ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 403/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 433 din 01 martie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanții T.G.R. și M.S., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, pârâtul fiind obligat la plata către reclamanți a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 40.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății,fiind respinse ca nefondate celelalte pretenții. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a avut în vedere că reclamanții sunt descendenți de gradul I, respectiv copiii autorului T.N., care prin sentința nr. 220/1959 a Tribunalului Militar București a fost condamnat la 5 de ani de închisoare corecțională și la 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale; s-a dispus și confiscarea totală a averii.

Din biletul de eliberare din penitenciar nr. 6358/1962 a rezultat că autorul reclamanților a fost încarcerat la 23 octombrie 1958, pedeapsa fiind executată în penitenciarul din Aiud și eliberat la 4 octombrie 1962, când pedeapsa a fost grațiată. S-a constatat că potrivit acestei sentințe, tatăl reclamanților avea convingeri politice care nu concordau cu ideologia regimului comunist al vremii, condamnarea ce a suferit-o având caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind incontestabil că privarea de libertate a autorului reclamanților a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea și libertatea individuală, producând suferințe pe plan moral și social pentru el și familia lui.

Instanța de fond a apreciat că acordarea unei sume de 40.000 euro constituie o despăgubire rezonabilă, suma de 600.000 euro solicitată de reclamanți, fiind exorbitantă în raport de împrejurările speței. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât pârâtul cât și reclamanții, iar la termenul din 14 iunie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din 14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 471/1992, cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege - fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale. În apelul formulat de reclamanți s-a criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferințele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice. Apelanții au susținut, reluând elementele situației de fapt, că tatăl lor a fost supus unui regim represiv încă de la vârsta de 20 de ani, în perioada detenției fiind bătut și supus la muncă silnică, întorcându-se acasă bolnav.

S-a arătat că datorită acestei situații, familia sa s-a destrămat, iar tatăl condamnatului și-a pierdut locul de muncă. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, în apelul său a criticat sentința în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale câtă vreme nu s-a făcut o evaluare corectă a daunelor solicitate, ignorându-se faptul că tatăl reclamanților a primit, începând cu anul 1990 și până la 20 aprilie 2000, de la statul român, o indemnizație în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. Apelantul pârât a mai susținut că oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din condamnare, există totuși limite ale reparației, iar răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia nr. 94/ C din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins ca nefondat apelul reclamanților. S-a reținut că apelanții au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și s-au evaluat consecințele declarării pe parcursul procesului a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apelurile fiind analizate împreună, în temeiul unor considerente comune. S-a reținut că adoptarea Decretului-lege nr. 118/1990, Ordonanței de urgență nr. 214/1999, H.G.

nr. 1724 din 21 decembrie 2005 (abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie 2009) și Legii nr. 221/2009 au avut ca scop să ducă la repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material produse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de condamnare a fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situații în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic, fundamentul juridic fiind art. 998 și 999 C. civ.

S-a mai reținut că s-a declarat neconstituționalitatea textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, T.N., care prin sentința nr. 220/1959 a Tribunalului Militar București a fost condamnat la 5 de ani de închisoare corecțională și la 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, fiind eliberat din Penitenciarul Aiud la 4 octombrie 1962, urmare grațierii.

Tatăl apelanților reclamanți a decedat la 19 aprilie 2000. Situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesori prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și îndreptățite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții în cuantumul apropiat daunelor morale pretinse astăzi de succesorii săi legali (decesul intervenind în anul 2000) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

Nu se poate susține că nu a existat o compensație legală acordată victimei, câtă vreme tatăl apelanților reclamanți a beneficiat la cerere de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea criticilor se susține în esență că în mod greșit instanța de apel a reținut în cauză incidența deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, ignorând astfel art. 20, 148, 48, 52 alin. (3) din Constituția României, Legea nr. 30/1994, protocoalele adiționale la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este evident că în perioada de detenție la care a fost supus autorul recurenților, i s-au adus prejudicii și suferințe fizice și morale, i-a fost știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, i-a fost afectată onoarea, reputația, și-a pierdut locul de muncă, familia i s-a destrămat.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. In consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Constanta la data 14 februarie 2011. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic. Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.

În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive. Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu Aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.G.R. și M.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții T.G.R. și M.S. împotriva deciziei civile nr. 94/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.