ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1324 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea civilă

formulată de reclamanții F.N. și F.G. în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P.,

pârâtul fiind obligat la plata, către reclamanți, a despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de

40.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății.

Prima instanță a avut

în vedere că reclamanții sunt descendenți de gradul I, respectiv, fiii

autorului F.A., care, prin sentința nr. 57/1958 a Tribunalului Militar

Constanța a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică și la 10 ani degradare

civică pentru,,crima de uneltire contra ordinii sociale’’.

Din cuprinsul

hotărârii judecătorești menționate, a rezultat că tatăl reclamanților avea

convingeri politice care nu concordau cu ideologia regimului comunist al

vremii, autoritățile apreciind că F.A. a acționat împotriva regimului democrat

popular instaurat.

Instanța de fond s-a

raportat și la declarațiile testimoniale, care au relevat aspecte legate de

împrejurarea arestării și condamnării autorului reclamanților, acesta fiind

nevoit să se ascundă de organele autorității, cât și consecințele negative ale

măsurii asupra familiei sale; că după ispășirea condamnării executate în

condiții foarte dure, a căror notorietate nu se contestă în prezent, autorul

reclamanților a continuat să fie în atenția organelor de poliție, fiind chemat

în mod frecvent pentru declarații în legătură cu activitatea sa.

Cu privire la

cuantumul despăgubirii pe care a înțeles să o acorde, instanța de fond a reținut

că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a

repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral, substitutive, susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată. În aceste condiții, la determinarea

cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere perioada condamnării (25 de ani

de muncă silnică), perioada efectiv executată (aproximativ 7ani până la

grațierea din 1964), perioada scursă de la eveniment, care constituie un factor

de atenuare a intensității suferinței (peste 45 ani), generarea ulterioară a

unor dificultăți legate de continuarea studiilor peste un anumit nivel de

instruire, imposibilitatea ajungerii la același nivel de trai anterior

condamnării, frustrarea cauzată de pierderea bunurilor, sechelele produse de

regimul de detenție, de supravegherea ulterioară ispășirii pedepsei.

S-a avut, totodată,

în vedere și faptul că suferința nu s-a produs în persoana reclamanților, care

nu erau născuți la data producerii evenimentelor analizate, ci în persoana

autorului lor; prin urmare, beneficiarul direct al despăgubirilor nu este

persoana condamnată, ci descendenții acesteia.

Instanța a ținut

seama de faptul că autorul reclamanților a beneficiat de dispozițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990 sub aspectul primirii unei sume de bani lunare,

scutirii de impozit pe bunuri și alte gratuități, astfel cum rezultă din

hotărârile depuse la dosar și i-a fost acordată și decizia privind calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă.

S-a apreciat că suma

de 40.000 euro este una satisfăcătoare în raport de situația de fapt expusă,

cea solicitată, de 1.000.000 euro, fiind exorbitantă și nerezonabilă.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel, atât pârâtul S.R., prin M.F.P., cât și reclamanții F.N.

și F.G., iar la termenul din 8 martie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989 (publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009), în sensul

neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art.

148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din

12 aprilie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens,

pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, r., cauza, suspendată potrivit art. 29

alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9

noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Reclamanții au

apreciat daunele morale acordate

ca fiind derizorii

și în contrast cu suferințele suportate de autorul lor pe durata condamnării

politice, făcând trimitere la probele administrate în legătură cu perioada

îndelungată a condamnării și la anii petrecuți efectiv în închisoare, la

situația sa dinaintea arestării și la afectarea vieții tatălui lor chiar după

eliberare.

Pârâtul

a arătat că suferințele morale ale autorului nu pot fi transpuse asupra

descendenților pentru ca aceștia din urmă să beneficieze de o cuantificare a

prejudiciului suportat de antecesor.

S-a

făcut trimitere la scopul Legii nr. 221/2009, acela de a șterge toate

consecințele penale ale condamnărilor cu caracter politic pentru infracțiuni

uzitate în regimul comunist pentru reprimarea opozanților sistemului, cu

acordarea pentru aceștia a unei minime reparații în măsura în care nu au

beneficiat de astfel de măsuri.

Pârâtul

a mai arătat că nu s-a avut în vedere faptul că autorul reclamanților a

beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege 118/1990.

Prin

decizia civilă nr.

90/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins

apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și

a respins, ca netemeinică acțiunea.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că situația declarării

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin

deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de

temei juridic acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții care, astfel, au fost

lipsite de efecte juridice.

Instanța de apel a

mai reținut că eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu

echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, sub

acest aspect dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor

nefiind anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca,

așadar, o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului

de constituționalitate.

Soluția este în acord

cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza S. ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2

decembrie 2008, Cauza S. contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza

A. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios

european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere

în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura

repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar

anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să

se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi

nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei).

Toate aceste

considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea

statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată

prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare

cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu

principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de

altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanții

au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării

politice a tatălui lor, F.A., conform sentinței penale 57 din 12 februarie 1958

a Tribunalului Militar Constanța la 25 de ani muncă silnică și la 10 ani de

degradare civică, pedeapsă executată pe o perioadă de cca. 7 ani, acesta fiind

eliberat la 31 iulie 1964.

