ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2175/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2175/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 54 din 4 februarie

2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de

reclamanta K.E. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009.

A fost obligat

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să acorde

reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 120.000 de euro și la plata sumei

de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin Sentința nr. 574 din 5

noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, soțul reclamantei, K.M., a fost

condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională

pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale potrivit art. 209 C. pen.,

deoarece a avut manifestări dușmănoase împotriva regimului și a preconizat

schimbarea acestuia, manifestându-și nemulțumirea față de măsurile luate de

partid.

Prin Decizia nr. 1609

din 23 decembrie 1959, Tribunalul Militar a admis recursul condamnatului și a

redus pedeapsa la 3 ani închisoare corecțională.

Autorul reclamantei a

executat, în totalitate, 3 ani închisoare pe motive politice în perioada 26

septembrie 1959 - 24 septembrie 1962.

În perioada detenției

soțului său, reclamantei i-au fost confiscate anumite bunuri mobile, ulterior

fiind admisă contestația la executare formulată de aceasta împotriva procesului

verbal de confiscare a averii și respectiv sechestru. După eliberarea soțului

ei, reclamanta a avut mari dificultăți în găsirea unui loc de muncă, din cauza faptului

că soțul era fost deținut politic.

Soțului reclamantei

i-au fost recunoscute drepturile în baza Decretului Lege nr. 118/1990, de care

a beneficiat până la data decesului, 13 iulie 1995, iar în momentul de față,

reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, beneficiază, de la data de 1

august 1995, doar de indemnizația lunară de 200 RON, însă acest drept este

modic și nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către soțul

său ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, a căror victimă a

fost, cât și consecințele ulterioare. Condamnarea soțului reclamantei se

reflectă și printr-un șir de privațiuni pentru reclamantă, atât materiale, cât

și financiare.

Prin măsura

administrativă impusă soțului reclamantei, acesteia i-a fost cauzat un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile

în bani ce au rezultat din atingerile și încărcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate - drept de a circula, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate, în

mod implicit, și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile

sociale - onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, rudele - vătămări

care își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de reclamantă.

Prezenta cerere a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009, lege cu caracter reparatoriu,

în cuprinsul căreia se arată că, „constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități”. În

cuprinsul aceleiași legi se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări

sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul

al doilea inclusiv, pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral (...)” [art. 5 alin. (1) lit. a)].

Întrucât caracterul

politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantei

rezultă din însuși actul normativ în baza căruia acesta a și fost încarcerat,

nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ

mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.

Față de toate cele

mai sus reținute, față de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil, și având în vedere

jurisprudența I.C.C.J în materie, instanța a constatat că cererea reclamantei

este întemeiată, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit de aceasta, tocmai având în vedere consecințele negative suferite

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au

fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, a apreciat

că suma de 120.000 euro constituie o satisfacție suficientă și echitabilă, sens

în care a admis acțiunea și a obligat pe pârât la plata acestei sume.

Curtea de Apel

Timișoara , secția civilă, prin Decizia nr. 144/ A din 12 mai 2010, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

împotriva Sentinței Tribunalului și a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în

sensul că a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de

80.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A fost obligat

pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele argumente:

În speță, nu se

impune reconstituirea dosarului în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare a

soțului reclamantei și nici ca această hotărâre să poarte mențiunea

caracterului politic.

Condamnarea lui K.M.

pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art.

209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter

politic în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, faptul

că Legea nr. 221/2009, înlăturând de drept, prin art. 2, toate efectele

hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic, poate aduce o

anumită satisfacție pe plan moral celui condamnat și familiei acestuia nu este

de natură să înlăture dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 5 din aceeași

lege cu caracter reparatoriu.

Prejudiciul moral

suferit de reclamantă prin condamnarea politică a soțului său, de al cărui

sprijin a fost lipsită timp de 3 ani, este de netăgăduit.

În ceea ce privește,

însă, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, apelul pârâtului este

întemeiat.

În privința

determinării prejudiciului moral, cuantificării acestuia, legislația nu

reglementează niciun fel de criterii.

Doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele

negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau

cea socială.

