ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7623/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7623/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Acțiunea civilă înregistrată sub nr.

8558/95/2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce se va

pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro,

reprezentând daune morale și măsuri reparatorii pentru măsura administrativă cu

caracter politic dispusă față de părinții săi, S.D. și S.A.

Prin Sentința civilă

nr. 311 din 01 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta P.D. împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata sumei de

4000 euro despăgubiri civile.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că prin art. 3 din Legea nr. 221/2009 s-a

recunoscut de drept caracterul politic al măsurii administrative ce a fost

dispusă prin Decizia nr. 200/1951.

Potrivit art. 5 din

Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita obligarea

statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor la care urmează să fie obligat statul, tribunalul a

apreciat că sunt incidente dispozițiile Ordonanței nr. 62/2010 prin care a fost

modificată și completată Legea nr. 221/2009, care la art. 1 a stabilit un

cuantum de 5000 euro pentru soțul/soția sau descendenții de gradul I.

Cum, reclamanta prin

acțiunea introductivă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru măsura

administrativă cu caracter politic dispusă față de părinții săi S.D. și S.A.,

făcând dovada calității de descendent de gradul I de pe urma acestora,

tribunalul a apreciat că este întemeiată acțiunea reclamantei, admițând-o în

parte, cu obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe, la plata

sumei de 4000 euro, la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri ținându-se

seama și de măsurile reparatorii deja acordate reclamantei prin Decretul-lege

nr. 118/1990.

Împotriva acestei

decizii civile a formulat apel Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 454 din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul

Român reprezentant prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat sentința și a

respins acțiunea formulată de reclamanta P.D.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele:

Nu este fondat

motivul de apel privitor la nedovedirea prejudiciului moral, deoarece acest

prejudiciu este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, efect al

încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei.

Daunele morale

constau în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc

personalitatea, precum existența fizică, integritatea corporală, sănătatea,

sensibilitatea fizică și psihică, precum și sentimentele.

Dovada prejudiciului

moral suferit nu se poate face cu probe materiale, pentru că în acest caz sunt

lezate drepturi nepatrimoniale.

La stabilirea

despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate

și măsura în care au fost afectate, consecințele negative suferite de cei în

cauză pe plan fizic, psihic, profesional, familial și social.

Prin condamnarea

politică a autorilor reclamantei le-au fost lezate valori esențiale ale

personalității umane, precum dreptul la viață, la libertate, la sănătate, la

munca liberă - astfel că sub aspectul reținerii unui prejudiciu moral cauzat

autorilor reclamantei, sentința este temeinică și legală.

Schimbarea sentinței

se impune, însă din alte considerente privitoare la temeiul de drept al

despăgubirilor acordate.

Reclamanta și-a

întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau descendenții până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că, trebuie

avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și

dispozițiile art. 147 din Constituția României.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M.

Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționalitate

s-a constatat sunt suspendate de drept.

În raport de

dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a

declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și

obligatorie, efectele sale răsfrângându-se și în alte cauze, nu numai în cauza

în care a fost invocată excepția.

Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, decizia are

efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Asupra caracterului

și obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).

Deși, la data

soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu

a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai

pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât

mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile

legale își încetează efectele.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai

aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică

dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are

obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care

este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției

de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care

să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum, în speță,

dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute

în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției - se constată că

sentința este lipsită de temei legal.

Totodată, trebuie

avute în vedere și considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea

nr. 221/2009, potrivit căreia „în privința prejudiciului suferit (...) pot

exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința

deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive

ale regimului comunist”, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme

juridice (art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut

de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut în

considerentele deciziei că prin introducerea posibilității descendenților de

gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de

persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la

principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al

echității și dreptății și că, prin dispozițiile legale analizate sub aspect

constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.

Nu se poate reține că

prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în

vigoare la data promovării acțiunii, reclamanta are o „speranță legitimă” la

acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe

calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism

ad hoc (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2008 în

cauza Slavov și alții contra Bulgariei).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.D.

Criticile formulate

prin motivele de recurs se întemeiază pe art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

și vizează, în esență, următoarele aspecte:

În mod greșit

instanța de apel a admis apelul și a modificat sentința tribunalului, în

motivarea deciziei invocându-se declararea ca neconstituționale a dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010.

Pe de o parte, la

momentul la care Curtea de apel s-a pronunțat, respectiv la data de 08

decembrie 2010, se consideră că norma de drept era suspendată, însă în vigoare,

întrucât nu era împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr.

1358/2010 în M. Of., potrivit art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție.

De asemenea, în

conformitate cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a Curții

Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În conformitate cu

dispozițiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative „abrogarea unei dispoziții sau

a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea

unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.

Fac excepție prevederile din Ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de

abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.”

Față de aceste

argumente se consideră că la momentul pronunțării, exista o situație juridică

nereglementată, echivalentă vidului legislativ, iar admiterea apelului s-a

făcut cu încălcarea legii, în sensul că instanța de apel în nici un caz nu

putea să motiveze hotărârea de admitere în temeiul unei decizii a Curții

Constituționale care nu era aplicabilă la data de 08 decembrie 2010 cum, de

altfel, la acel moment, instanța de apel nu avea de unde să știe dacă

legiuitorul va înțelege să coreleze sau nu normele legii cu decizia sau/și să

emită un act nou.

Obiectul litigiului

este dat de dreptul subiectiv sau interesul legitim invocat de reclamantă, a

cărui protecție se solicită prin intermediul justiției, pentru că, în fapt,

prin situația juridică nou creată nu s-au schimbat faptele care reprezintă

cauza petendi a acțiunii, nu s-au schimbat pretențiile formulate, ci instanța

trebuia să interpreteze actul dedus judecății în funcție de normele interne

existente și/sau normele comunitare aplicabile în cauză.

Rolul instanței este

esențial în privința aplicării normei de drept, pe baza faptelor prezentate de

către părți, în virtutea disponibilității, aspect diferit de calificarea

cererii. Aplicarea normei se realizează după alegerea sa pe baza faptelor

corect stabilite și încadrate juridic, și presupune mai întâi interpretarea

dispoziției legale.

Pe de altă parte, se

poate aprecia că Legea nr. 221/2009 era constituțională la momentul

introducerii cererii, astfel încât aplicarea deciziei Curții Constituționale

încalcă principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din

Constituția României. La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a se

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Totodată, recurenta

reclamantă a invocat necesitatea respectării actelor internaționale în materie

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Examinând recursul în

limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

În primul rând, se

constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a realizat

în mod formal, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat în care

parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată, ca ipoteze

ale motivului de nelegalitate invocat. De altfel, referirea la acest motiv de

nelegalitate este lipsită de orice susținere în dezvoltarea formulată în scris

a acestui motiv de recurs.

De asemenea, Înalta

Curte observă că în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de

pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Textul de lege

invocat prevede posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri

„când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.”

Referirea

legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și

vădit neîndoielnic” a fost schimbat, privește încălcarea principiului înscris

în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

Referitor la

criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de

greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii.

Problema de drept,

din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a

îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de

lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei nr. 454 din 08 decembrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2011.