ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1949/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1949/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 651 pronunțată la 7 aprilie 2010, Tribunalul Dâmbovița a respins capetele

de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G. și E. ca fiind

formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală; de asemenea, a admis,

în parte, capetele de cerere privind pe numiții L.M., B.N. și B.G. și a obligat

pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 90.000 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamantului, L.M.,

B.N. și B.G., ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic.

Totodată, instanța a

respins, ca nedovedită, cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de

judecată

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la

capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G. și

L.E., instanța a reținut următoarele:

Reclamantul a

solicitat acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G. și L.E. care au fost

străbunicii materni, respectiv bunicii mamei sale L.M., născută B., fiica lui

B.N. și B.G.

S-a mai reținut că,

potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanței de

judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Având în vedere că

reclamantul este rudă de gradul III cu străbunicii săi materni pentru care a

solicitat despăgubiri, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului cu privire la capetele de cerere privind acordarea de

despăgubiri pentru numiții L.G. și L.E. și, pe cale de consecință, a respins

capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G. și E.,

ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va

ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990 …”.

În speță, Tribunalul

a reținut că, în perioada 18 iunie 1951- 30 septembrie 1955, timp de 4 ani, 3

luni și 12 zile, mama reclamantului, L.M., născută la 16 octombrie 1947, precum

și părinții săi, B.N. și B.G. și bunicii săi materni L.G. și E., au făcut

obiectul unor măsuri luate de organele fostei miliții, fiind dislocați din

comuna Gruia și strămutați în comuna Dropia, în Bărăgan, unde li s-a stabilit

domiciliul obligatoriu, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr.

200/1951 și că aceste măsuri au constituit măsuri administrative cu caracter

politic, încadrându-se în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2010.

Tribunalul a mai

reținut că mama reclamantului a beneficiat, începând cu data de 13 mai 1991 și

până la decesul acesteia, 19 noiembrie 2004, de măsurile reparatorii acordate

în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945 precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri.

Având în vedere cele

reținute mai sus, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit, în

baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciile morale suferite de mama reclamantului, L.M. și bunicii săi

materni, B.N. și B.G. ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic.

În ce privește

cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 30.000 lei pentru

fiecare dintre autorii reclamantului este îndestulătoare, ținând seama, pe de o

parte, de vârsta la care mama reclamantului care a beneficiat de măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 a fost supusă

măsurii administrative (aproape 4 ani) și pe de altă parte, de elementele de

fapt astfel cum sunt conturate ele de depozițiile martorilor și înscrisurile de

la dosar, respectiv de prejudiciul produs prin suportarea acestor măsuri

administrative cu caracter politic, de durata măsurilor, de intensitatea

suferințelor majore pe care le-au suportat autorii reclamantului când au fost

dislocați și în perioada cât au avut domiciliul obligatoriu, de consecințele

acestor măsuri și de impactul ulterior produs de acestea asupra sănătății și

vieții profesionale și sociale a acestora.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., tribunalul a respins, ca nedovedită, cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, întrucât acesta nu

a făcut dovada întinderii acestor cheltuieli și nu a depus chitanța privind

onorariul avocatului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul L.C., Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița și pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Dâmbovița, iar prin decizia

civilă nr. 84 din 23 martie 2011 a Curții de Apel București s-a respins apelul

reclamantelor și au fost admise apelurile pârâților, s-a schimbat în parte

hotărârea instanței de fond în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor

acordate la suma de 5000 euro, echivalentul în lei la data plății, fiind

menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Sub aspectul

cuantumului daunelor morale solicitate de către reclamant, Curtea apreciază că

în mod greșit instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, la

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite, atât de mama

acestuia, cât și de bunicii săi materni, legat de aceasta reține că suma de

5000 euro este îndestulătoare (fiind suma maximă prevăzută de lege), ținând

seama de vârsta la care mama reclamantului a beneficiat de măsuri reparatorii

acordate, de prejudiciul produs prin suportarea acestor măsuri administrative

cu caracter politic pe durata măsurilor, de intensitatea suferințelor majore pe

care le-a suportat autorii săi, când au fost dislocați și în perioada când au avut

domiciliul obligatoriu, de consecințele acestor măsuri și de impactul ulterior

produs asupra sănătății și vieții profesionale și sociale a acestora.

Celelalte critici

formulate de apelanți care privesc netemeinicia acordării de despăgubiri

reclamantului, pentru autorii săi sunt neîntemeiate, dat fiind faptul că, cu

ocazia primei judecăți s-au efectuat de către acesta probatorii cu acte martori

prin care s-au dovedit într-o oarecare măsură susținerile acestuia, astfel că

în mod corect prima instanță a apreciat că reclamantul are dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii săi L.M., B.N. și B.G.

Referitor la apelul

declarat de reclamantul L.D.C., toate criticile formulate de acesta sub

aspectul cuantumului, sunt nefondate, urmând a fi respinse, ca atare, având în

vedere considerentele mai sus menționate, respectiv dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62 /2010,

care au stabilit că acestea nu pot depăși suma de 5000 euro pe care Curtea a

acordat-o apelantului reclamant, urmând a se menține restul dispozițiilor

sentinței.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmbovița

solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea ei în ce

privesc daunele morale, susținându-se că determinarea prejudiciului nu este

determinată de starea materială a persoanei păgubite iar daunele acordate

trebuie să aibă un caracter compensatoriu și nu caracter de venit.

În aceeași idee se

susține că acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 nu poate

constitui o îmbogățire fără just temei.

În ședința publică de

azi instanța a pus în discuția părților motivul de recurs de ordine publică ce

vizează incidența Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 12/2001, publicată

în M. Of. al României la 14 noiembrie 2011 și respectiv Deciziile nr. 1358 și

1354 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Astfel, examinând

hotărârea recurată prin prisma incidenței deciziei de recurs în interesul legii

sus evocate și a Deciziilor nr. 1354 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată, însă, situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea

imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege

că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica in parte decizia

recurată, în sensul că schimbă în parte sentința nr. 651 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, în sensul că respinge acțiunea reclamantului cu privire la prejudiciul

moral, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei

nr. 84 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că schimbă în parte sentința nr. 651 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul

L.D.C. cu privire la prejudiciul moral.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.