Tot în doctrină și

jurisprudență s-a ajuns la concluzia că, în cuantificarea despăgubirilor

acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l

reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a

prejudiciului.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, evident, și o doză

de aproximare, insă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat

anumite avantaje menite să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge, însă,

la situația unei îmbogățiri fără just temei.

Și în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Instanța consideră

că, în raport cu suferințele morale ale reclamantei, o sumă de 80.000 euro

reprezintă o compensație justificată și echitabilă.

Nu se impune, însă,

și reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial, prin

raportare la complexitatea cauzei și având în vedere că prima instanță l-a

redus în funcție de despăgubirile acordate.

Față de aceste

considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a schimbat, în parte, sentința

apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantei, a

sumei de 80.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății,

despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În baza art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta K.E. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

I. Recurenta

reclamantă a criticat decizia pentru următoarele motive:

Instanța de apel a

manifestat un real subiectivism atunci când a redus semnificativ cuantumul

despăgubirilor acordate de prima instanță, cu atât mai mult cu cât recunoaște,

cu ocazia soluționării apelului, că „prejudiciul moral suferit, care niciodată

nu va putea fi înlăturat în totalitate. iar despăgubirile acordate să permită

celui prejudiciat anumite avantaje menite sa atenueze suferințele morale.”.

Este de neînțeles de

ce instanța de apel - care atestă suferințele, chinurile la care a fost supus

soțul recurentei și, implicit, aceasta, ca efect al condamnării sale și care

consideră că acest prejudiciu nu va putea fi înlăturat în totalitate niciodată,

apreciază ca suma acordată inițial de Tribunalul Arad ar fi prea mare.

Curtea de Apel

Timișoara nu a avut în vedere situația reală din cazul în speță și, în mod

special, faptul că, prin Sentința nr. 574 din 5 noiembrie 1959, pronunțata de

Tribunalul Militar Timișoara, soțul reclamantei, K.M., în temeiul dispozițiilor

prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., art. 25 pct. 6 alin. (2) C. pen.,

a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție

corecțională, cu suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 59, art.

58 pct. 2-5 C. pen., precum și confiscarea averii personale în întregime,

pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. A fost obligat și la plata

sumei de 400 ROL cheltuieli de judecată.

Se mai menționează,

de asemenea, că Tribunalul Militar, prin Decizia nr. 1609 din 23 decembrie

1959, a admis recursul condamnatului și a redus pedeapsa la 3 ani închisoare

corecțională, sentința rămânând definitivă, astfel încât soțul reclamantei a

executat 3 ani închisoare corecțională.

Recurenta a mai

arătat că dispozițiile prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., în temeiul

cărora soțul său a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani

interdicție corecțională, cu suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art.

59 pct. 2-5 C. pen. și confiscarea averii personale, pentru delictul de

„uneltire contra ordinii sociale”, se regăsesc în prevederile art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, conform cărora „constituie de drept condamnări cu

caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 207

- 209 C. pen.”.

Pe de altă parte, în

perioada cât soțul reclamantei era în închisoare, pentru a-i teroriza și

familia, reclamanta având doi copii mici, fiind fără venituri și fără niciun

ajutor, organele de represiune din acea vreme au sechestrat toate bunurile din

casă, aceasta fiind obligată sa introducă acțiune în instanță.

De asemenea, în 19

ianuarie 1960, executorul judecătoresc din cadrul Tribunalului Popular Arad a

comunicat Secției financiare procesul verbal de confiscare a averii, după cum

rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Instanța de apel a

ignorat situația reală cu care soțul reclamantei s-a confruntat în închisoare,

a ignorat repercusiunile suferite atât de el, cât și de familie.

În decizie, deși se

pretinde analizarea întregului material probator existent în dosarul cauzei, se

reține în mod distorsionat situația reală din cazul în speță, atribuindu-i-se o

conotație incorectă, nereală, pur subiectivă, instanța distanțându-se foarte

mult de acele principii corecte, nepărtinitoare, care trebuie să guverneze

conduita acesteia.

Toate aceste

condiții, aflarea soțului reclamantei în închisoare, lipsa veniturilor,

confiscarea averii, au reprezentat consecințele negative suferite pe plan fizic

și moral, au afectat în mod deosebit situația familială, socială și

profesională, la dosarul cauzei fiind depusă și o copie a cărții de muncă a

condamnatului.

