ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 41/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de

4 mai 2010, pe rolul Tribunalul Dâmbovița, reclamantul M.I.H.D. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la

plata sumei de 400.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plății, cu

titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a

tatălui său M.D.I.

În motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

reclamantul, în calitate de fiu al defunctului M.D.I. a arătat că tatăl său a

fost condamnat de către Tribunalul Militar Cluj, la 7 ani temniță grea pentru

uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de dispozițiile art. 209

C. pen. din 1936, pedeapsă stabilită prin sentința penală nr. 935/1950.

Prin sentința nr. 2091 din 11

noiembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea și a dispus

obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.300 euro,

daune morale.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, descendenții până la gradul

II inclusiv ai persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, pot solicita obligarea statului la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de până la 5000 euro.

Potrivit înscrisurilor doveditoare

depuse de reclamant, prin sentința penală nr. 935 din 23 noiembrie 1950 a

Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamantului, M.D.I., a fost condamnat la 7

ani temniță grea și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii

sociale, potrivit art. 209 pct. 3 C. pen., fiind arestat la 9 octombrie 1949 și

pus în libertate la 6 octombrie 1956.

De asemenea, s-a reținut că în

condițiile în care prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a stabilit ca limita

maximă a despăgubirilor morale, suma de 5.000 euro, tribunalul a constatat că

se impune admiterea în parte a acțiunii dedusă judecății, sub acest aspectul

cuantificării daunelor, tribunalul având în vedere că ascendentul reclamantului

a beneficiat de măsurile prevăzute de Decretul-lege nr. H8/1990, din anul 1990,

până la decesul acestuia, survenit la 6 noiembrie 2001.

Prin urmare, de la data intrării în

vigoare a actului normativ menționat, respectiv 9 aprilie 1990, până la 6

noiembrie 2001, ascendentul reclamantului a încasat lunar o indemnizație de 200

lei pentru fiecare an de detenție (1400 lei lunar), indexată prin modificările

legislative ulterioare, în raport cu indicele de creștere a prețurilor și cu actualizarea

pensiilor de stat.

Potrivit unui calcul elementar, pentru

127 luni, autorul reclamantului a încasat, fără a se ține seama de indexări,

suma de 177.800 lei, adică peste 44.000 euro (la un curs estimat la 4

lei/euro).

Față de cele ce preced, s-a apreciat

că suma de 2300 euro ar fi suficientă pentru repararea prejudiciului moral

resimțit de titularul cererii, suma pretinsă fiind disproporționată, știut

fiind că oricât de mare ar fi suma ce s-ar acorda cu acest titlu, ea nu

reprezintă o restabilire a dreptului la demnitate, sănătate, integritatea

fizică și psihică vătămate ca urmare a regimului de detenție suportat.

Împotriva sentinței tribunalului au

declarat apel reclamantul M.I.H.D., pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin

mandatar D.G.F.P. Dâmbovița și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița, considerând-o nelegală și netemeinică.

Apelantul - reclamant M.I.H.D. a

criticat sentința pronunțată de instanța de fond sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, considerând că acesta este mult prea mic în raport de

suferințele produse pe plan fizic și psihic, atât tatălui său cât și lui

personal.

Apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P.

a criticat sentința pentru nelegalitate, pe considerentul că reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri, deoarece a beneficiat de măsurile reparatorii acordate

în temeiul Decretului-lege 118/1990, ceea ce face ca acordarea despăgubirilor

în baza Legii nr. 221/2009 să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză.

În apelul său, Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a adus critici, potrivit cărora instanța a

încălcat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, fără a ține seama de

măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Legii 118/1990 și respectiv O.U.G.

nr. 214/1999 care trebuiau deduse din cuantumul despăgubirilor, sens în care

trebuiau solicitate relații de la D.M.P.S. și C.R.D.L.R.A.

O altă critică formulată de apelant se

referă la încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în

accepțiunea cărora, instanța era obligată să reconstituie dosarul în care a

fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de

vedere al A.F.D.P.R.

S-a mai criticat de către apelant și

faptul că sentința civilă pronunțată în cauză se întemeiază pe o dispoziție

legală neconstituțională, având în vedere că prin Deciziile nr. 1360/2010 și

nr. 13 54/2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 29 din 15 februarie

2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie a respins, ca nefondate, toate apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, în ceea ce privește criticile apelanților în sensul că nu

s-au avut în vedere măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate,

față de împrejurarea că intimatul-reclamant a beneficiat de măsuri reparatorii

doar în baza Decretului-lege nr. 118/1990 începând cu data de 09 aprilie 1990,

până la decesul acestuia în anul 2001, Tribunalul Dâmbovița arătând în mod

expres în cuprinsul sentinței, modul de calcul al acestor măsuri reparatorii.

Cât privește criticile formulate de

apelantul Statul Român prin M.F.P. prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, în sensul

că daunele morale au fost acordate într-un cuantum nejustificat, precum și

critica apelantului-reclamant în sensul că s-a stabilit un cuantum prea mic al

acestora, instanța de apel a constatat că, în mod legal, instanța de fond a

apreciat că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a

produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia.

