ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1949/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 651 pronunțată la 7 aprilie 2010, Tribunalul Dâmbovița a respins capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G. și E. ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală; de asemenea, a admis, în parte, capetele de cerere privind pe numiții L.M., B.N. și B.G. și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 90.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamantului, L.M., B.N. și B.G., ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Totodată, instanța a respins, ca nedovedită, cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G.

și L.E., instanța a reținut următoarele: Reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G. și L.E. care au fost străbunicii materni, respectiv bunicii mamei sale L.M., născută B., fiica lui B.N. și B.G. S-a mai reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Având în vedere că reclamantul este rudă de gradul III cu străbunicii săi materni pentru care a solicitat despăgubiri, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G.

și L.E. și, pe cale de consecință, a respins capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiții L.G. și E., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990 …”. În speță, Tribunalul a reținut că, în perioada 18 iunie 1951- 30 septembrie 1955, timp de 4 ani, 3 luni și 12 zile, mama reclamantului, L.M., născută la 16 octombrie 1947, precum și părinții săi, B.N. și B.G. și bunicii săi materni L.G. și E., au făcut obiectul unor măsuri luate de organele fostei miliții, fiind dislocați din comuna Gruia și strămutați în comuna Dropia, în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 și că aceste măsuri au constituit măsuri administrative cu caracter politic, încadrându-se în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2010.

Tribunalul a mai reținut că mama reclamantului a beneficiat, începând cu data de 13 mai 1991 și până la decesul acesteia, 19 noiembrie 2004, de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Având în vedere cele reținute mai sus, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit, în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de mama reclamantului, L.M. și bunicii săi materni, B.N. și B.G. ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În ce privește cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 30.000 lei pentru fiecare dintre autorii reclamantului este îndestulătoare, ținând seama, pe de o parte, de vârsta la care mama reclamantului care a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 a fost supusă măsurii administrative (aproape 4 ani) și pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate ele de depozițiile martorilor și înscrisurile de la dosar, respectiv de prejudiciul produs prin suportarea acestor măsuri administrative cu caracter politic, de durata măsurilor, de intensitatea suferințelor majore pe care le-au suportat autorii reclamantului când au fost dislocați și în perioada cât au avut domiciliul obligatoriu, de consecințele acestor măsuri și de impactul ulterior produs de acestea asupra sănătății și vieții profesionale și sociale a acestora.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a respins, ca nedovedită, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, întrucât acesta nu a făcut dovada întinderii acestor cheltuieli și nu a depus chitanța privind onorariul avocatului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul L.C., Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Dâmbovița, iar prin decizia civilă nr. 84 din 23 martie 2011 a Curții de Apel București s-a respins apelul reclamantelor și au fost admise apelurile pârâților, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate la suma de 5000 euro, echivalentul în lei la data plății, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Sub aspectul cuantumului daunelor morale solicitate de către reclamant, Curtea apreciază că în mod greșit instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite, atât de mama acestuia, cât și de bunicii săi materni, legat de aceasta reține că suma de 5000 euro este îndestulătoare (fiind suma maximă prevăzută de lege), ținând seama de vârsta la care mama reclamantului a beneficiat de măsuri reparatorii acordate, de prejudiciul produs prin suportarea acestor măsuri administrative cu caracter politic pe durata măsurilor, de intensitatea suferințelor majore pe care le-a suportat autorii săi, când au fost dislocați și în perioada când au avut domiciliul obligatoriu, de consecințele acestor măsuri și de impactul ulterior produs asupra sănătății și vieții profesionale și sociale a acestora.

Celelalte critici formulate de apelanți care privesc netemeinicia acordării de despăgubiri reclamantului, pentru autorii săi sunt neîntemeiate, dat fiind faptul că, cu ocazia primei judecăți s-au efectuat de către acesta probatorii cu acte martori prin care s-au dovedit într-o oarecare măsură susținerile acestuia, astfel că în mod corect prima instanță a apreciat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii săi L.M., B.N. și B.G. Referitor la apelul declarat de reclamantul L.D.C., toate criticile formulate de acesta sub aspectul cuantumului, sunt nefondate, urmând a fi respinse, ca atare, având în vedere considerentele mai sus menționate, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62 /2010, care au stabilit că acestea nu pot depăși suma de 5000 euro pe care Curtea a acordat-o apelantului reclamant, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmbovița solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea ei în ce privesc daunele morale, susținându-se că determinarea prejudiciului nu este determinată de starea materială a persoanei păgubite iar daunele acordate trebuie să aibă un caracter compensatoriu și nu caracter de venit. În aceeași idee se susține că acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 nu poate constitui o îmbogățire fără just temei.

În ședința publică de azi instanța a pus în discuția părților motivul de recurs de ordine publică ce vizează incidența Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 12/2001, publicată în M. Of. al României la 14 noiembrie 2011 și respectiv Deciziile nr. 1358 și 1354 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Astfel, examinând hotărârea recurată prin prisma incidenței deciziei de recurs în interesul legii sus evocate și a Deciziilor nr. 1354 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată, însă, situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica in parte decizia recurată, în sensul că schimbă în parte sentința nr. 651 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, în sensul că respinge acțiunea reclamantului cu privire la prejudiciul moral, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei nr. 84 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în parte sentința nr. 651 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul L.D.C. cu privire la prejudiciul moral. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2012.