ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3418/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, la data de 28 octombrie 2009, reclamanta Z.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând în conformitate cu art. 5 din Legea 221/2009 daune morale în valoare de 50.000 Euro transformată în lei, ce reprezintă contravaloarea bunurilor la data confiscării actualizată la executarea acestei despăgubiri. În motivarea acțiunii s-a arătat că defunctul S.P., fostul soț al reclamantei, a fost condamnat prin sentința penală nr. 86 din 9 aprilie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar Oradea în dosarul nr. 67/1958 în baza fostului art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

la 5 ani închisoare și i s-a confiscat averea personală în întregime și a fost obligat în mod abuziv la 300 lei cheltuieli penale. După 8 luni de detenție, la 28 octombrie 1958, S.P. a decedat în penitenciarul Oradea, astfel încât reclamantei i s-a creat un prejudiciu moral pentru tot restul vieții, prin moartea soțului și privarea de proprietate, pentru care nu a beneficiat până în prezent de nici o compensare. Prin sentința civilă nr. 130 din 25 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 5731/108/2009 a fost admisă acțiunea reclamantei, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, să acorde reclamantei Z.M., cu titlu de despăgubiri, suma de 50.000 Euro.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, prin sentința nr. 86 din 9 aprilie 1958 a Tribunalului Militar Oradea, soțul reclamantei, S.P., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale potrivit art. 209 C. pen., deoarece a avut manifestări dușmănoase împotriva regimului și a preconizat schimbarea regimului, manifestându-și nemulțumirea față de măsurile luate de partid. Prin dispoziția nr. 110 din 15 mai 2006 a Primăriei comunei Gurahonț, s-a instituit curatela asupra numitei Z.M. născută la 8 februarie 1931, fiind numit curator domnul Z.I., reținându-se că numita Z.M. este bolnavă de boala „Parkinson". Autorul reclamantei, S.P., a fost arestat la data de 9 februarie 1958 și a executat 8 luni de închisoare pentru motive politice, din pedeapsa aplicată.

În perioada detenției, datorită condițiilor foarte grele, S.P. s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a decedat în Penitenciarul Oradea, la data de 28 octombrie 1958. Prin sentința de condamnare s-a dispus și confiscarea averii personale mobile și imobile a învinuitului S.P., conform ordonanței de sechestru nr. 5 din 18 februarie 1958. Prin procesul-verbal din 26 ianuarie 1958 al M.A.I. s-a aplicat sechestru pe bunurile mobile si imobile din locuința lui S.P. din comuna Zimbru nr. 2, respectiv casă compusă din 1 cameră, una bucătărie și o cămară, gradina de 25 mp, una casă compusă din 2 camere, 2 ha teren arabil situate pe raza comunei Sebiș, o locomobilă, o batoză în stare de funcționare, o vacă, un vițel, 2 cai, un aparat radio cu baterie și una mașină de cusut Singer.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 392 din 17 aprilie 1959 a Tribunalului popular raional Gurahonț a fost admisă în parte contestația formulată de S.A. și a fost anulat parțial procesul verbal de sechestru din 26 ianuarie 1958, s-a dispus scoaterea de sub sechestru a bunuri mobile si imobile care au fost considerate proprietatea personală a lui S.A. și jumătate din una batoză, una locomobilă treierat marca Nikolzan 4 și una vacă. Nici reclamanta și nici fostul ei soț S.P. nu au beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și nici a altor legi speciale.

Prin măsura administrativă impusă soțului reclamantei, acesteia i-a fost cauzat pe lângă prejudiciul material suferit prin confiscarea averii și un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încărcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate în mod implicit și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale: onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, rudele - vătămări are își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de reclamantă. În atare condiții, instanța a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ.

și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, (orientativ doar în ceea ce privește criteriile de acordare) sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a traumei psihice suferită de către reclamantă, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei adică a reclamantei. Instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța va trebui să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat, jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu. În cauza dedusă judecății, instanța va avea în vedere concret trauma psihică suferită de reclamantă prin condamnarea pe nedrept a soțului ei și faptul că lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private, cu respectarea principiului proporționalității daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu pentru „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”. „După decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (… ) „ [art. 5 alin. (1) lit. a)]. Dat fiind că caracterul politic al condamnării la care a fost supus autorul reclamantei, care rezultă din însăși actul normativ în baza căruia acesta a și fost încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, tocmai având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, prima instanță de fond a apreciat că suma pretinsă de 50.000 Euro constituie o satisfacție suficientă și echitabilă. Împotriva sentinței civile nr. 130 din 25 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 5731/108/2009 a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.F.P. Arad, susținând că hotărârea de condamnare nu conține mențiunea caracterului politic, nu s-au depus acte care să ateste că reclamanta nu a avut condiții de continuare a studiilor și a trecut o perioadă îndelungată de timp de la momentul la care soțul său a fost condamnat prin sentința nr.86 /1958 pronunțată de către Tribunalul Militar Oradea.