În acest sens, C.E.D.O. a reținut

constant că, în cazurile de violare a dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din

Convenție referitoare la privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate

cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs

victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale.

Arestarea nelegală a reclamantului a

avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, demnitatea, poziția

socială, valori care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate

obiectiv constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

Prin raportare la datele concrete ale

cauzei, cu respectarea principiului evocat, Curtea de Apel Ploiești a constatat

că întinderea despăgubirilor acordate de instanța de fond pentru repararea

daunelor morale este corect determinată și apreciată, în raport de perioada de

detenție nelegală a acestuia, de consecințele produse în plan profesional și

familial, de atingerea adusă prestigiului, demnității precum și de suferințele

fizice și psihice cauzate acestuia, instanța de fond luând în considerare la

stabilirea cuantumului și măsurările reparatorii deja acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Referitor la critica formulată de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, în sensul că

instanța era obligată să ia toate măsurile pentru reconstituirea dosarului în

care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea

punctului de vedere al A.F.D.P.R., pentru a se verifica dacă suntem în prezența

unei condamnări cu caracter politic, instanța de control judiciar a stabilit că

este nefondată, având în vedere că această obligație incumbă instanței, numai

în cazul cererilor formulate în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009, prin care

se solicită instanței de judecată să constate caracterul politic al

condamnării, ori în cauză, condamnarea autorului reclamantului constituie, de

drept o condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2009.

În ceea ce privește motivul de apel

formulat de același apelant în sensul că se impune respingerea acțiunii

întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, instanța de apel a considerat că acesta este

nefondat pentru considerentele mai jos redate:

Într-adevăr, prin decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

În conformitate cu prevederile art.

147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.", iar în alin. (4) al

aceluiași text se stipulează că Deciziile Curții Constituționale se publică în

M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Câtă vreme cele 45 de zile de la data

publicării deciziilor Curții Constituționale s-au epuizat fără ca instituțiile

statului abilitate să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu soluțiile

Curții Constituționale, potrivit legii, aceste dispoziții urmează a fi

considerate abrogate, pe viitor.

În ceea ce privește efectele acestei

decizii asupra acțiunii de față se impune a se face precizarea că printr-o altă

hotărâre a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 838 din 27 mai 2009

s-a stabilit că „efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile,

inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui in viitor de către

autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională."

S-a concluzionat în acest sens de

instanța de apel că, în speța dedusă judecății, existența acestei decizii nu

împiedică acordarea daunelor morale, întrucât la data introducerii acțiunii sub

imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut dreptul reclamantului de a solicita

despăgubiri și având în vedere principiul neretroactivității, legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

Prin urmare, s-a reținut că, ori de

câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite

raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă

s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi

modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte

suveranitatea legii anterioare.

Norma neretroactivității, înscrisă în art.

1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au

epuizat toate efectele și cu toate că aplicarea imediată a legii noi constituie

principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și, fără a admite că legea

nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului,

principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziții

pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub

imperiul legii vechi.

Principiul neretroactivității,

consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se aplică inclusiv situațiilor

în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care,

deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația

aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Instanța de apel a reținut că, din

moment ce la data introducerii acțiunii, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 stabileau dreptul persoanelor care au fost

victimele unor măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de

daune morale, dispozițiile acestui text urmează să fie avute în vedere la

pronunțarea hotărârii pentru considerentele expuse în precedent.

Pe de altă parte, dacă s-ar considera

că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica

și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a Deciziilor

Curții Constituționale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității

legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor consacrat de art. 16

alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul

juridic aplicat nu poate fi diferit.

Împotriva deciziei nr. 29 din 15 februarie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, au declarat recurs reclamatul, pârâta A.F.P. Târgoviște pentru Statul

Român prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești.

În dezvoltarea criticilor sale,

recurentul-reclamant M.H.D. a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a

respins calea de atac, considerând nejustificat de mică suma de 2.300 euro,

daunele morale acordate de tribunal, în primă instanță, iar limitările aduse

acestora prin O.U.G. nr. 62/2010 sunt nelegale, în raport de principiile

stabilite prin C.E.D.O., art. 5 paragraful 1 și 5, dreptul la libertate și

siguranță, precum și dreptul la reparații în cazul arestării și deținerii

nelegale și art. 3 din Protocolul 7 la C.E.D.O.

Recurentul-reclamant a arătat,

totodată, că acțiunii de față îi sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1)

teza I din Legea nr. 221/2009 și solicită admiterea recursului, modificarea în

parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului,

schimbării sentinței pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în sensul obligării

Statului Român prin M.F.P. la daunele morale, în cuantumul cerut prin acțiunea

introductivă de instanță.

Cât privește motivele de recurs ale Ministerului

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, acestea dezvoltă

critici întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

sensul că, hotărârea pronunțată în apel a fost dată cu aplicarea greșită a

legii.

