ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2504/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2504/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la data de 15 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Arad

reclamanta R.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.,

obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale și

materiale pentru condamnarea cu caracter politic de 2 ani și 6 luni suferită de

soțul său decedat, R.G.

Prin sentința civilă

nr. 191 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte cererea și a

obligat Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantei suma de 50.000 lei

(RON) cu titlu de despăgubiri, prejudiciu moral.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta R.M. a fost căsătorită cu

defunctul R.G., începând cu 30 septembrie 1955 și până la data de 31 mai 2000,

când căsătoria lor a încetat prin decesul soțului. Anterior căsătoriei,

defunctul R.G. a fost condamnat prin sentința penală nr. 449 din 23 martie 1949

pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în dosar nr. 2481/bis/1948, la

pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare corecțională și un an interdicție

corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de

art. 209 pct. 2 lit. b) și f) C. pen. Din pedeapsa aplicată s-a computat durata

prevenției începând cu data de 4 iunie 1948 până la 25 martie 1949, fiind pus

în libertate abia la 27 martie 1951, potrivit unei decizii a M.A.I., iar

ulterior liberării a fost în mod constant căutat de către organele fostei

securități, în vederea obținerii de noi informații privind alte persoane, care

erau și ele în atenția fostelor organe de represiune.

După anul 1990,

defunctul R.G. a devenit membru al A.F.D.P., beneficiind de drepturile

conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, iar după decesul său survenit în anul

2000, de aceste drepturi a beneficiat urmașa lui, reclamanta R.M., în temeiul

deciziei nr. 49 din 29 iunie 2000 a D.G.M.P.S. Arad și, respectiv, în temeiul

deciziei nr. 213789 din 24 octombrie 2000 a aceleași instituții.

Instanța de fond a

mai reținut că legea nu distinge după cum calitatea de soț a existat anterior,

în timpul executării pedepsei ori după liberare, iar pe de altă parte, din

modul de formulare a legii rezultă că dreptul descendenților și al soțului

supraviețuitor este un drept propriu, iar nu un drept moștenit, de a solicita

despăgubiri atât pentru suferința persoanei care a fost condamnată ori a

suferit alte măsuri cu caracter politic în perioada 1945 - 1989, cât și pentru

suferințe proprii inerente conviețuirii cu acea persoană, drept care se naște

direct în patrimoniul soțului și al descendenților până la gradul al II-lea

numai la decesul persoanei în cauză.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat că, ținând cont de

jurisprudența C.E.D.O. în materie în cauze similare, de faptul că urmare a

măsurilor abuzive dispuse asupra soțului reclamantei, acesta a executat o

pedeapsă corecțională prin muncă pe o durată de 2 ani și 9 luni, de drepturile

materiale de care acesta a beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

acordarea unei sume de 50.000 de lei (echivalentul a cea. 12.000 euro), pentru

întreg prejudiciul moral suferit, reprezintă o reparație și totodată o

satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea statului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că acțiunea

reclamantei este neîntemeiată și nedovedită, aceasta nu a depus la dosarul

cauzei sentința de condamnare în original, astfel cum prevăd dispozițiile Legii

nr. 221/2009, instanța de fond nu a ținut cont de reparațiile obținute de

reclamantă în temeiul altor acte normative de reparație, la momentul

condamnării numitului R.G. reclamanta nici măcar nu îl cunoștea, căsătoria

dintre cei doi intervenind cu mult după momentul condamnării, respectiv, în

anul 1955, iar daunele morale nu au fost corect stabilite în funcție de

prejudiciul efectiv suferit.

Prin decizia civilă

nr. 4417/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri

morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest

text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamanta nu avea, anterior deciziei Curții Constituționale un

„bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a-l dobândi

printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar

în momentul rămânerii definitive în apel, situație față de care decizia de

neconstituționalitate este incidență în speță.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv,

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta R.M., formulând următoarele critici:

I. Instanța de apel a

încălcat dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie

1999, conform cărora atunci când nu există reglementare legală ori s-a

constatat neconstituționalitatea dispozițiilor legale existente, se va face

aplicarea directă a dispozițiilor Constituției și, soluționând cauza prin

prisma deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a realizat o denegare

de dreptate în sensul art. 3 C. civ., încălcând, totodată, dispozițiile art. 4

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

II. Instanța de apel

a încălcat principiul nediscriminării prevăzut de art. 1 din Legea nr. 48/2002,

în sensul că persoane aflate în situații similare au obținut soluții

favorabile, fiind astfel instituit un tratament juridic diferit pentru situații

identice.

III. Instanța de apel

a încălcat art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenție care interzice discriminarea, art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție care garantează dreptul la respectarea

bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale s-a realizat o intervenție a legiuitorului în actul de justiție

de natură să creeze premisele discriminării anterior menționate.

IV. Instanța de apel

a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune

numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de

chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

este în vigoare pe tot parcursul procesului.

V. Aplicarea în cauză

a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele

la care România este parte și care au prioritate de aplicare în dreptul

național, conform art. 20 din Constituția României.

VI. În mod greșit,

instanța de apel nu a luat în considerare precizările reclamantei depuse la

termenul din 3 martie 2011, privind completarea temeiului de drept al acțiunii

cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen., art. 16, 20 și 52 din Constituția

României, Decizia Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, art. 2,

3, 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7

adițional la Convenție, art. 998-999 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1, 4 din

Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004, incidente în cauză în suplinirea

prevederilor declarate neconstituționale.

VII. În mod greșit

instanța de apel a admis apelul pârâtului, întrucât prima instanță a statuat

corect asupra cuantumului daunelor morale, care, astfel cum au fost stabilite,

reprezintă o reparație echitabilă și rezonabilă pentru prejudiciul moral

cauzat.

Recursul este

nefondat, pentru argumentele ce succed:

I. În speță nu sunt

incidente dispozițiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât

judecătorul nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este

întunecată sau neîndestulătoare", ci a soluționat cauza conform celor

statuate prin decizia de neconstituționalitate care a lipsit de efecte juridice

textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale și a dispozițiilor

legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel de decizii.

Împrejurarea că

pretențiile reclamantei au fost soluționate în mod nefavorabil celor

solicitate, datorită declarării neconstituționalității textului legal ce a

constituit temeiul juridic al acțiunii, nu este asimilabilă unei denegări de

dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte a legii și a normelor în

materie.

În cauză nu au fost

încălcate statuările anterioare ale Curții Constituționale cu privire la

obligația instanțelor judecătorești de aplicare directă a Constituției,

întrucât incidență situației deduse judecății este decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, iar chestiunea aplicabilității acesteia a fost tranșată

prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

II. Discriminarea

presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în

situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate

până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul

general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este

reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie

justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării"

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

III. Prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex

nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

În speță, pretențiile

deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a

statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit

susține recurenta-reclamantă, intervenției intempestive a legiuitorului în

actul de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o

autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest

sens.

IV. Contrar

susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în

discuție nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul

neretroactivității.

V. Atât soluția

instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în

concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror

încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al

autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Prin declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă,

aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența

unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția

Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează

recurenta-reclamantă.

Pe de altă parte,

analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele

normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a

realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei

în interesul legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de

drept comun nu mai poate reveni.

VI. În condițiile în

care reclamanta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca

atare de instanță, analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor

prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, o atare soluție

este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit

cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul

examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de

chemare în judecată.

VII. Având în vedere

considerentele anterior expuse, privind incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza

căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentei-reclamante privind

modalitatea de stabilire a cuantumului acestora, nu se mai impune a fi analizată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 447/ A

din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.