ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 mai 2010, pe rolul Tribunalul Dâmbovița, reclamantul M.I.H.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plății, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui său M.D.I. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul, în calitate de fiu al defunctului M.D.I. a arătat că tatăl său a fost condamnat de către Tribunalul Militar Cluj, la 7 ani temniță grea pentru uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de dispozițiile art. 209 C. pen.

din 1936, pedeapsă stabilită prin sentința penală nr. 935/1950. Prin sentința nr. 2091 din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.300 euro, daune morale. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, descendenții până la gradul II inclusiv ai persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5000 euro.

Potrivit înscrisurilor doveditoare depuse de reclamant, prin sentința penală nr. 935 din 23 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamantului, M.D.I., a fost condamnat la 7 ani temniță grea și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, potrivit art. 209 pct. 3 C. pen., fiind arestat la 9 octombrie 1949 și pus în libertate la 6 octombrie 1956. De asemenea, s-a reținut că în condițiile în care prin O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a stabilit ca limita maximă a despăgubirilor morale, suma de 5.000 euro, tribunalul a constatat că se impune admiterea în parte a acțiunii dedusă judecății, sub acest aspectul cuantificării daunelor, tribunalul având în vedere că ascendentul reclamantului a beneficiat de măsurile prevăzute de Decretul-lege nr. H8/1990, din anul 1990, până la decesul acestuia, survenit la 6 noiembrie 2001. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, respectiv 9 aprilie 1990, până la 6 noiembrie 2001, ascendentul reclamantului a încasat lunar o indemnizație de 200 lei pentru fiecare an de detenție (1400 lei lunar), indexată prin modificările legislative ulterioare, în raport cu indicele de creștere a prețurilor și cu actualizarea pensiilor de stat.

Potrivit unui calcul elementar, pentru 127 luni, autorul reclamantului a încasat, fără a se ține seama de indexări, suma de 177.800 lei, adică peste 44.000 euro (la un curs estimat la 4 lei/euro). Față de cele ce preced, s-a apreciat că suma de 2300 euro ar fi suficientă pentru repararea prejudiciului moral resimțit de titularul cererii, suma pretinsă fiind disproporționată, știut fiind că oricât de mare ar fi suma ce s-ar acorda cu acest titlu, ea nu reprezintă o restabilire a dreptului la demnitate, sănătate, integritatea fizică și psihică vătămate ca urmare a regimului de detenție suportat. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantul M.I.H.D., pârâtul Statul Român prin M.F.P.

prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, considerând-o nelegală și netemeinică. Apelantul - reclamant M.I.H.D. a criticat sentința pronunțată de instanța de fond sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acesta este mult prea mic în raport de suferințele produse pe plan fizic și psihic, atât tatălui său cât și lui personal. Apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. a criticat sentința pentru nelegalitate, pe considerentul că reclamantul nu are dreptul la despăgubiri, deoarece a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege 118/1990, ceea ce face ca acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009 să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză.

În apelul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a adus critici, potrivit cărora instanța a încălcat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, fără a ține seama de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Legii 118/1990 și respectiv O.U.G. nr. 214/1999 care trebuiau deduse din cuantumul despăgubirilor, sens în care trebuiau solicitate relații de la D.M.P.S. și C.R.D.L.R.A. O altă critică formulată de apelant se referă la încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în accepțiunea cărora, instanța era obligată să reconstituie dosarul în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R.

S-a mai criticat de către apelant și faptul că sentința civilă pronunțată în cauză se întemeiază pe o dispoziție legală neconstituțională, având în vedere că prin Deciziile nr. 1360/2010 și nr. 13 54/2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 29 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, toate apelurile declarate în cauză. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește criticile apelanților în sensul că nu s-au avut în vedere măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, față de împrejurarea că intimatul-reclamant a beneficiat de măsuri reparatorii doar în baza Decretului-lege nr. 118/1990 începând cu data de 09 aprilie 1990, până la decesul acestuia în anul 2001, Tribunalul Dâmbovița arătând în mod expres în cuprinsul sentinței, modul de calcul al acestor măsuri reparatorii. Cât privește criticile formulate de apelantul Statul Român prin M.F.P. prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, în sensul că daunele morale au fost acordate într-un cuantum nejustificat, precum și critica apelantului-reclamant în sensul că s-a stabilit un cuantum prea mic al acestora, instanța de apel a constatat că, în mod legal, instanța de fond a apreciat că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia.

În acest sens, C.E.D.O. a reținut constant că, în cazurile de violare a dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenție referitoare la privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale. Arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, demnitatea, poziția socială, valori care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, Curtea de Apel Ploiești a constatat că întinderea despăgubirilor acordate de instanța de fond pentru repararea daunelor morale este corect determinată și apreciată, în raport de perioada de detenție nelegală a acestuia, de consecințele produse în plan profesional și familial, de atingerea adusă prestigiului, demnității precum și de suferințele fizice și psihice cauzate acestuia, instanța de fond luând în considerare la stabilirea cuantumului și măsurările reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Referitor la critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, în sensul că instanța era obligată să ia toate măsurile pentru reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R., pentru a se verifica dacă suntem în prezența unei condamnări cu caracter politic, instanța de control judiciar a stabilit că este nefondată, având în vedere că această obligație incumbă instanței, numai în cazul cererilor formulate în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009, prin care se solicită instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării, ori în cauză, condamnarea autorului reclamantului constituie, de drept o condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește motivul de apel formulat de același apelant în sensul că se impune respingerea acțiunii întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, instanța de apel a considerat că acesta este nefondat pentru considerentele mai jos redate: Într-adevăr, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.", iar în alin. (4) al aceluiași text se stipulează că Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Câtă vreme cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curții Constituționale s-au epuizat fără ca instituțiile statului abilitate să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu soluțiile Curții Constituționale, potrivit legii, aceste dispoziții urmează a fi considerate abrogate, pe viitor.