„Criteriul echității”

la care se referă Curtea de Apel Timișoara, nu a fost avut în vedere de

organele de represiune, atunci când l-au arestat și l-au supus la traume fizice

și psihice pe soțul reclamantei, l-au supus unor condiții inumane, imposibil de

descris, când, ulterior ieșirii din închisoare, l-au urmărit și au terorizat

familia.

Instanța supremă a

statuat că „Natura nepatrimonială a prejudiciilor face imposibilă echivalarea

bănească a acestora. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrală, instanța

putând fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situație

similară aceleia avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacții de ordin

material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.

Cuantumul

prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare. Daunele

morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de

judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în

cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în măsura în care

au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării,

măsura în care le-a fost afectata situația familială, profesional și socială.

Relevantă în

soluționarea corectă și pertinentă a cauzei este practica Curții Europene a

Drepturilor Omului în ceea ce privește interzicerea torturii, dreptul la

libertate și la siguranță, astfel cum se regăsește în Hotărârea din 3 iunie

2003, Cauza Pantea Contra României.

Instanța de apel a

redus cuantumul despăgubirilor morale de la 120.000 euro și a stabilit

cuantumul acestui prejudiciu la suma de 80.000 euro, fără a preciza cum a ajuns

exact la această sumă și care au fost considerentele, din punct de vedere

legal, care au îndreptățit-o la reducerea cuantumului despăgubirilor, diferența

de 40.000 euro fiind pentru recurentă extrem de mare, cu atât mai mult cu cât

are probleme grele și grave de sănătate atât ea, cât și fiul său.

Recurenta a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii

apelului declarat de Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

menținerea Sentinței pronunțate de Tribunalul Arad nr. 54 din 4 februarie 2010,

prin care s-a dispus obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri totale

în sumă de 120.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua

efectuării plații.

II. Recurentul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Arad, a criticat decizia pentru următoarele

motive:

reține, în mod eronat, că nu se impune reconstituirea dosarului în care s-a

pronunțat hotărârea de condamnare a soțului reclamantei, față de dispozițiile art.

4 alin. (3) din Lege și nici ca această hotărâre să poarte mențiunea

„caracterului politic”, omițând să-i pună în vedere reclamantei să depună

hotărârile de condamnare purtând această mențiune, potrivit art. 6 din actul

normativ.

Timișoara a ignorat în totalitate dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

respectiv faptul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuia să aibă

în vedere drepturile de care au beneficiat defunctul K.M. și reclamanta în baza

Decretului - lege nr. 118/1990.

Astfel, instanța de

apel a pierdut din vedere faptul că numitul K.M. a beneficiat de o indemnizație

până în data de 1 august 1995, data decesului, iar reclamanta beneficiază, în

prezent, și va beneficia și în viitor de sume care nu sunt modice, iar, pe de

altă parte, reclamanta a beneficiat și beneficiază în continuare de o serie de

facilități în baza aceluiași act normativ.

Nu se poate vorbi

niciun moment de faptul că instanța ar fi ținut seama de drepturile de care a

beneficiat reclamanta, din moment ce nu a fost stabilit cuantumul total al

acestor despăgubiri, pentru ca instanța să poată avea în vedere o eventuală

apreciere a prejudiciului creat, în raport de toate aceste beneficii.

În consecință, au

fost încălcate prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, prin

acesta decizie a fost ignorat și faptul că reclamanta a beneficiat și

beneficiază în continuare de o serie de facilități prevăzute de Decretul - lege

nr. 118/1990, respectiv scutire de plata impozitelor și a taxelor locale,

impozit pe clădiri, terenuri, autovehicule, asistență medicală și medicamente,

în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul

spitalizărilor, transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun

aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz,

tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată

română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de

transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere,

folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membrii de familie,

în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru titular; un bilet pe an,

gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de plata

taxelor de abonament pentru radio și televizor; prioritate la instalarea unui

post telefonic, precum și scutire de plata taxei de abonament; acordarea la

cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci; prioritate la repartizarea de

către consiliile locale a unei locuințe din fondul locativ de stat; prioritate

la acordarea, prin unitățile C.E.C.B., de credite avantajoase pentru

cumpărarea, construirea sau repararea de locuințe proprietate personală, în

condițiile prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

apel folosește, ca motivare a acordării daunelor pentru prejudiciul suferit,

termeni ca „satisfacție echitabilă”, aceasta creează, prin acordarea unei sume

de 80.000 euro, o îmbogățire a reclamantei, având în vedere că despăgubirile ar

trebui să se raporteze și la realitatea din acest moment, respectiv la valoarea

salariului minim pe economie și la criza economică existentă, suma acordată

fiind foarte mare.

