ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 403/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 403/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 433 din 01 martie 2010 Tribunalul Constanța a admis

acțiunea formulată de reclamanții T.G.R. și M.S., în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, pârâtul fiind

obligat la plata către reclamanți a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 40.000 euro în echivalent

în lei la data efectuării plății,fiind respinse ca nefondate celelalte

pretenții.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a avut în vedere că reclamanții sunt descendenți de gradul I,

respectiv copiii autorului T.N., care prin sentința nr. 220/1959 a Tribunalului

Militar București a fost condamnat la 5 de ani de închisoare corecțională și la

3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale;

s-a dispus și confiscarea totală a averii.

Din biletul de eliberare din

penitenciar nr. 6358/1962 a rezultat că autorul reclamanților a fost încarcerat

la 23 octombrie 1958, pedeapsa fiind executată în penitenciarul din Aiud și

eliberat la 4 octombrie 1962, când pedeapsa a fost grațiată.

S-a constatat că potrivit acestei

sentințe, tatăl reclamanților avea convingeri politice care nu concordau cu

ideologia regimului comunist al vremii, condamnarea ce a suferit-o având

caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind

incontestabil că privarea de libertate a autorului reclamanților a adus

atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i

demnitatea, onoarea și libertatea individuală, producând suferințe pe plan

moral și social pentru el și familia lui.

Instanța de fond a apreciat că

acordarea unei sume de 40.000 euro constituie o despăgubire rezonabilă, suma de

600.000 euro solicitată de reclamanți, fiind exorbitantă în raport de

împrejurările speței.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel, atât pârâtul cât și reclamanții, iar la termenul din 14 iunie 2010 a fost

evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale cu

dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art.

16 din Constituție.

Prin încheierea din 14 iunie 2010 a

fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29

din Legea nr. 471/1992, cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege

- fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a

Curții Constituționale.

În apelul formulat de reclamanți s-a

criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în

contrast cu suferințele suportate de autorul lor pe durata condamnării

politice.

Apelanții au susținut, reluând

elementele situației de fapt, că tatăl lor a fost supus unui regim represiv

încă de la vârsta de 20 de ani, în perioada detenției fiind bătut și supus la

muncă silnică, întorcându-se acasă bolnav.

S-a arătat că datorită acestei

situații, familia sa s-a destrămat, iar tatăl condamnatului și-a pierdut locul

de muncă.

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, în apelul său a criticat

sentința în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale câtă

vreme nu s-a făcut o evaluare corectă a daunelor solicitate, ignorându-se

faptul că tatăl reclamanților a primit, începând cu anul 1990 și până la 20

aprilie 2000, de la statul român, o indemnizație în conformitate cu prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990.

Apelantul pârât a mai susținut că

oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din

condamnare, există totuși limite ale reparației, iar răspunderea statului

pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără

just temei.

Prin decizia nr. 94/ C din 14

februarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul pârâtului, a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea. A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate. A respins ca nefondat apelul reclamanților.

S-a reținut că apelanții au criticat

legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și s-au

evaluat consecințele declarării pe parcursul procesului a

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

apelurile fiind analizate împreună, în temeiul unor considerente comune.

S-a reținut că adoptarea

Decretului-lege nr. 118/1990, Ordonanței de urgență nr. 214/1999, H.G. nr. 1724

din 21 decembrie 2005 (abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie

2009) și Legii nr. 221/2009 au avut ca scop să ducă la repararea ori diminuarea

prejudiciilor de ordin moral și material produse în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera

de interes a legiuitorului român de condamnare a fostului regim nu doar într-o

manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul

social, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele

situații în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o

suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin

condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic, fundamentul

juridic fiind art. 998 și 999 C. civ.

S-a mai reținut că s-a declarat

neconstituționalitatea textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin

deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale.

Lipsa temeiului legal nu poate fi

apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în

speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Eliminarea unei norme prin controlul

constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin

intervenția legiuitorului, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral

suferit de persoana pretins vătămată prin măsuri de natură politică trebuie

analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998

și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble

reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor

compensații și respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanții au invocat

producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a

tatălui lor, T.N., care prin sentința nr. 220/1959 a Tribunalului Militar

București a fost condamnat la 5 de ani de închisoare corecțională și la 3 ani

interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale,

fiind eliberat din Penitenciarul Aiud la 4 octombrie 1962, urmare grațierii.

Tatăl apelanților reclamanți a decedat la 19 aprilie 2000.

Situația descrisă nu deschide de

plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a

pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea

posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suportat de antecesori prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât

aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de

despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Acordarea daunelor morale este

indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în

perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința

legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale

sistemului represiv și îndreptățite la măsuri reparatorii - neputându-se

prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au

trăit experiența tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că defunctul

nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții în cuantumul apropiat

daunelor morale pretinse astăzi de succesorii săi legali (decesul intervenind

în anul 2000) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru

că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după

trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume

propriu.

Nu se poate susține că nu a existat o

compensație legală acordată victimei, câtă vreme tatăl apelanților reclamanți a

beneficiat la cerere de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii reclamanții

au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea criticilor se susține

în esență că în mod greșit instanța de apel a reținut în cauză incidența

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ignorând astfel art. 20, 148,

48, 52 alin. (3) din Constituția României, Legea nr. 30/1994, protocoalele

adiționale la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este evident că în

perioada de detenție la care a fost supus autorul recurenților, i s-au adus

prejudicii și suferințe fizice și morale, i-a fost știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, i-a fost afectată onoarea, reputația, și-a pierdut

locul de muncă, familia i s-a destrămat.

Recursul nu este fondat și va fi

respins pentru următoarele considerente.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

In consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Constanta la data 14 februarie 2011.

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit ac turn.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt

titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în

judecată nu

Aduce atingere unui proces echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Așadar, față de cele reținute se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.G.R. și M.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții T.G.R. și M.S. împotriva deciziei civile nr. 94/ C din 14 februarie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.