Prin decizia civilă nr. 226/A din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul și a obligat pe apelant să plătească intimatei-reclamante suma de 5.950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, că în mod corect tribunalul a apreciat că reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare a suferit un prejudiciu pe perioada detenției fostului său soț, detenție cu caracter politic, prejudiciul constând în lipsa de afecțiune și marginalizare psiho-socială, decurgând din condamnarea politică a soțului său. Criteriile de individualizare a prejudiciului au fost corect stabilite de către prima instanță și detaliate la fila 51 dosar, ele justificând suma acordată cu titlu de despăgubire de 50.000 Euro.

Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Arad pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel și cea de fond au reținut doar trunchiat apărările făcute de către Ministerul Finanțelor Publice ceea ce a dus la o soluție neîntemeiată. A fost reiterată excepția lipsei capacității de exercițiu de a formula prezenta acțiune a lui Z.M. În fapt, Z.M., născută H., a fost căsătorită cu S.P., conform certificatului de căsătorie anexat, după care solicită despăgubiri morale. Așa se explică faptul că reclamanta-intimată nu a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și de celelalte facilități prevăzute de legislația în vigoare.

Conform art. 37 C. fam., căsătoria acestora a încetat prin moartea soțului S.P. Reclamanta s-a recăsătorit cu Z.I., nefiind depus la dosar certificatul de căsătorie pentru a cunoaște data căsătoriei. Reclamanta a formulat personal acțiune pe care a și semnat-o, deși la dosarul cauzei se află decizia nr. 110 din 05 mai 2006 a primarului comunei Gurahonț de instituire a curatelei pe motiv de boală Parkinson, curator fiind actualul soț, acesta având dreptul de a semna conform art. 152 C. fam. Având în vedere dispoziția nr. 110 din 05 mai 2006 a primarului comunei Gurahont, la art. 2 se prevede că se numește curator al reclamantei Z.I., născut la 09 decembrie 1929, care are obligația să-i reprezinte interesele în fața autorităților pentru a-i obține drepturile ce i se cuvin în calitate de persoană cu handicap și să-i administreze bunurile pe baza împuternicirii autorității tutelare, pentru care urmează să dea toate socotelile.

Instanța de apel consideră că acest tip de condamnare la care a fost supus soțul decedat al reclamantei prin sentința penală nr. 86 din 09 aprilie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar Oradea în dosar nr. 67/1958, se încadrează în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Recurentul consideră că este necesar ca pe hotărârea de condamnare a reclamantului, respectiv sentința nr. 86 din 09 aprilie 1958, pronunțată de Tribunalul Militar Oradea în dosar nr. 67/1958, să fie trecută mențiunea «caracterului politic», obligație instituită de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel face o confuzie între faptele care constituie de drept condamnare cu caracter politic exemplificate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și incidența dispozițiilor art. 6 din același act normativ, prima dispoziție exemplificând cazurile care constituie de drept condamnare cu caracter politic pentru anumite fapte, iar cea de-a doua mențiunea ce trebuie înscrisă pe hotărârea de condamnare, fiind astfel două noțiuni distincte. Mai mult, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, în cauză fiind incidente și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Deși instanța de apel a apreciat suma de 50.000 Euro cu titlu de despăgubiri acordată reclamantei-intimate ca fiind o reparație rezonabilă, recurentul apreciază că s-a creat o îmbogățire nejustificată a reclamantei - intimate având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze și la valoarea salariului minim pe economie și la criza economică existentă în prezent, cu atât mai mult cu cât prin art. 5 alin. (1) 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost stabilite criterii de acordare a acestor despăgubiri precum: durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990, al O.U.G.

nr. 214/1999. Având în vedere prevederile legale mai sus menționate, despăgubirile ar trebui acordate în limitele stabilite de prevederile legale, respectiv art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 potrivit cărora se acordă o indemnizație întru-un anumit cuantum, dar avându-se în vedere anii de detenție. Prin urmare, recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante.

Instanța de apel, cât și prima instanță de fond nu au cercetat în concret situația de fapt a reclamantei-intimate pentru a putea cuantifica despăgubirile morale, o cercetare amănunțită asupra stării de fapt și nu una pur formală și superficială, nefiind depuse probele suficiente și relevante pentru a stabili cât mai corect starea de fapt, o mare parte din motivația instanței este bazată pe afirmațiile reclamantei-intimate din acțiune și înșiruirea actelor depuse de acesta în probațiune, fără însă ca aceste afirmații să fie verificate și cercetate dacă sunt adevărate.

Nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic - constituind o satisfacție rezonabilă. Sub aspectul cuantumului daunelor morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos hotărârea din 07 februarie 2008, în care Curtea a constatat violarea art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 Euro pentru «prejudiciul moral incontestabil» suferit de reclamant.

În Cauza Canciovici, pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudicial moral. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație acordând sume cuprinse între 1.000-5.000 Euro pentru prejudiciul moral (Cauza Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza Dekany -hotărârea din 01 aprilie 2008). Recurentul consideră că suma de 5.590 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei.

Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat. În apreciere cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultate sau noutatea litigiului. Partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Recurentul apreciază că aspecte privind reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa, astfel încât nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Acordarea unui onorariu de avocat atât de mare, ținând cont și de faptul că acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru, nu se impune. Mai mult, trebuie avut în vedere și faptul că acțiunea nu a fost formulată de avocat, iar în apel acesta s-a prezentat o singură dată. În faza procesuală a recursului a fost depusă la dosar întâmpinare și nu au fost solicitate probe noi.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei capacității de exercițiu de a formula prezenta acțiune a lui Z.M., Înalta Curte o consideră ca nefondată, pornind de la constatarea că prin dispoziția nr. 110 din 15 mai 2006 a Primarului comunei Gurahonț s-a instituit curatela specială asupra numitei Z.M., numindu-se curator soțul acesteia, Z.I., căruia i s-a stabilit obligația să-i reprezinte interesele în fața autorităților pentru a-i obține drepturile ce i se cuvin în calitate de persoană cu handicap și să-i administreze bunurile pe baza împuternicirii autorității tutelare, curatela urmând să înceteze de drept la data obținerii drepturilor stabilite pentru persoana cu handicap, acest handicap constând în imposibilitatea de deplasare cauzată de boala Parkinson.

Prezenta acțiune reprezintă o acțiune în pretenții, care, ca acțiune personală, tinde la aducerea în patrimoniu a unei sume de bani care rezultă din valorificarea dreptului reclamantei de soție supraviețuitoare, nefiind deci un act de administrare, ci un act de dispoziție care excede obiectului hotărârii de instituire a curatelei referitoare exclusiv la administrarea bunurilor deținute de reclamantă și obținerea acelor drepturi care i se cuvin reclamantei în calitate de persoană cu handicap. Prin urmare, curatela a fost instituită din motive care nu au în vedere lipsa de discernământ, ci imposibilitatea de deplasare, obiectul său fiind limitat la administrarea bunurilor reclamantei și la obținerea acelor drepturi care i se cuvin acesteia în calitate de persoană cu handicap.

În aceste condiții, contestatoarea are calitate procesuală activă proprie, nefiind lipsită de discernământ, putând să își exercite personal toate drepturile care exced dispoziției de instituire a curatelei, inclusiv pe cel vizând obținerea de despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a fostului său soț. În consecință, curatela a avut un caracter special și limitat, astfel încât exercitarea drepturilor procesuale prin curator nu poate fi cerută și pentru alte acte, cu privire la care reclamanta este prezumată ca având capacitate deplină de exercițiu. Sub aspectul împrejurărilor care motivează cererea reclamantei, Înalta Curte constată că fostul soț al reclamantei, S.P., a fost condamnat în temeiul art. 209 al Codului penal din 1936, în vigoare la acea epocă.

Această infracțiune este enumerată în art. 1 alin. (2) lit. a) al Legii nr. 221/2009 printre infracțiunile considerate ca având de drept caracter politic, ceea ce exclude aplicarea art. 4 al Legii nr. 221/2009, referitor la persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). Fiind de drept o infracțiune cu caracter politic, ceea ce înseamnă recunoașterea prin efectul legii a caracterului politic, acest caracter nu mai trebuie dovedit, astfel că sunt înlăturate și obligații impuse de art. 4 și art. 6 ale Legii nr. 221/2009 în sensul că instanța de judecată trebuie să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, respectiv de a se menționa caracterul politic pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea.

Obligațiile reglementate în art. 4 și art. 6 ale Legii nr. 221/2009 se impun a fi respectate numai pentru situațiile în care caracterul politic al condamnării nu este prezumat în temeiul legii, ci trebuie dovedit. Reclamanta invocă în cauză prejudicial personal pe care l-a suferit ca urmare a condamnării și decesului soțului său, motiv pentru care nu este aplicabil în cauză art. 4 alin. (2) al Legii nr. 221/2009 care vizează o altă situație, aceea a persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, definite ca măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.