Astfel, nu este

lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la

data producerii prejudiciului și până în prezent - 50 de ani, deci, nu se poate

nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului,

însăși înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor

hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o

satisfacție rezonabilă.

Mai mult, prejudiciul

creat s-a răsfrânt în principal asupra lui K.M. și într-o mică măsură asupra

reclamantei K.E.

Prin urmare,

recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de

evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie,

însă, interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante. Cu atât mai mult

cu cât, prin Legea nr. 221/2009, nu este stabilit niciun criteriu la care

instanța ar trebui sa se raporteze.

Mai mult, practica

Curții Europene a Drepturilor Omului statuează, în baza principiului

„restitutio in integrum”, ca dauna suferită să fie reparată prin aceleași

mijloace prin care a fost produsă. Respectiv, o daună materială să fie reparată

prin mijloace materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoașterea

și condamnarea situației, a fenomenului.

Nu în ultimul rând,

despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva

decât să producă alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni prin diminuarea

bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susținerii de cheltuieli

publice, lipsa fondurilor pentru susținerea sistemului public de sănătate, de

învățământ, de investiții publice de care ar beneficia toți cetățenii țării; or,

repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.

De asemenea, la

momentul cuantificării despăgubirilor acordate, instanța trebuia să țină seama

de faptul că plata acestor daune revine tuturor contribuabililor din ziua de

azi care nu au avut nicio legătură cu faptele care au fost comise în trecut.

În aceste condiții,

instanța de recurs trebuie să aibă în vedere că, referitor la daunele morale,

sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o

jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele

cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre

exemplu, în Cauza K., hotărârea din 7 februarie 2008, în care Curtea a

constatat violarea art. 5 parag. 1, prin arestarea nelegală, a acordat 3.000

euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant. În Cauza

Canciovici, pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și

interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000

euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din

anul 2008 (încălcarea art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 6

parag. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume

cuprinse între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza O. -

hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza D. - Hotărârea din 1 aprilie 2008).

și, ulterior, Curtea de Apel Timișoara nu au cercetat în concret situația de

fapt a intimatei reclamante pentru a putea cuantifica despăgubirile morale.

Curtea de Apel

Timișoara, în motivare, susține că: „Prejudiciul moral suferit de reclamantă

prin condamnarea politică a soțului său, de al cărui sprijin a fost lipsită

timp de 3 ani, este de netăgăduit”.

Aceste afirmații nu

sunt susținute de niciun document, instanța mulțumindu-se să preia afirmațiile

intimatei - reclamante din acțiunea formulată și pe baza unor premise nu se

poate stabili în mod corect cuantumul prejudiciilor suferite.

Într-adevăr,

stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului învestit cu

soluționarea cauzei, dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra

stării de fapt și nu una pur formală și superficială, deoarece numai în urma

unei cercetări amănunțite a stării de fapt se pot stabili consecințele negative

suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea

au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială,

afectarea prestigiului social de fiecare persoană în parte.

În aceste condiții,

motivarea instanței este bazată pe afirmațiile intimatei reclamante din

acțiune, fără ca instanța să cerceteze dacă acestea sunt într-adevăr

întemeiate.

În acest sens,

trebuie avută în vedere practica constantă a instanței supreme, care a apreciat

că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin

general, ci avându-se în vedere criterii raportate la cazul concret dedus

judecății.

În caz contrar, are

loc o greșită apreciere a cuantumului despăgubirilor, cum s-a întâmplat și în

prezenta cauză, deoarece stabilirea prejudiciului nu a avut la bază o apreciere

rezonabilă pe baza echității, nu este în legătură cu starea de fapt existentă

și nu este în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral,

susceptibile a înlocui valoarea de care intimata reclamantă a fost privată.