Considerentele

sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din

perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune

morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității,

întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel

de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea

Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri

reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor,

dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic,

compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii

supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul

supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului

revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri

reparatorii.

Acordarea daunelor

morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor

nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate

stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi

privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in

extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei

comuniste.

Pe de altă parte,

faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții

într-un cuantum apreciat de apelanții reclamanți ca fiind unul rezonabil și

care ar trebui compensat prin acordarea către descendenți a daunelor morale

(decesul intervenind la 27 mai 1996) nu conferă calea solicitării unor sume

după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere

daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să

le pretindă în nume propriu.

Măsura reparatorie a

stabilit, pentru autorul apelanților reclamanți, plata unei indemnizații lunare

de 1366 lei începând cu 30.3.1990, conform Hotărârii 276 din 14 septembrie 1990,

la care s-a adăugat recunoașterea pentru evaluarea drepturilor de asigurări

sociale, a unei vechimi în muncă neîntrerupte de 10 ani și 3 zile.

La aceste măsuri

direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, anume:

scutirea de la plata

impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod

gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în

comun, cu decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăților cu

capital privat, integral de la bugetul local al unității

administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale,

pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace

de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea

acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul

numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit

pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor

de abonament radio și televiziune; prioritate la instalarea unui post

telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în

mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurii condamnării politice și aceasta indiferente dacă beneficiarul a înțeles

sau nu să și le valorifice efectiv.

Nu poate fi ignorată

nici împrejurarea că prin decizia nr. 1245 din 22 mai 2008 i-a fost recunoscută

defunctului F.A. și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform

O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabilește în ce condiții poate fi

valorificată în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative

ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

În fine, trebuie

reținut și faptul că apelanții reclamanți pretind acordarea unor daune morale

în aprecierea suferințelor morale ale tatălui, câtă vreme la acea dată aceștia

nici nu erau născuți (F.N. fiind născut la 5 august 1967, iar F.G. la 16

aprilie 1969).

În concluzie,

recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și

nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost

justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost

materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite

prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, fiii

defunctului F.A. nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme

Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui

lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația

evocată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții F.N. și F.G., arătând că daunele morale

trebuiau apreciate prin raportare la temeiul legal existent la data inițierii

cererii de chemare în judecată, care îi îndreptățea pe reclamanți să solicite o

astfel de reparație, atât în nume propriu, cât și pentru autorul lor.

Reclamanții au mai

arătat că prin sentința de condamnare pronunțata împotriva autorului lor s-a

cauzat acestuia și familiei sale un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului,

fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, etc.

Reclamanții au mai

arătat că, în calitate de descendenți, au suferit pentru condamnarea tatălui

lor, fiind excluși din societate, nu au avut posibilitatea de a se realiza

profesional, social, au fost tratați ca dușmani ai poporului, astfel cum a

rezultat din probele administrate în cauză, sens în care instanța de apel putea

și trebuia să aibă în vedere faptul că aceștia au dreptul la daune morale și

pentru suferința lor proprie, ca urmare a condamnării tatălui lor.

Recursul formulat

este nefondat.

În raport de criticile

invocate, recurenții susținând incidența normelor în vigoare la data sesizării

instanței [(cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (10) lit. a) din Legea

221/2009)], Înalta Curte constată că principiul neretroactivității nu a fost

nesocotit de instanța de apel, acesta neavând în conținutul său conceptual

semnificațiile enunțate de recurenți, câtă vreme în pricina acestora nu fusese

pronunțată o soluție definitivă la momentul pronunțării Deciziei Curții

Constituționale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare

dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia 1358/2010 a Curții

Constituționale și reținerea acestui temei juridic și la data soluționării

apelului, ar fi avut semnificația ultraactivității legii, ceea ce nu poate fi

primit.

Argumentele pentru

care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul

pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în

susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale

pronunțate la 21 octombrie 2010.

Astfel, p

rin deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamanților, cu consecința încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Decizia recurată a

fost pronunțată după data publicării deciziilor în M. Of., la 15 noiembrie 2010,

astfel încât soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este

legală, însă motivat de faptul că, la data soluționării apelului, norma în

discuție nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin.

(1) din Constituție, deoarece expirase termenul de

45 zile de

la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată

neconstituțională, fără vreo intervenție a legiuitorului pentru asigurarea

conformității normei cu legea fundamentală.

O asemenea soluție

este preconizată și prin Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii

(p

ublicată

în M. Of. nr. 789/7.11.2011), care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea

dispozițiilor

art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de

drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Ca atare, la momentul

la care instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor formulate, norma nu

mai exista, pretențiile reclamanților neavând un fundament legal, context în

care Înalta Curte constată a fi lipsite de relevanță distincțiile cu privire la

titularul prejudiciului moral (recurenții și/sau autorul acestora) pentru a

cărui reparare nu mai pot fi acordate despăgubiri.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge, ca atare,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții F.N. și F.G. împotriva deciziei

civile nr. 90/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.