ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8118/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 decembrie 2009, reclamanta D. (născută I.) A.S. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării sale prin Sentința nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 partea IV C. pen. și prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unitățile Ministerului Securității Statului București pentru omisiunea denunțării, prevăzută și pedepsită de art. 208 C. pen.; să se oblige pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare și urmările acesteia, în cuantum de 400.000 euro și să se dispună menționarea caracterului politic al condamnării pe hotărârile judecătorești și în cazierul judiciar.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 636 din 30 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat caracterul politic al condamnării reclamantei prin Sentința nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, definitivă prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953 a Tribunalului Militar pentru unitățile Ministerului Securității Statului București. A obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că din minuta pronunțată în Dosarul penal nr. 40/1952 a rezultat că reclamanta a fost condamnată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea la o pedeapsă de 6 ani închisoare corecțională, la 1000 lei amendă și 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a fost declarat recurs, iar prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953 pronunțată în Dosarul nr. 299/1953, acesta a fost admis, a fost schimbată calificarea juridică a faptei și, în consecință, s-a redus pedeapsa la 1 an și 6 luni închisoare și s-a dispus suspendarea pedepsei.

Cu toate acestea, din adresa emisă de Inspectoratul General de Poliție din martie 1990 a rezultat că în evidențele acestei instituții, reclamanta figurează că în perioada 13 decembrie 1951 - 24 iulie 1953 a fost privată de libertate ca urmare a unei condamnări la 6 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale, sancțiune aplicată prin Sentința penală nr. 1/1953, arestarea reclamantei fiind dispusă prin mandatul emis la 29 decembrie 1952. Din situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că reclamanta a fost lipsită de libertate, fiind arestată preventiv în perioada 13 decembrie 1951 - 24 iulie 1953, pentru 1 an 7 luni și 9 zile, deși ulterior condamnarea a fost cu suspendarea executării pedepsei și pentru o durată mai mică, respectiv 1 an și 6 luni.

Concluzionând, tribunalul a apreciat că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, fiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. În consecință, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei prin Sentința nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, definitivă prin Decizia nr. 465 din 16 iulie 1953. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubirile morale, tribunalul a reținut ca întemeiată cererea pentru considerentele menționate.

Pentru stabilirea cuantumului, tribunalul a avut în vedere durata privării de libertate, condițiile din arest, consecințele asupra sănătății fizice și psihice a reclamantei, sociale și economice, așa cum au rezultat din administrarea probei testimoniale, precum și reparațiile primite ulterior, constatând totodată că nu au fost probate, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ., consecințele negative ulterioare condamnării. De asemenea, tribunalul a avut în vedere că reclamanta a beneficiat de despăgubiri, fiind beneficiara unei pensii lunare stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit Hotărârii nr. 985 din 4 februarie 1991, pe care o primește și în prezent.

În raport de situația de fapt și criteriile arătate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 euro reprezintă o justă și echitabilă despăgubire, alături de pensia lunară fixată prin Hotărârea nr. 985/1991. Pentru aceste considerente, a admis și capătul al doilea al cererii, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale. Împotriva sentinței pronunțată de tribunal, s-au declarat apeluri de către reclamantă și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București. La 21 octombrie 2010, prin încheierea pronunțată, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis în principiu cererea de intervenție în interesul apelantei-reclamante D.A.S., formulată de Asociația F.D.P.R.

Prin Decizia nr. 9 A din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței tribunalului, în contradictoriu cu intervenienta în interesul apelantei-reclamante Asociația F.D.P.R. și cu apelanta-reclamantă D. (I.) A.S. A schimbat în tot sentința în sensul că a respins ca nefondată acțiunea. Instanța de apel a constatat că reclamanta a promovat acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă acestea au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții Constituționale este obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, având efect asupra cauzelor aflate în cursul de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 186/1999, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești și pentru celelalte persoane fizice și juridice decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Astfel fiind, dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că în prezent, aceste dispoziții și-au încetat efectele juridice. Prin urmare, curtea de apel a constatat că în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c din Legea nr. 221/2009. Față de obligativitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale, astfel că respingând apelul reclamantei și admițând apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată, prin respingerea ca nefondată a acțiunii, conform art. 296 C. proc.

civ. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanta și intervenienta. Prin motivele de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta D.A.S. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului pârâtului și admiterea apelului propriu, schimbarea în parte a sentinței tribunalului, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. A arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. A precizat că deși curtea de apel a schimbat și soluția tribunalului cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, pe care l-a respins, decizia nu cuprinde niciun motiv pe care se sprijină această soluție și nu face nicio referire la acest aspect.