De asemenea,

principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea cu titlu de

despăgubiri a unor sume foarte mari de bani, nejustificate în raport cu

întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale

neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce

pretind dezdăunări în temeiul Legii nr. 221/2009.

acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în cele două faze procesuale, este

nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei și, în

consecință, se impune reducerea cuantumului acestor cheltuieli.

Judecătorii au dreptul

să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute

în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari, fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Conform acestor

prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte

cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea

respectivă să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul

procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Nici aceste aspecte,

privind reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, nu pot

fi reținute în sarcina recurentului pentru a putea să fie obligat la plata

cheltuielilor de judecată.

În concluzie,

recurentul a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei

civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de către K.E., ca

fiind insuficient dovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor

acordate.

În dosar a depus

întâmpinare la recursul declarat de pârât intimata reclamantă, care a

solicitat, în esență, respingerea căii de atac exercitată de partea adversă, ca

nefondată.

Analizând cele două

recursuri, Înalta Curte constată că cel declarat de pârât este fondat, iar cel

declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, față

de criticile părților, prezenta instanță va proceda la examinarea recursului

declarat de pârât deoarece, prin acesta se contestă, printre altele, dreptul

reclamantei la acordarea daunelor morale, în timp ce recursul celei din urmă se

referă la cuantumul sumei acordate cu acest titlu, prin hotărârea atacată. Or,

pentru a se soluționa recursul reclamantei, care se referă la cuantumul

despăgubirilor acordate, mai întâi trebuie analizat dreptul părții la această

formă de reparație, bineînțeles, în limitele motivelor de recurs formulate de

pârât.

II. Pe de altă parte,

în ceea ce privește efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, care ar conduce la respingerea acțiunii formulate de

reclamantă, aspect invocat, ca motiv de ordine publică, de către reprezentantul

pârâtului, acesta a susținut că, în urma pronunțării deciziei menționate, nu

mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri

pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri

administrative cu caracter politic, astfel că, și față de această situație,

acțiunea reclamantei ar trebui respinsă pe fond.

Susținerile

recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761

din 15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor

recurentului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu

produce niciun efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, în

calitate de soție a celui condamnat politic, în prezent decedat, cât timp

decizia respectivă a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa

procesuală a recursului (recursurile fiind declarate la data de 24 iunie 2010,

de către reclamantă, și la 2 iulie 2010, de către pârât, iar Decizia Curții

Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce două instanțe au

verificat și constatat dreptul părții la reparația menționată.

Față de efectele Deciziei

Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat

în situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta

instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul

european.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri”

din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor

bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot

fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei

dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”,

inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin

„o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la

noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când

are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este

confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza K. c.

Slovaciei, parag. 52).

Voința statului a

fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și

ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr.

40/ 34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să

asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați

pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate,

prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază

suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele

interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la

despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

În speță, reclamanta

a formulat acțiunea la 2 octombrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel,

cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit.

a) din actul normativ.

A solicitat

despăgubiri pentru o condamnare suferită de soțul său, căreia însăși legea îi

recunoaște caracterul politic [art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009],

fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea

instanței și, anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

două instanțe verificaseră și confirmaseră îndeplinirea cerințelor legale, de

către petentă, pentru a obține despăgubiri, hotărârea definitivă pronunțată în

cauză reprezentând, ea însăși, o valoare patrimonială, de natură să justifice

speranța legitimă a părții menționate de a-și vedea valorificat dreptul la

despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, „speranța legitimă” a reclamantei de a avea șanse de

succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1

din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un „bun actual” (de exemplu,

dacă reclamanta ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor

morale).

Fără îndoială,

protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile”

unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite

limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul

de lege menționat.

În acest sens, se

prevede că „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general…”.

Prin urmare, art. 1

conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci

și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept:

posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și

reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea

substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea

privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de

conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1

din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun

nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume,

privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate

publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional,

care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul

general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens,

acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării

principiului proporționalității sus - enunțat.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în Monitorul Oficial,

devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de

legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de

„lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și

anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției,

legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul

formal.

