010, a admis acțiunea reclamantului și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 20.000 Euro, reprezentând daune morale pentru arestarea și condamnarea suferită pe motive politice a autorului acestuia, numitul I.A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în privința primului capăt de cerere, că deja autorului reclamantului i s-a stabilit caracterul politic al condamnării prin emiterea deciziei de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin emiterea hotărârii de acordare a unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice și atestarea calității de membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Din probele administrate a rezultat faptul că prin condamnarea suferită de autorul său, reclamantului i s-au adus prejudicii morale și materiale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial privind atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

Arestarea și condamnarea suferite au produs și autorului acestuia consecințe în planul vieții private si profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și sursele de venit, prin situația în care a fost plasat, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze în plan social și profesional, să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor sale. Chiar și reclamantul, fiind direct afectat de această lipsă materială, a fost în imposibilitatea de a progresa pe scara socială și profesională, privarea de libertate a autorului său conducând la lezarea și a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea și reputația, accesul la învățământ.

Considerând ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile si impunându-se repararea de către stat a pagubei suferite, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 Euro nu reprezintă practic o stabilire a prețului suferințelor fizice și psihice ale autorului reclamantului și al acestuia personal, care sunt inestimabile, ci înseamnă o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale. Prin decizia nr. 55 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamant și au fost admise apelurile pârâtului și Ministerului Public, fiind schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost redus cuantumul daunelor morale la 10.000 Euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect că autorului reclamantului i s-a stabilit caracterul politic al condamnării prin emiterea deciziei de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin emiterea hotărârii de acordare a unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice și atestarea calității de membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. In ceea ce privește însă cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că aceasta a omis a avea în vedere că autorul reclamantului a mai beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 133 din 2 octombrie 1990 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice acestuia acordându-i-se drepturi bănești în cuantum de 1363 lei/lună.

Față de această împrejurare și întrucât pentru reclamant la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G.

nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, astfel cum chiar Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr. 1358/2010, instanța de apel a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public, numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate și a schimbat în parte sentința nr. 1883 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în sensul că reduce cuantumul daunelor morale la 10.000 Euro.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantul I.V. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurentul-pârât a invocat nelegalitatea soluției de acordare a daunelor morale pe temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât acest temei legal nu mai subzistă, fiind declarat neconstituțional. In dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că la data pronunțării deciziei din apel erau declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/ 2009, astfel că acțiunea trebuia respinsă.

Recurentul-reclamant a criticat soluția din apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, solicitând mărirea acestui cuantum, pentru următoarele motive: Astfel, a apreciat că majorarea cuantumului daunelor morale se impune în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și prevederile art. 3, art. 8, art. 9, art. 10, art. 14 și art. 17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Recurentul a arătat că în mod nelegal instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor, având în vedere circumstanțele concrete ale speței și practica CEDO, astfel că în ipoteza reducerii daunelor morale s-ar crea o situație discriminatorie față de persoane aflate în situații similare și care au beneficiat de despăgubiri morale considerabile, fiind ignorat principiul egalității în drepturi.

De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că art. 5 al Legii nr. 221/2009 este aplicabil cauzei deduse judecății, iar reclamantul beneficiază de o speranță legitimă la despăgubiri echitabile, având un bun în sensul Convenției. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M.Of. Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M.Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M.Of. Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în parte.

Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifica, în urma admiterii apelurilor pârâtului și Ministerului Public, schimbarea în tot a sentinței pe acest considerent, sens în care modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelurilor pârâtului și Ministerului Public, se va schimba în tot sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată. Recursul declarat de reclamant este nefondat. Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

In consecință, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat. P ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.V. împotriva deciziei nr. 55 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva deciziei nr. 55 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1883 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, schimbă în tot sentința apelată și respinge, ca nefondată, cererea formulată reclamantul I.V.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.