ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1705/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița la data de 14 octombrie 2009, astfel cum a fost

precizată ulterior, reclamantul N.C.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la

plata de daune morale, în cuantum de 782.800 euro, ca urmare a condamnării

politice a tatălui său, precum și la plata de daune materiale, în cuantum de

217.200 euro, reprezentând contravaloarea a 3 ha teren livadă cu meri și a

salariului neîncasat de autor.

Prin sentința civilă nr.

915 din 26 mai 2010, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a respins acțiunea.

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada doar a faptului

cauzator de prejudiciu, respectiv a condamnării cu caracter politic a tatălui

său, în prezent decedat, nu și a prejudiciului moral și material suferit.

Prin decizia nr. 82

din 22 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

susmenționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii în parte a

acțiunii și obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro

despăgubiri morale.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că prejudiciul moral cauzat prin condamnarea cu

caracter politic este prezumat, fiind de notorietate suferințele la care

condamnații politici au fost supuși.

În raport de valorile

morale lezate, de perioada de detenție, de consecințele negative pe plan fizic

și psihic suportate de autorul reclamantului ca urmare a condamnării, de faptul

că acesta nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza altor acte normative,

curtea a apreciat că suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral încercat de autorul reclamantului.

Cât privește daunele

materiale, s-a reținut că acestea trebuie dovedite cu certitudine, spre

deosebire de daunele morale care sunt prezumate și lăsate la aprecierea instanței

sub aspectul cuantumului.

În cauză însă, nu

s-au făcut dovezi cu privire la daunele materiale, așa cum corect a reținut și

prima instanță, astfel că această critică nu poate fi primită.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a invocat

inexistența temeiului legal pentru acordarea daunelor morale, urmare a

declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Intimatul - reclamant

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că decizia

Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu produce afecte retroactive, așa încât nu

poate fi aplicată acțiunii ce face obiectul prezentului litigiu, care a fost

formulată înainte de publicarea respectivei decizii.

Recursul este fondat,

potrivit celor ce succed.

Problema de drept

care se punea în speță și pe care curtea de apel nu a sesizat-o era aceea dacă art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale,

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Critica formulată de

recurentul-pârât pe acest aspect este, așadar, fondată și face aplicabil cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, în baza art.

312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

pârâtului va fi admis, iar decizia recurată va fi modificată, în sensul

respingerii apelului declarat de reclamant, urmând astfel a fi menținută

soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, față de inexistența temeiului

juridic pentru acordarea daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva deciziei nr. 82

din 22 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 915 din 26 mai 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.