Prin soluția adoptată

în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat

că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992

republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale în Monitorul Oficial dacă, în acest interval,

Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este

încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind

neconstituțională.

Până în prezent nu

s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute

prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care, ca

și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a

recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate

de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința

previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate

înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de

despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor

legale.

Cum privarea de

despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la

despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului,

aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există

„indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea

considera că interesul general avut în vedere la adoptarea Deciziei Curții

Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care

impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz nu se

poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie,

aplicând, în recurs, Decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia

i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantei, aceasta ar

conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în

final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului

de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează

dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, drept care trebuie să

fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de

limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să

respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu

afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica

decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a

fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate

neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în

totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din

perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în

vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles,

defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta ar

însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal,

ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai

sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă și în absența oricărei culpe procesuale

din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile

(dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la

despăgubiri.

În esență, dreptul la

nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice

aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în

speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6 din Convenție).

Textul de lege impune

să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă

discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă

urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma

argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune

ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută

în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea

normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea

niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și

obținuseră, ca în cazul reclamantei, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a

despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la

aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de

despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei

sus-menționate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a

două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații

identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ

menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar

cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din

motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului

(încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate

argumentele prezentate în precedent nu se poate ține seama, în soluționarea

cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât,

privind respingerea acțiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.

Trecând la analiza

deciziei recurate în limitele motivelor de recurs formulate de pârât și a

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

declarat de acesta este fondat doar în ceea ce privește cheltuielile de

judecată acordate în dosarul de apel, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel a considerat că nu se impune reconstituirea dosarului în care a

fost pronunțată hotărârea de condamnare în condițiile art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009.

Textul de lege

sus-menționat nu este incident în cauză, astfel după cum a reținut și instanța

de apel, față de condamnarea pronunțată în cazul soțului reclamantei, K.M.,

care face parte din categoria condamnărilor care, de drept, au caracter

politic, în condițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Lege, condamnarea survenind

în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936 („delictul de uneltire

contra ordinii sociale”).

Or, prevederile art. 4

alin. (3) din Lege, care vizează obligația instanței de a lua toate măsurile

pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost

pronunțată hotărârea de condamnare, se aplică în situația persoanelor

menționate în alin. (1) din același articol, respectiv a celor condamnate penal

în perioada de referință a legii pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.

1 alin. (2). În consecință, în cazul altor condamnări decât cele care

constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum este și ipoteza

condamnării suferite de soțul reclamantei.

În ceea ce privește

faptul că instanța nu a pus în vedere reclamantei să depună la dosar hotărârile

judecătorești de condamnare care să poarte mențiunea caracterului politic al

condamnării, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009, acesta nu reprezintă un

motiv de nelegalitate care să conducă la respingerea acțiunii formulate de

reclamantă.

Astfel, la dosar

există Sentința de condamnare nr. 574 din 5 noiembrie 1959 (filele nr. 16 - 19

dosar fond) eliberată de C.N.S.A.S. - Direcția Arhivă Popești Leordeni și nu un

simplu extras cum, greșit, a susținut recurentul, sentință din care rezultă

infracțiunea pentru care a fost condamnat soțul reclamantei și care face parte

din categoria celor enunțate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ca

fiind de drept condamnări cu caracter politic.

Prin urmare, față de

dispozițiile legale sus-menționate, rezultă fără dubiu că fapta pentru care a

fost condamnat K.M., respectiv delictul de uneltire contra ordinii sociale,

prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936, face parte

din cele enumerate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și, ca atare,

constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Lipsa mențiunii

caracterului politic al condamnării pe hotărâre în condițiile art. 6 din

aceeași lege nu produce niciun efect în soluționarea cauzei față de lipsa

oricărui dubiu asupra naturii faptei pentru care soțul reclamantei a suferit

condamnarea, cu consecința de drept a caracterului politic al acesteia, în

condițiile actului normativ în discuție.

