ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8118/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8118/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 30 decembrie 2009, reclamanta D. (născută I.) A.S. a

solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al

condamnării sale prin Sentința nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar

Teritorial Oradea, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut

și pedepsit de art. 209 partea IV C. pen. și prin Decizia nr. 465 din 16 iulie

1953 a Tribunalului Militar pentru Unitățile Ministerului Securității Statului

București pentru omisiunea denunțării, prevăzută și pedepsită de art. 208 C.

pen.; să se oblige pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

suferit prin condamnare și urmările acesteia, în cuantum de 400.000 euro și să

se dispună menționarea caracterului politic al condamnării pe hotărârile

judecătorești și în cazierul judiciar.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 636 din 30 aprilie 2010 a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat caracterul politic al

condamnării reclamantei prin Sentința nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului

Militar Teritorial Oradea, definitivă prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953 a

Tribunalului Militar pentru unitățile Ministerului Securității Statului

București. A obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro

reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că din minuta pronunțată în Dosarul penal

nr. 40/1952 a rezultat că reclamanta a fost condamnată de Tribunalul Militar

Teritorial Oradea la o pedeapsă de 6 ani închisoare corecțională, la 1000 lei

amendă și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra

ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen.

Împotriva acestei

hotărâri a fost declarat recurs, iar prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953

pronunțată în Dosarul nr. 299/1953, acesta a fost admis, a fost schimbată

calificarea juridică a faptei și, în consecință, s-a redus pedeapsa la 1 an și

6 luni închisoare și s-a dispus suspendarea pedepsei.

Cu toate acestea, din

adresa emisă de Inspectoratul General de Poliție din martie 1990 a rezultat că

în evidențele acestei instituții, reclamanta figurează că în perioada 13

decembrie 1951 - 24 iulie 1953 a fost privată de libertate ca urmare a unei

condamnări la 6 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale,

sancțiune aplicată prin Sentința penală nr. 1/1953, arestarea reclamantei fiind

dispusă prin mandatul emis la 29 decembrie 1952.

Din situația de fapt

reținută, tribunalul a constatat că reclamanta a fost lipsită de libertate,

fiind arestată preventiv în perioada 13 decembrie 1951 - 24 iulie 1953, pentru

1 an 7 luni și 9 zile, deși ulterior condamnarea a fost cu suspendarea

executării pedepsei și pentru o durată mai mică, respectiv 1 an și 6 luni.

Concluzionând,

tribunalul a apreciat că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte

de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop

împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945,

fiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

În consecință, tribunalul

a admis primul capăt de cerere și a constatat caracterul politic al condamnării

reclamantei prin Sentința nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar

Teritorial Oradea, definitivă prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953.

În ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect despăgubirile morale, tribunalul a reținut ca

întemeiată cererea pentru considerentele menționate.

Pentru stabilirea

cuantumului, tribunalul a avut în vedere durata privării de libertate,

condițiile din arest, consecințele asupra sănătății fizice și psihice a

reclamantei, sociale și economice, așa cum au rezultat din administrarea probei

testimoniale, precum și reparațiile primite ulterior, constatând totodată că nu

au fost probate, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art.

1169 C. civ., consecințele negative ulterioare condamnării.

De asemenea,

tribunalul a avut în vedere că reclamanta a beneficiat de despăgubiri, fiind

beneficiara unei pensii lunare stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

potrivit Hotărârii nr. 985 din 4 februarie 1991, pe care o primește și în

prezent.

În raport de situația

de fapt și criteriile arătate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 euro

reprezintă o justă și echitabilă despăgubire, alături de pensia lunară fixată

prin Hotărârea nr. 985/1991.

Pentru aceste

considerente, a admis și capătul al doilea al cererii, obligând pârâtul la

plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale.

Împotriva sentinței

pronunțată de tribunal, s-au declarat apeluri de către reclamantă și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a

finanțelor publice a municipiului București.

La 21 octombrie 2010,

prin încheierea pronunțată, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis în principiu cererea de intervenție în interesul apelantei-reclamante

D.A.S., formulată de Asociația F.D.P.R.

Prin Decizia nr. 9 A

din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva

sentinței tribunalului, în contradictoriu cu intervenienta în interesul apelantei-reclamante

Asociația F.D.P.R. și cu apelanta-reclamantă D. (I.) A.S. A schimbat în tot

sentința în sensul că a respins ca nefondată acțiunea.

Instanța de apel a

constatat că reclamanta a promovat acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă acestea au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în

alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții

Constituționale este obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru

instanțele judecătorești, având efect asupra cauzelor aflate în cursul de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 186/1999, a statuat că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești și pentru

celelalte persoane fizice și juridice decurge din principiul înscris în art. 51

din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale

și a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziția din lege declarată

neconstituțională nu se mai poate aplica.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, astfel că în prezent, aceste dispoziții și-au încetat efectele

juridice.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că în prezent nu mai există un temei juridic pentru

acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar

despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c din Legea nr.

221/2009.

