ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7623/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Acțiunea civilă înregistrată sub nr. 8558/95/2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale și măsuri reparatorii pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă față de părinții săi, S.D. și S.A. Prin Sentința civilă nr. 311 din 01 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.D. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 4000 euro despăgubiri civile.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin art. 3 din Legea nr. 221/2009 s-a recunoscut de drept caracterul politic al măsurii administrative ce a fost dispusă prin Decizia nr. 200/1951. Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor la care urmează să fie obligat statul, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile Ordonanței nr. 62/2010 prin care a fost modificată și completată Legea nr. 221/2009, care la art. 1 a stabilit un cuantum de 5000 euro pentru soțul/soția sau descendenții de gradul I. Cum, reclamanta prin acțiunea introductivă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă față de părinții săi S.D. și S.A., făcând dovada calității de descendent de gradul I de pe urma acestora, tribunalul a apreciat că este întemeiată acțiunea reclamantei, admițând-o în parte, cu obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe, la plata sumei de 4000 euro, la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri ținându-se seama și de măsurile reparatorii deja acordate reclamantei prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii civile a formulat apel Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 454 din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român reprezentant prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat sentința și a respins acțiunea formulată de reclamanta P.D. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele: Nu este fondat motivul de apel privitor la nedovedirea prejudiciului moral, deoarece acest prejudiciu este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei.

Daunele morale constau în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc personalitatea, precum existența fizică, integritatea corporală, sănătatea, sensibilitatea fizică și psihică, precum și sentimentele. Dovada prejudiciului moral suferit nu se poate face cu probe materiale, pentru că în acest caz sunt lezate drepturi nepatrimoniale. La stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate și măsura în care au fost afectate, consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic, psihic, profesional, familial și social. Prin condamnarea politică a autorilor reclamantei le-au fost lezate valori esențiale ale personalității umane, precum dreptul la viață, la libertate, la sănătate, la munca liberă - astfel că sub aspectul reținerii unui prejudiciu moral cauzat autorilor reclamantei, sentința este temeinică și legală.

Schimbarea sentinței se impune, însă din alte considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate. Reclamanta și-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituția României.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționalitate s-a constatat sunt suspendate de drept. În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale răsfrângându-se și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999). Deși, la data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Cum, în speță, dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției - se constată că sentința este lipsită de temei legal.

Totodată, trebuie avute în vedere și considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, potrivit căreia „în privința prejudiciului suferit (...) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice (art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut în considerentele deciziei că prin introducerea posibilității descendenților de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și dreptății și că, prin dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate. Nu se poate reține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamanta are o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad hoc (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.D. Criticile formulate prin motivele de recurs se întemeiază pe art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și vizează, în esență, următoarele aspecte: În mod greșit instanța de apel a admis apelul și a modificat sentința tribunalului, în motivarea deciziei invocându-se declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010. Pe de o parte, la momentul la care Curtea de apel s-a pronunțat, respectiv la data de 08 decembrie 2010, se consideră că norma de drept era suspendată, însă în vigoare, întrucât nu era împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., potrivit art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție.

De asemenea, în conformitate cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. În conformitate cu dispozițiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative „abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv.

Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din Ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.” Față de aceste argumente se consideră că la momentul pronunțării, exista o situație juridică nereglementată, echivalentă vidului legislativ, iar admiterea apelului s-a făcut cu încălcarea legii, în sensul că instanța de apel în nici un caz nu putea să motiveze hotărârea de admitere în temeiul unei decizii a Curții Constituționale care nu era aplicabilă la data de 08 decembrie 2010 cum, de altfel, la acel moment, instanța de apel nu avea de unde să știe dacă legiuitorul va înțelege să coreleze sau nu normele legii cu decizia sau/și să emită un act nou.

Obiectul litigiului este dat de dreptul subiectiv sau interesul legitim invocat de reclamantă, a cărui protecție se solicită prin intermediul justiției, pentru că, în fapt, prin situația juridică nou creată nu s-au schimbat faptele care reprezintă cauza petendi a acțiunii, nu s-au schimbat pretențiile formulate, ci instanța trebuia să interpreteze actul dedus judecății în funcție de normele interne existente și/sau normele comunitare aplicabile în cauză. Rolul instanței este esențial în privința aplicării normei de drept, pe baza faptelor prezentate de către părți, în virtutea disponibilității, aspect diferit de calificarea cererii. Aplicarea normei se realizează după alegerea sa pe baza faptelor corect stabilite și încadrate juridic, și presupune mai întâi interpretarea dispoziției legale.

Pe de altă parte, se poate aprecia că Legea nr. 221/2009 era constituțională la momentul introducerii cererii, astfel încât aplicarea deciziei Curții Constituționale încalcă principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României. La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a se solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Totodată, recurenta reclamantă a invocat necesitatea respectării actelor internaționale în materie și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: În primul rând, se constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată, ca ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat. De altfel, referirea la acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susținere în dezvoltarea formulată în scris a acestui motiv de recurs.

De asemenea, Înalta Curte observă că în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Textul de lege invocat prevede posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.” Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a fost schimbat, privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei nr. 454 din 08 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2011.