ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1435/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1435/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Dâmbovița sub nr. 2166/120/2010 la data de 19 mai 2010, reclamantul I.V.

a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru

ca prin sentința ce se va pronunța să se constate caracterul politic al

condamnărilor autorului său I.A. și, în temeiul

art. 5, alin. (1), lit. a) din

Legea nr. 221/2009, să se dispună

obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 900.000 Euro pentru prejudiciul

moral suferit.

Tribunalul

Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1883 din 25 octombrie

2010, a admis acțiunea reclamantului

și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei

de 20.000 Euro, reprezentând daune morale pentru arestarea și condamnarea

suferită pe motive politice a autorului acestuia, numitul I.A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut,

în privința primului capăt de cerere, că deja autorului reclamantului i s-a

stabilit caracterul politic al condamnării prin emiterea deciziei de constatare

a calității de luptător în

rezistența

anticomunistă, prin emiterea hotărârii de acordare a unor drepturi

persoanelor

persecutate din motive politice și atestarea calității de membru al Asociației

Foștilor Deținuți Politici din România.

Din probele administrate a rezultat

faptul că prin condamnarea suferită de autorul său, reclamantului i s-au adus

prejudicii morale și

materiale, ale căror

consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale,

fiindu-i

știrbit dreptul personal nepatrimonial privind atributele ce țin de relațiile

sociale, respectiv onoare și reputație.

Arestarea și condamnarea suferite au

produs și autorului acestuia

consecințe în

planul vieții private si profesionale, inclusiv după momentul

eliberării,

fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața

de familie, imaginea și sursele de venit, prin situația în care a fost plasat,

fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să

evolueze în plan social și profesional, să dobândească în timp util un statut

corespunzător așteptărilor sale.

Chiar și reclamantul, fiind direct

afectat de această lipsă materială, a fost în imposibilitatea de a progresa pe

scara socială și profesională, privarea de libertate a autorului său conducând

la lezarea și a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea și reputația,

accesul la învățământ.

Considerând ca fiind întrunite

condițiile răspunderii civile si impunându-se repararea de către stat a pagubei

suferite, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 Euro nu reprezintă practic o

stabilire a prețului suferințelor fizice și psihice ale autorului reclamantului

și al acestuia personal, care sunt inestimabile, ci înseamnă o apreciere

multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și

implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Prin decizia nr.

55 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a fost respins apelul declarat de reclamant și au fost admise

apelurile pârâtului și Ministerului Public, fiind schimbată în parte sentința

atacată, în sensul că a fost redus cuantumul daunelor morale la 10.000 Euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect că autorului

reclamantului i s-a stabilit caracterul politic al condamnării prin emiterea

deciziei de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă,

prin emiterea hotărârii de acordare a unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice și atestarea calității de membru al Asociației Foștilor

Deținuți Politici din România.

In ceea ce privește însă cuantumul

despăgubirilor, s-a arătat că aceasta a omis a avea în vedere că autorul

reclamantului a mai beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990,

prin Hotărârea nr. 133 din 2 octombrie 1990 emisă de Comisia pentru Acordarea

unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice acestuia

acordându-i-se drepturi bănești în cuantum de 1363 lei/lună.

Față de această împrejurare și

întrucât pentru reclamant la data introducerii cererii de chemare în judecată,

sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a

născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură

pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ

care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot

parcursul procesului, astfel cum chiar Curtea Constituțională a reținut prin

decizia nr. 1358/2010, instanța de apel a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public, numai

în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate și a schimbat în parte

sentința nr. 1883 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în

sensul că reduce cuantumul daunelor morale la 10.000 Euro.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de reclamantul I.V. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul-pârât a invocat

nelegalitatea soluției de acordare a daunelor morale pe temeiul art. 5 din

Legea nr. 221/2009, întrucât acest temei legal nu mai subzistă, fiind declarat

neconstituțional.

In dezvoltarea

acestui motiv, recurentul a arătat că la data pronunțării

deciziei din apel erau declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/ 2009,

astfel că acțiunea trebuia respinsă.

Recurentul-reclamant a criticat

soluția din apel sub aspectul

cuantumului

daunelor morale acordate, solicitând mărirea acestui cuantum,

pentru

următoarele motive:

Astfel, a apreciat că majorarea

cuantumului daunelor morale se impune în raport de dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 221/2009 și prevederile art. 3, art. 8, art. 9, art. 10, art. 14 și art.

17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Recurentul a arătat că în mod nelegal

instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor, având în vedere

circumstanțele concrete ale

speței și

practica CEDO, astfel că în ipoteza reducerii daunelor morale s-ar

crea

o situație discriminatorie față de persoane aflate în situații similare și care

au beneficiat de despăgubiri morale considerabile, fiind ignorat principiul

egalității în drepturi.

De asemenea,

recurentul-reclamant a susținut că art. 5 al Legii nr. 221/2009 este aplicabil

cauzei deduse judecății, iar reclamantul beneficiază de o speranță legitimă la

despăgubiri echitabile, având un bun în sensul

Convenției.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice este fondat, în raport de

criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a

daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema

de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării,

în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a

posteriori

de constituționalitate, prin decizia

Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în

M.Of. nr. 789

din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M.Of.

Conform art. 330

ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie

pentru instanțe de

la data publicării deciziei în M.Of., așa încât,

în raport de decizia în

interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea

recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții

Constituționale,

de la data publicării în M.Of. al României, sunt

general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of.,

cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții

Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele

nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M.Of.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

în speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la

cererea

uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea

componentă

a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar

fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale Europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține

nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor

motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare

obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși

mecanismul vizând controlul

de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este

de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a I.C.C.J.,

urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția

privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional

printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior

soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurentul -

pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In concluzie, raportat la criticile

privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale,

recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi

modificată în parte.

Întrucât la data judecării cauzei în

apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea

privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă,

ceea ce justifica, în urma admiterii apelurilor pârâtului și Ministerului

Public, schimbarea în tot a sentinței pe acest considerent, sens în care

modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a

admiterii apelurilor pârâtului și Ministerului Public, se va schimba în tot

sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea formulată de reclamant, ca

nefondată.

Recursul

declarat de reclamant este nefondat.

Astfel, în raport de dezlegarea dată

recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind

cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de

interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în

condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de

drept.

In consecință, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

P

ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul I.V. împotriva deciziei nr. 55 din 3 martie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva deciziei nr. 55 din

3 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a

admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1883 din 25 octombrie 2010

a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, schimbă în tot sentința apelată și

respinge, ca nefondată, cererea formulată reclamantul I.V.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 martie 2012.