Inexistența, în

dosarul cauzei, a hotărârii pronunțate în recursul condamnatului, respectiv a Deciziei

nr. 1609 din 23 decembrie 1959, nu produce, de asemenea, nicio consecință, din

moment ce, prin aceasta, s-a redus doar cuantumul pedepsei și nu o schimbare de

încadrare juridică a faptei pentru care K.M. a fost condamnat prin Sentința nr.

574/1959.

În concluzie, nu se

poate considera că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin.

(3) și că inexistența mențiunii caracterului politic al condamnării potrivit art.

6 din Legea nr. 221/2009 ar putea conduce la respingerea acțiunii formulate de

reclamantă.

referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi ținut seama de măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicat, nu sunt întemeiate.

Astfel, în

considerentele deciziei, redând argumentele de fapt și de drept ale primei

instanțe, Curtea menționează că soțul reclamantei și, ulterior decesului acesta

intervenit la 13 iulie 1995, aceasta au beneficiat de o indemnizație lunară

care, în prezent este de 200 RON, ceea ce reprezintă „o sumă modică și nici pe

departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către soțul reclamantei”, după

cum se consemnează în hotărâre.

Chiar dacă instanța

de apel nu face referire în mod direct, în aprecierea cuantumului prejudiciului

moral, la indemnizația încasată în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990,

redând acest aspect în cadrul deciziei recurate, chiar dacă prin raportare la

argumentele primei instanțe, este fără dubiu că a ținut seama în mod implicit

de reparația acordată prin actul normativ anterior. Aceasta cu atât mai mult cu

cât a procedat la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima

instanță, care, la rândul său, după cum s-a arătat, a avut în vedere

indemnizația lunară respectivă.

Reținând, în

considerentele deciziei, aspectul referitor la încasarea indemnizației cuvenite

potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990 nu era necesar să-l reia, în propria

analiză din moment ce nu a intervenit nicio schimbare în situația de fapt, în

sensul că indemnizația ar fi fost mai mare sau nu s-ar fi încasat deloc, astfel

încât să influențeze, din perspectiva acestui criteriu, cuantumul

despăgubirilor.

De asemenea, nu era

necesară o evaluare a cuantumului total al indemnizației lunare încasate de

soțul reclamantei și de către aceasta din urmă, după decesul autorului ei, la

stabilirea valorii despăgubirilor deoarece nu există nicio dispoziție legală

care să prevadă un asemenea mod de calcul.

În cazul daunelor

morale nu se poate stabili o concordanță valorică exactă între cuantumul lor și

gravitatea prejudiciului la a cărui reparare sunt destinate să contribuie.

Aceasta întrucât în

timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și,

ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un

conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi

ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și

demnitate).

Prin urmare, nu se

poate pretinde instanței de judecată să aibă în vedere, dintr-o perspectivă a

exactității matematice, criteriile oferite de lege pentru stabilirea

cuantumului despăgubirilor (cele prevăzute în art. 5 alin. (1

1

)),

tocmai pentru că acestea se referă la drepturi nepatrimoniale, a căror lezare

este dificil de cuantificat și, implică, fără discuție, și doza de apreciere a

organului judiciar.

Pentru toate aceste

motive, nu prezintă relevanță calculul sumei totale primite de soțul

reclamantei și de aceasta din urmă, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990,

reparația acordată prin legea anterioară fiind doar unul dintre criteriile ce

conturează valoarea daunelor morale cuvenite unei persoane, alături de

celelalte criterii legale, care, alături de cele consacrate în jurisprudența

creată în aplicarea legii, configurează reparația pe care instanța o consideră

echitabilă, proporțională și rezonabilă de la caz la caz, în funcție de

circumstanțele particulare ale speței.

În plus, faptul că

instanțele anterioare nu au făcut referire, în hotărârile pronunțate, la

valoarea totală a indemnizației primite potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990,

nu înseamnă că nu l-au avut în vedere ca atare, în cuantificarea despăgubirilor

morale, din moment ce au indicat până când a fost încasat de soțul părții și

care este cuantumul sumei încasate de la data decesului și până în prezent de

către reclamantă.

A mai arătat recurentul

că instanța nu ar fi ținut seama de celelalte facilități de care ar fi

beneficiat reclamanta în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, susținere

care, de asemenea, nu este întemeiată deoarece pârâtul nu procedează decât la

redarea unor texte de lege din cuprinsul Decretului - Lege nr. 11