În ceea ce privește efectele acestei decizii asupra acțiunii de față se impune a se face precizarea că printr-o altă hotărâre a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 838 din 27 mai 2009 s-a stabilit că „efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui in viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională." S-a concluzionat în acest sens de instanța de apel că, în speța dedusă judecății, existența acestei decizii nu împiedică acordarea daunelor morale, întrucât la data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri și având în vedere principiul neretroactivității, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Prin urmare, s-a reținut că, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele și cu toate că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.

Principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Instanța de apel a reținut că, din moment ce la data introducerii acțiunii, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 stabileau dreptul persoanelor care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de daune morale, dispozițiile acestui text urmează să fie avute în vedere la pronunțarea hotărârii pentru considerentele expuse în precedent.

Pe de altă parte, dacă s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a Deciziilor Curții Constituționale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Împotriva deciziei nr. 29 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamatul, pârâta A.F.P. Târgoviște pentru Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-reclamant M.H.D. a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a respins calea de atac, considerând nejustificat de mică suma de 2.300 euro, daunele morale acordate de tribunal, în primă instanță, iar limitările aduse acestora prin O.U.G. nr. 62/2010 sunt nelegale, în raport de principiile stabilite prin C.E.D.O., art. 5 paragraful 1 și 5, dreptul la libertate și siguranță, precum și dreptul la reparații în cazul arestării și deținerii nelegale și art. 3 din Protocolul 7 la C.E.D.O. Recurentul-reclamant a arătat, totodată, că acțiunii de față îi sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 și solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului, schimbării sentinței pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în sensul obligării Statului Român prin M.F.P.

la daunele morale, în cuantumul cerut prin acțiunea introductivă de instanță. Cât privește motivele de recurs ale Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, acestea dezvoltă critici întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, hotărârea pronunțată în apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Ca atare, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care prevedeau că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și moștenitorii acesteia (soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv) și care puteau solicita instanței de judecată, în termenul de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sunt neconstituționale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Prin urmare, la data soluționării apelurilor, în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la data publicării deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, este incidență situația în care dispozițiile art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

Ca atare, se susține în recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești că norma constituțională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice, născute în legătură cu norma de drept a cărei constituționalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitive până la data finalizării controlului de constituționalitate a normei aplicabile în speță și se arată că se impune admiterea recursului, schimbarea sentinței tribunalului și respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, fiind nelegală soluția instanței de apel, prin care au fost menținute ca valide, drepturile acordate de prima instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale, la data soluționării apelului.

În conținutul criticilor sale, recursul declarat de pârâta A.F.P. pentru Statul Român prin M.F.P., vizează aceleași critici de nelegalitate, având în vedere că prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii. Sunt invocate în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și se arată că, în mod nelegal, instanța de apel a respins apelurile declarate de Statul Român prin M.F.P., menținând soluția instanței de fond, deși temeiul juridic al întemeierii pretențiilor reclamantului, a fost desființat.

Se aduc și critici, în sensul că deși instanța avea dovezi că petentul a obținut măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, despre care s-a făcut vorbire, nu le-a avut în vedere la pronunțare, astfel cum dispun prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Examinând criticile invocate prin motivele de recurs ale reclamantului, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. al deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs, sau numai situației celor care nu au formulat, încă, o cerere. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv. Nu se poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric. În speță, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

Curtea va reține, totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Cât privește recursurile declarate de A.F.P. Târgoviște pentru Statul Român prin M.F.P.

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile comune referitoare la nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, care a făcut o greșită aplicarea a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru considerentele mai sus reținute, în raport de interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în cuprinsul dispoziției nr. 12/2011. În speță, la data publicării în M. Of.

partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțate decizia din faza procesuală a apelurilor, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Ploiești, la 15 februarie 2011. Ca atare, cum temeiul ce a constituit fundamentul pretențiilor reclamantului, are la bază o dispoziție legală declarată neconstituțională, este de observat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind în mod eronat că, din moment ce, la data introducerii acțiunii, prevederile menționate erau în vigoare acestea își produc efectele și după declararea neconstituționalității textului sus menționat.

În acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nune al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 15 februarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of.

a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului, nu mai exista și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează. În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Răspunzând criticilor comune din recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, este de observat că, instanța de apel a făcut o greșită aplicarea a legii, reținând că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 își păstrează valabilitatea, în condițiile declarării neconstituționalității acestui text și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală. De altfel, chestiunea de drept a fost definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011 Partea I) a statuat că, în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează". Cât privește celelalte critici ale pârâților ce vizează chestiuni de fond, acestea nu pot fi analizate, în raport de considerentele mai sus redate, referitoare la aplicarea Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (2) C. proc.

civ., se vor admite recursurile declarate de A.F.P. Târgoviște pentru Statul Român prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, se va modifica în parte decizia curții de apel, în sensul admiterii apelurilor declarate de acestea și se va schimba în tot sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii, pentru care nu mai există temeiul juridic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.I.H.D. împotriva deciziei nr. 29 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursurile declarate de A.F.P. Târgoviște pentru Statul Român prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârât și Ministerul Public. Schimbă în tot sentința nr. 2091 din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, în sensul că respinge acțiunea. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.