ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 276/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1324 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții F.N. și F.G. în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P., pârâtul fiind obligat la plata, către reclamanți, a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 40.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății. Prima instanță a avut în vedere că reclamanții sunt descendenți de gradul I, respectiv, fiii autorului F.A., care, prin sentința nr. 57/1958 a Tribunalului Militar Constanța a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică și la 10 ani degradare civică pentru,,crima de uneltire contra ordinii sociale’’.

Din cuprinsul hotărârii judecătorești menționate, a rezultat că tatăl reclamanților avea convingeri politice care nu concordau cu ideologia regimului comunist al vremii, autoritățile apreciind că F.A. a acționat împotriva regimului democrat popular instaurat. Instanța de fond s-a raportat și la declarațiile testimoniale, care au relevat aspecte legate de împrejurarea arestării și condamnării autorului reclamanților, acesta fiind nevoit să se ascundă de organele autorității, cât și consecințele negative ale măsurii asupra familiei sale; că după ispășirea condamnării executate în condiții foarte dure, a căror notorietate nu se contestă în prezent, autorul reclamanților a continuat să fie în atenția organelor de poliție, fiind chemat în mod frecvent pentru declarații în legătură cu activitatea sa.

Cu privire la cuantumul despăgubirii pe care a înțeles să o acorde, instanța de fond a reținut că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, substitutive, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În aceste condiții, la determinarea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere perioada condamnării (25 de ani de muncă silnică), perioada efectiv executată (aproximativ 7ani până la grațierea din 1964), perioada scursă de la eveniment, care constituie un factor de atenuare a intensității suferinței (peste 45 ani), generarea ulterioară a unor dificultăți legate de continuarea studiilor peste un anumit nivel de instruire, imposibilitatea ajungerii la același nivel de trai anterior condamnării, frustrarea cauzată de pierderea bunurilor, sechelele produse de regimul de detenție, de supravegherea ulterioară ispășirii pedepsei. S-a avut, totodată, în vedere și faptul că suferința nu s-a produs în persoana reclamanților, care nu erau născuți la data producerii evenimentelor analizate, ci în persoana autorului lor; prin urmare, beneficiarul direct al despăgubirilor nu este persoana condamnată, ci descendenții acesteia.

Instanța a ținut seama de faptul că autorul reclamanților a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 sub aspectul primirii unei sume de bani lunare, scutirii de impozit pe bunuri și alte gratuități, astfel cum rezultă din hotărârile depuse la dosar și i-a fost acordată și decizia privind calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. S-a apreciat că suma de 40.000 euro este una satisfăcătoare în raport de situația de fapt expusă, cea solicitată, de 1.000.000 euro, fiind exorbitantă și nerezonabilă. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât pârâtul S.R., prin M.F.P., cât și reclamanții F.N.

și F.G., iar la termenul din 8 martie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009), în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție. Prin încheierea din 12 aprilie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, r., cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Reclamanții au apreciat daunele morale acordate ca fiind derizorii și în contrast cu suferințele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice, făcând trimitere la probele administrate în legătură cu perioada îndelungată a condamnării și la anii petrecuți efectiv în închisoare, la situația sa dinaintea arestării și la afectarea vieții tatălui lor chiar după eliberare. Pârâtul a arătat că suferințele morale ale autorului nu pot fi transpuse asupra descendenților pentru ca aceștia din urmă să beneficieze de o cuantificare a prejudiciului suportat de antecesor. S-a făcut trimitere la scopul Legii nr. 221/2009, acela de a șterge toate consecințele penale ale condamnărilor cu caracter politic pentru infracțiuni uzitate în regimul comunist pentru reprimarea opozanților sistemului, cu acordarea pentru aceștia a unei minime reparații în măsura în care nu au beneficiat de astfel de măsuri.

Pârâtul a mai arătat că nu s-a avut în vedere faptul că autorul reclamanților a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege 118/1990. Prin decizia civilă nr. 90/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca netemeinică acțiunea. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții care, astfel, au fost lipsite de efecte juridice.

