ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2282/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2282/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad, reclamanta J.M. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, și a solicitat obligarea pârâtului

la plata sumei de 400.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale în baza art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru condamnarea politică a soțului său J.G.,

în prezent decedat.

Prin Sentința civilă nr. 379 din 25 mai 2010,

Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă și a

obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății, cu titlul de despăgubiri morale, și a sumei de 500 lei, reprezentând

cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

prin Sentința nr. 1671 din 29 octombrie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar

Timișoara, a fost condamnat soțul reclamantei la pedeapsa de 1 an închisoare

corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, conform art. 209

pct. II lit. f) și e) C. pen.

Soțul reclamantei a fost arestat la data de 22 aprilie 1949

și pus în libertate la data de 21 aprilie 1950, executând efectiv 1 an

închisoare.

La momentul încarcerării, soțul reclamantei avea vârsta

de 21 de ani și era student, nefiind căsătorit și neavând copii. Reclamanta s-a

căsătorit cu soțul său J.G. la data de 26 august 1952, așadar după mai bine de

2 ani de la eliberarea acestuia din detenție. Soțul reclamantei a beneficiat,

începând cu 01 aprilie 1990, de indemnizația acordată în baza Decretului Lege nr.

118/1990.

Condamnarea la pedeapsa închisorii corecționale de 1

an, în baza art. 209 pct. II lit. f) și e) C. pen. anterior se încadrează în

dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o

condamnare cu caracter politic, astfel că reclamanta este îndreptățită la

acordarea daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) din aceeași lege.

Prin decizia civilă nr. 604 din 16 martie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă,

s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată în sensul

respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în

vedere că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul

acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și

II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care

aceste despăgubiri pot fi acordate,

Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici

Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord

cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele

juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată

și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul

cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat

efectele juridice, iar reclamanta nu are un „bun” în sensul C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta,

susținând că această hotărâre este nelegală, deoarece prin reținerea incidenței

deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă principiul

egalității în drepturi. Aceasta se aplică doar proceselor înregistrate ulterior

publicării sale în M. Of. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un

tratament distinct între persoanele care au reușit să obțină o hotărâre definitivă

și cele care, din motive neimputabile lor, nu au reușit.

Susține, în esență, că s-au încălcat principiul

neretroactivității, principiul egalității în fața legii, al egalității de

tratament, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea bunurilor și

principiul interzicerii discriminării.

Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să

verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi aflate în vigoare la acea dată.

Principiul neretroactivității legii civile consacrat de

art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României și arată că la

momentul formulării cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita daune morale

Consideră că, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009

în cauză sunt incidente și prevederile art. l din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

- art. 2, 3, 6, 14, 17, Rezoluția A.C.P.E. nr. 1096/1996 și Rezoluția A.C.P.E. nr.

1481/2006, coroborate cu dispozițiile art. 16, 20, 21, 52 pct. 3 din

Constituția României.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de

recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege

menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că

deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc

efecte numai pentru viitor {ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune). Fiind

incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid,

că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în Vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ

se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le

surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân

supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii

în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de

acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme

de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi

asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații

juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior

definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse

drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia

trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si

introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat

naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de

creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii

de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile

administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia

de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul ia care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai

exista și nici nu putea fi considerată că ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun

”

al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr, 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor

Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din

04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs

în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea

ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”;

că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare

și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a

pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care

a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar,

în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 martie

2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost

obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura, tăcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea

deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de

o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu

fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept,

în care fiecare organ statal își ajej. atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a

principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o

sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”.

În situația analizată în cauza dedusă judecății,

drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a

statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat

anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a Drepturilor

Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării

Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale cu caracter

de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă

în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă

numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză,

este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României,

Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta J.M.

împotriva deciziei nr. 604 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2012.