Sunt însă fondate criticile recurentului privind acordarea unei sume prea mari cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite. Deși nu pot fi aplicabile prevederile O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, deoarece decizia recurată a fost pronunțată la 17 iunie 2010, anterior acestei modificări legislative, iar în recurs se verifică aspectele de legalitate care vizează numai dispozițiile legale în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, vor fi avute în vedere anumite criterii în raport de care suma acordată poate fi apreciată drept o îmbogățire fără justă cauză, fiind acordată cu încălcarea principiilor echității și proporționalității.

Din situația de fapt, pe deplin stabilită, rezultă că reclamanta a fost soția lui S.P., care a fost condamnat politic la 5 ani închisoare și a decedat în penitenciar la 8 luni de la încarcerare, la data de 28 octombrie 1958, fiindu-i sechestrată averea, reclamanta recăsătorindu-se la scurt timp după deces, în anul 1959, astfel cum a precizat soțul său în instanță la termenul din 13 aprilie 2011. Înalta Curte observă că despăgubirile morale acordate pentru prejudiciul suferit ca urmare a acestor împrejurări a fost cuantificat fără a avea în vedere criterii precum cele privind durata efectivă a pedepsei executate, impactul emoțional produs asupra reclamantei, prin suferința la care era supus soțul său și lipsa de sprijin material și moral din partea acestuia, expunerea sa oprobriului public ca urmare a condamnării penale suferite de soțul său, timpul scurs de la momentul condamnării până la cel al stabilirii prejudiciului, consecințe care trebuie apreciate în concret.

Înalta Curte constată că reclamanta a suferit un prejudiciu indiscutabil prin condamnarea soțului său iar, ulterior, prin decesul acestuia, prin confiscarea averii, cât și prin faptul că nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii, ceea ce o îndreptățește la o despăgubire morală în cuantum de 20.000 Euro. Reducerea cuantumului despăgubirilor acordate în apel este justificată de faptul că asupra reclamantei consecințele condamnării și decesului soțului său au fost ameliorate prin refacerea vieții de familie în anul 1959, la un an de la decesul soțului, ceea ce este de natură să estompeze semnificativ repercusiunile negative în principal în plan material, dar și în plan emoțional.

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor morale se are în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, au în vedere respectarea principiilor echității și proporționalității, astfel încât prejudiciul moral să aibă o acoperire rezonabilă, fără însă a se crea o îmbogățire fără justă cauză. Criticile recurentului referitoare la greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel sunt nefondate, căci art. 274 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 298 C. proc. civ., obligă partea care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât respingerea apelului declarat de pârât duce în mod obligatoriu la obligarea sa de a suporta cheltuielile de judecată pe care reclamanta le solicită și a dovedit că le-a plătit.

În ceea ce privește posibilitatea acordată instanței de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de a micșora cuantumul acestor cheltuieli de judecată, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt prea mari în raport de valoarea pricinii, cât și de munca îndeplinită de avocat care a formulat o amplă întâmpinare și a fost prezent în instanță, chiar dacă apelul a fost soluționat la primul termen acordat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește celălalt motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte observă că acesta a fost invocat numai formal, fără a fi aduse critici care vizează schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, în condițiile în care nu există un act juridic dedus judecății, reclamanta întemeindu-și cererea pe un drept reglementat în cuprinsul Legii nr. 221/2009, iar nu în cuprinsul unui act juridic.

De asemenea, critica potrivit cu care, nefiind depuse probele suficiente și relevante pentru a stabili cât mai corect starea de fapt, o mare parte din motivația instanței de apel ar fi bazată pe afirmațiile reclamantei-intimate din acțiune și înșiruirea actelor depuse de acesta în probațiune, fără însă ca aceste afirmații să fie verificate și cercetate dacă sunt adevărate, nu poate determina admiterea recursului câtă vreme recurentul invocă lipsa de motivare, referindu-se la o motivare neverificată, care ar fi bazată numai pe afirmațiile reclamantei-intimate din acțiune și înșiruirea actelor depuse de acesta în probațiune. Recurentul recunoaște astfel că motivarea s-a bazat pe înscrisuri, deși invocă o neverificare a afirmațiilor reclamantei în raport de probele administrate, și este nemulțumit de modul în care au fost apreciate probele, aspect care nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. În consecință, Înalta Curte consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pentru argumentele expuse care rețin incidența motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Arad. Se va modifica decizia, în sensul că se va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 130 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, pe care o va schimba în parte. Urmează a se stabili cuantumul despăgubirilor morale la suma de 20.000 Euro, păstrându-se restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Arad împotriva deciziei nr. 226/A din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 130 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, pe care o schimbă în parte. Stabilește cuantumul despăgubirilor morale la suma de 20.000 Euro. Păstrează restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2011.