Instanța de apel a mai reținut că eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, sub acest aspect dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nefiind anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca, așadar, o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza S. ș.a.

contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza S. contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza A. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, F.A., conform sentinței penale 57 din 12 februarie 1958 a Tribunalului Militar Constanța la 25 de ani muncă silnică și la 10 ani de degradare civică, pedeapsă executată pe o perioadă de cca.

7 ani, acesta fiind eliberat la 31 iulie 1964. Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții într-un cuantum apreciat de apelanții reclamanți ca fiind unul rezonabil și care ar trebui compensat prin acordarea către descendenți a daunelor morale (decesul intervenind la 27 mai 1996) nu conferă calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu. Măsura reparatorie a stabilit, pentru autorul apelanților reclamanți, plata unei indemnizații lunare de 1366 lei începând cu 30.3.1990, conform Hotărârii 276 din 14 septembrie 1990, la care s-a adăugat recunoașterea pentru evaluarea drepturilor de asigurări sociale, a unei vechimi în muncă neîntrerupte de 10 ani și 3 zile.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăților cu capital privat, integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl.

I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio și televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice și aceasta indiferente dacă beneficiarul a înțeles sau nu să și le valorifice efectiv.

Nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 1245 din 22 mai 2008 i-a fost recunoscută defunctului F.A. și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabilește în ce condiții poate fi valorificată în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut. În fine, trebuie reținut și faptul că apelanții reclamanți pretind acordarea unor daune morale în aprecierea suferințelor morale ale tatălui, câtă vreme la acea dată aceștia nici nu erau născuți (F.N. fiind născut la 5 august 1967, iar F.G.

la 16 aprilie 1969). În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, fiii defunctului F.A. nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții F.N.

și F.G., arătând că daunele morale trebuiau apreciate prin raportare la temeiul legal existent la data inițierii cererii de chemare în judecată, care îi îndreptățea pe reclamanți să solicite o astfel de reparație, atât în nume propriu, cât și pentru autorul lor.

Reclamanții au mai arătat că prin sentința de condamnare pronunțata împotriva autorului lor s-a cauzat acestuia și familiei sale un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, etc. Reclamanții au mai arătat că, în calitate de descendenți, au suferit pentru condamnarea tatălui lor, fiind excluși din societate, nu au avut posibilitatea de a se realiza profesional, social, au fost tratați ca dușmani ai poporului, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză, sens în care instanța de apel putea și trebuia să aibă în vedere faptul că aceștia au dreptul la daune morale și pentru suferința lor proprie, ca urmare a condamnării tatălui lor.

Recursul formulat este nefondat. În raport de criticile invocate, recurenții susținând incidența normelor în vigoare la data sesizării instanței [(cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (10) lit. a) din Legea 221/2009)], Înalta Curte constată că principiul neretroactivității nu a fost nesocotit de instanța de apel, acesta neavând în conținutul său conceptual semnificațiile enunțate de recurenți, câtă vreme în pricina acestora nu fusese pronunțată o soluție definitivă la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și reținerea acestui temei juridic și la data soluționării apelului, ar fi avut semnificația ultraactivității legii, ceea ce nu poate fi primit.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010. Astfel, p rin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, cu consecința încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Decizia recurată a fost pronunțată după data publicării deciziilor în M. Of., la 15 noiembrie 2010, astfel încât soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este legală, însă motivat de faptul că, la data soluționării apelului, norma în discuție nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, deoarece expirase termenul de 45 zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată neconstituțională, fără vreo intervenție a legiuitorului pentru asigurarea conformității normei cu legea fundamentală. O asemenea soluție este preconizată și prin Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii (p ublicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011), care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Ca atare, la momentul la care instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor formulate, norma nu mai exista, pretențiile reclamanților neavând un fundament legal, context în care Înalta Curte constată a fi lipsite de relevanță distincțiile cu privire la titularul prejudiciului moral (recurenții și/sau autorul acestora) pentru a cărui reparare nu mai pot fi acordate despăgubiri. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții F.N. și F.G. împotriva deciziei civile nr. 90/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.