Față de

obligativitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de

apel a reținut că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale,

astfel că respingând apelul reclamantei și admițând apelul pârâtului, a

schimbat în tot sentința apelată, prin respingerea ca nefondată a acțiunii,

conform art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recursuri reclamanta și intervenienta.

Prin motivele de

recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta D.A.S. a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea

apelului pârâtului și admiterea apelului propriu, schimbarea în parte a

sentinței tribunalului, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost

formulată.

A arătat că hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

A precizat că deși

curtea de apel a schimbat și soluția tribunalului cu privire la capătul de

cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, pe care l-a

respins, decizia nu cuprinde niciun motiv pe care se sprijină această soluție

și nu face nicio referire la acest aspect.

În ceea ce privește

aplicarea legii privitor la acest capăt de cerere, a arătat că este evidentă

încălcarea acesteia în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu a fost

declarată neconstituțională în întregul său, celelalte dispoziții ale sale, cu

excepția art. 5 alin. (1) lit. a) producând în continuare efecte depline.

Referitor la al

doilea capăt de cerere, a precizat că față de situația declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul

juridic al acțiunii rămâne dreptul comun, respectiv C. civ. și Constituția

României, precum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța fiind

obligată să se pronunțe pe fondul cauzei dedusă judecății.

A considerat că

modificările legislației care au loc pe parcursul judecării unei pricini nu pot

lipsi de temei acțiunea, judecătorul fiind chemat să înfăptuiască justiția prin

luarea în considerare a tuturor normelor juridice în vigoare din sistemul

dreptului român și să judece în raport de acestea chiar dacă nu au fost

indicate expres prin acțiune.

Astfel, C. civ.

reglementează răspunderea pentru fapta proprie, care se materializează și prin

obligația de despăgubire pentru prejudiciul moral și a invocat în susținere și

prevederile art. 20 din Constituție.

În al doilea rând, a

considerat că publicarea Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale în M. Of. nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea

art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor

privitoare la drepturile omului la care România este parte.

În continuare,

reclamanta, prin motivele de recurs, a precizat scopul adoptării Legii nr.

221/2009, act normativ cu caracter de complinire, care a completat cadrul

legislativ referitor la acordarea daunelor destinate a repara nedreptățile

comise de regimul politic anterior.

A concluzionat astfel

că legea nu prevede acordarea unor drepturi noi ci reafirmă, în vederea

asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor

despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la

justiție, garantat de C. civ., Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și

art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

A precizat totodată

că prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru

fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general,

majoritatea acestora nefiind reparații morale.

Intervenienta

Asociația F.D.P.R. a solicitat prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 7 și

9 ale art. 304 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii apelului

pârâtului, urmând ca în rejudecarea cauzei pe fond să se admită acțiunea.

În susținerea

motivelor de recurs, intervenienta a prezentat aceleași argumente cu cele ale

reclamantei, privitoare la existența temeiului juridic al acțiunii și după

declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Recursul declarat de

reclamantă este fondat, în ceea ce privește aspectul privind soluționarea

capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al

condamnării.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept, printre

altele, condamnări cu caracter politic și condamnările pronunțate pentru

faptele prevăzute în art. 209 și 228 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. nr.

48/2.02.1948, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, este

eronată soluția pronunțată de instanța de apel, prin care schimbându-se în tot

sentința tribunalului a fost respinsă ca nefondată acțiunea, în condițiile în

care, potrivit textului de lege menționat, în vigoare, caracterul politic al

condamnării suferite de reclamantă este stabilit prin Legea nr. 221/2009.

Nu pot fi însă

primite criticile, comune din ambele recursuri declarate în cauză, în ceea ce

privește posibilitatea obligării Statului Român la plata daunelor morale, după

declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Nu pot fi primite

nici motivele comune ambelor recursuri referitoare la aplicarea dispozițiilor

dreptului comun privind răspunderea pentru fapta proprie, întrucât pe de o

parte, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum

sunt reglementate la art. 998 - 999 C. civ., iar pe de altă parte, cadrul

procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității,

consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele

sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea

de chemare în judecată.

Prin urmare,

afirmațiile recurentelor potrivit cărora instanțele ar fi reținut greșit

temeiul juridic al pretențiilor reclamantei sunt total nefondate, în condițiile

în care, inițiind demersul judiciar, aceasta a arătat expres că își

fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, motiv pentru care prevederile

dreptului comun, menționate în motivele de recurs cu trimitere la C. civ. și

Constituție, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în

care să judece pricina.

Pentru aceste

considerente, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va modifica

decizia atacată, în sensul că admițând apelul declarat de pârât, se va schimba

în parte sentința tribunalului și se va respinge cererea de acordare a

despăgubirilor morale, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței și se va respinge, ca nefondat, recursul intervenientei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta D.A.S. împotriva Deciziei nr. 9 A din 13 ianuarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admițând apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, schimbă în parte Sentința nr. 636 din 30 aprilie

2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respinge cererea de

acordare a despăgubirilor morale.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de intervenienta Asociația F.D.P.R. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.