Ca atare, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, care prevedeau că orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și

moștenitorii acesteia (soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv) și

care puteau solicita instanței de judecată, în termenul de 3 ani de la data

intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare sunt neconstituționale, întrucât

contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Prin urmare, la data soluționării

apelurilor, în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la data

publicării deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, este incidență

situația în care dispozițiile art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele juridice.

Ca atare, se susține în recursul

formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

că norma constituțională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice,

născute în legătură cu norma de drept a cărei constituționalitate este supusă

verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitive până la data finalizării

controlului de constituționalitate a normei aplicabile în speță și se arată că

se impune admiterea recursului, schimbarea sentinței tribunalului și

respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, fiind nelegală soluția

instanței de apel, prin care au fost menținute ca valide, drepturile acordate

de prima instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale, la

data soluționării apelului.

În conținutul criticilor sale,

recursul declarat de pârâta A.F.P. pentru Statul Român prin M.F.P., vizează

aceleași critici de nelegalitate, având în vedere că prin Decizia nr. 1360 din

21 octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, pe fond, respingerea

acțiunii.

Sunt invocate în drept, motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și se arată că, în

mod nelegal, instanța de apel a respins apelurile declarate de Statul Român

prin M.F.P., menținând soluția instanței de fond, deși temeiul juridic al

întemeierii pretențiilor reclamantului, a fost desființat.

Se aduc și critici, în sensul că deși

instanța avea dovezi că petentul a obținut măsuri reparatorii acordate în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, despre care s-a făcut vorbire, nu le-a

avut în vedere la pronunțare, astfel cum dispun prevederile art. 5 din Legea

nr. 221/2009.

Examinând criticile invocate prin

motivele de recurs ale reclamantului, raportat la motivele de nelegalitate

invocate, Înalta Curte va constata că acesta este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în

condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele la

45 de zile de la publicarea în M. Of. al deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs, sau numai situației celor care nu au formulat, încă, o

cerere.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii

publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv.

Nu se poate reține că, întrucât

acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar

întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba de o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea

ce legea fundamentală refuză în mod categoric.

În speță, reclamanta nu este titulara

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

În cauză nu se poate constata că ar fi

vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care

potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei

scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

Curtea va reține, totodată, că

problema de drept examinată a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Pentru considerentele expuse se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cât privește recursurile declarate de

A.F.P. Târgoviște pentru Statul Român prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că sunt întemeiate

criticile comune referitoare la nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța

de apel, care a făcut o greșită aplicarea a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, pentru considerentele mai sus reținute, în raport de interpretarea

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în cuprinsul

dispoziției nr. 12/2011.

În speță, la data publicării în M. Of.

partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțate decizia din faza procesuală a apelurilor, cauza

fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Ploiești, la 15 februarie 2011.

Ca atare, cum temeiul ce a constituit

fundamentul pretențiilor reclamantului, are la bază o dispoziție legală

declarată neconstituțională, este de observat că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, apreciind în mod eronat că, din moment ce, la data introducerii

acțiunii, prevederile menționate erau în vigoare acestea își produc efectele și

după declararea neconstituționalității textului sus menționat.

În acord cu prevederile art. 147 alin.

(4) din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii

nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc,

efectul ex nune al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta

fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului

general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul

a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului

incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se

doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată,

prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este

afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice

convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

Or, în speță, decizia din apel a fost

pronunțată la 15 februarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității

textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței

de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma

juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului, nu mai exista și în

lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că

ultraactivează.

În consecință, la momentul la care

instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea

niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența

unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă,

susceptibilă de a fi pusă în executare.

Răspunzând criticilor comune din

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerului

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, este de observat că,

instanța de apel a făcut o greșită aplicarea a legii, reținând că dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009 își păstrează valabilitatea, în condițiile

declarării neconstituționalității acestui text și după publicarea în

M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea

acestuia cu legea fundamentală.

De altfel, chestiunea de drept a fost

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 Partea I) a

statuat că, în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează".

Cât privește celelalte critici ale

pârâților ce vizează chestiuni de fond, acestea nu pot fi analizate, în raport

de considerentele mai sus redate, referitoare la aplicarea Deciziei nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru considerentele mai sus expuse,

în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (2) C. proc. civ., se vor admite

recursurile declarate de A.F.P. Târgoviște pentru Statul Român prin M.F.P. și

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, se va

modifica în parte decizia curții de apel, în sensul admiterii apelurilor

declarate de acestea și se va schimba în tot sentința tribunalului, în sensul

respingerii acțiunii, pentru care nu mai există temeiul juridic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul M.I.H.D. împotriva deciziei nr. 29 din 15 februarie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursurile declarate de A.F.P.

Târgoviște pentru Statul Român prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte decizia recurată, în

sensul că admite apelurile declarate de pârât și Ministerul Public. Schimbă în

tot sentința nr. 2091 din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția

civilă, în sensul că respinge acțiunea.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

10 ianuarie 2012.