În ceea ce privește aplicarea legii privitor la acest capăt de cerere, a arătat că este evidentă încălcarea acesteia în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată neconstituțională în întregul său, celelalte dispoziții ale sale, cu excepția art. 5 alin. (1) lit. a) producând în continuare efecte depline. Referitor la al doilea capăt de cerere, a precizat că față de situația declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al acțiunii rămâne dreptul comun, respectiv C. civ. și Constituția României, precum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța fiind obligată să se pronunțe pe fondul cauzei dedusă judecății.

A considerat că modificările legislației care au loc pe parcursul judecării unei pricini nu pot lipsi de temei acțiunea, judecătorul fiind chemat să înfăptuiască justiția prin luarea în considerare a tuturor normelor juridice în vigoare din sistemul dreptului român și să judece în raport de acestea chiar dacă nu au fost indicate expres prin acțiune. Astfel, C. civ. reglementează răspunderea pentru fapta proprie, care se materializează și prin obligația de despăgubire pentru prejudiciul moral și a invocat în susținere și prevederile art. 20 din Constituție. În al doilea rând, a considerat că publicarea Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale în M. Of. nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile omului la care România este parte.

În continuare, reclamanta, prin motivele de recurs, a precizat scopul adoptării Legii nr. 221/2009, act normativ cu caracter de complinire, care a completat cadrul legislativ referitor la acordarea daunelor destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior. A concluzionat astfel că legea nu prevede acordarea unor drepturi noi ci reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție, garantat de C. civ., Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează. A precizat totodată că prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale.

Intervenienta Asociația F.D.P.R. a solicitat prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii apelului pârâtului, urmând ca în rejudecarea cauzei pe fond să se admită acțiunea. În susținerea motivelor de recurs, intervenienta a prezentat aceleași argumente cu cele ale reclamantei, privitoare la existența temeiului juridic al acțiunii și după declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Recursul declarat de reclamantă este fondat, în ceea ce privește aspectul privind soluționarea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept, printre altele, condamnări cu caracter politic și condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 și 228 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. nr. 48/2.02.1948, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, este eronată soluția pronunțată de instanța de apel, prin care schimbându-se în tot sentința tribunalului a fost respinsă ca nefondată acțiunea, în condițiile în care, potrivit textului de lege menționat, în vigoare, caracterul politic al condamnării suferite de reclamantă este stabilit prin Legea nr. 221/2009. Nu pot fi însă primite criticile, comune din ambele recursuri declarate în cauză, în ceea ce privește posibilitatea obligării Statului Român la plata daunelor morale, după declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu pot fi primite nici motivele comune ambelor recursuri referitoare la aplicarea dispozițiilor dreptului comun privind răspunderea pentru fapta proprie, întrucât pe de o parte, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate la art. 998 - 999 C. civ., iar pe de altă parte, cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, afirmațiile recurentelor potrivit cărora instanțele ar fi reținut greșit temeiul juridic al pretențiilor reclamantei sunt total nefondate, în condițiile în care, inițiind demersul judiciar, aceasta a arătat expres că își fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, motiv pentru care prevederile dreptului comun, menționate în motivele de recurs cu trimitere la C. civ. și Constituție, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va modifica decizia atacată, în sensul că admițând apelul declarat de pârât, se va schimba în parte sentința tribunalului și se va respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței și se va respinge, ca nefondat, recursul intervenientei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta D.A.S. împotriva Deciziei nr. 9 A din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că admițând apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, schimbă în parte Sentința nr. 636 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta Asociația F.D.P.R. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.