ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2504/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 15 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Arad reclamanta R.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale și materiale pentru condamnarea cu caracter politic de 2 ani și 6 luni suferită de soțul său decedat, R.G. Prin sentința civilă nr. 191 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte cererea și a obligat Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantei suma de 50.000 lei (RON) cu titlu de despăgubiri, prejudiciu moral. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta R.M. a fost căsătorită cu defunctul R.G., începând cu 30 septembrie 1955 și până la data de 31 mai 2000, când căsătoria lor a încetat prin decesul soțului.

Anterior căsătoriei, defunctul R.G. a fost condamnat prin sentința penală nr. 449 din 23 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în dosar nr. 2481/bis/1948, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare corecțională și un an interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) și f) C. pen. Din pedeapsa aplicată s-a computat durata prevenției începând cu data de 4 iunie 1948 până la 25 martie 1949, fiind pus în libertate abia la 27 martie 1951, potrivit unei decizii a M.A.I., iar ulterior liberării a fost în mod constant căutat de către organele fostei securități, în vederea obținerii de noi informații privind alte persoane, care erau și ele în atenția fostelor organe de represiune.

După anul 1990, defunctul R.G. a devenit membru al A.F.D.P., beneficiind de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, iar după decesul său survenit în anul 2000, de aceste drepturi a beneficiat urmașa lui, reclamanta R.M., în temeiul deciziei nr. 49 din 29 iunie 2000 a D.G.M.P.S. Arad și, respectiv, în temeiul deciziei nr. 213789 din 24 octombrie 2000 a aceleași instituții.

Instanța de fond a mai reținut că legea nu distinge după cum calitatea de soț a existat anterior, în timpul executării pedepsei ori după liberare, iar pe de altă parte, din modul de formulare a legii rezultă că dreptul descendenților și al soțului supraviețuitor este un drept propriu, iar nu un drept moștenit, de a solicita despăgubiri atât pentru suferința persoanei care a fost condamnată ori a suferit alte măsuri cu caracter politic în perioada 1945 - 1989, cât și pentru suferințe proprii inerente conviețuirii cu acea persoană, drept care se naște direct în patrimoniul soțului și al descendenților până la gradul al II-lea numai la decesul persoanei în cauză. Referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat că, ținând cont de jurisprudența C.E.D.O.

în materie în cauze similare, de faptul că urmare a măsurilor abuzive dispuse asupra soțului reclamantei, acesta a executat o pedeapsă corecțională prin muncă pe o durată de 2 ani și 9 luni, de drepturile materiale de care acesta a beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, acordarea unei sume de 50.000 de lei (echivalentul a cea. 12.000 euro), pentru întreg prejudiciul moral suferit, reprezintă o reparație și totodată o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea statului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și nedovedită, aceasta nu a depus la dosarul cauzei sentința de condamnare în original, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța de fond nu a ținut cont de reparațiile obținute de reclamantă în temeiul altor acte normative de reparație, la momentul condamnării numitului R.G.

reclamanta nici măcar nu îl cunoștea, căsătoria dintre cei doi intervenind cu mult după momentul condamnării, respectiv, în anul 1955, iar daunele morale nu au fost corect stabilite în funcție de prejudiciul efectiv suferit. Prin decizia civilă nr. 4417/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta nu avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel, situație față de care decizia de neconstituționalitate este incidență în speță. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv, posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.M., formulând următoarele critici: I. Instanța de apel a încălcat dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, conform cărora atunci când nu există reglementare legală ori s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor legale existente, se va face aplicarea directă a dispozițiilor Constituției și, soluționând cauza prin prisma deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a realizat o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., încălcând, totodată, dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. II. Instanța de apel a încălcat principiul nediscriminării prevăzut de art. 1 din Legea nr. 48/2002, în sensul că persoane aflate în situații similare au obținut soluții favorabile, fiind astfel instituit un tratament juridic diferit pentru situații identice.

III. Instanța de apel a încălcat art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție care interzice discriminarea, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a realizat o intervenție a legiuitorului în actul de justiție de natură să creeze premisele discriminării anterior menționate. IV. Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.

V. Aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele la care România este parte și care au prioritate de aplicare în dreptul național, conform art. 20 din Constituția României. VI. În mod greșit, instanța de apel nu a luat în considerare precizările reclamantei depuse la termenul din 3 martie 2011, privind completarea temeiului de drept al acțiunii cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen., art. 16, 20 și 52 din Constituția României, Decizia Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, art. 2, 3, 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, art. 998-999 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004, incidente în cauză în suplinirea prevederilor declarate neconstituționale.

VII. În mod greșit instanța de apel a admis apelul pârâtului, întrucât prima instanță a statuat corect asupra cuantumului daunelor morale, care, astfel cum au fost stabilite, reprezintă o reparație echitabilă și rezonabilă pentru prejudiciul moral cauzat. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: I. În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare", ci a soluționat cauza conform celor statuate prin decizia de neconstituționalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale și a dispozițiilor legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel de decizii.

Împrejurarea că pretențiile reclamantei au fost soluționate în mod nefavorabil celor solicitate, datorită declarării neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii, nu este asimilabilă unei denegări de dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte a legii și a normelor în materie. În cauză nu au fost încălcate statuările anterioare ale Curții Constituționale cu privire la obligația instanțelor judecătorești de aplicare directă a Constituției, întrucât incidență situației deduse judecății este decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar chestiunea aplicabilității acesteia a fost tranșată prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție. Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susține recurenta-reclamantă, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

IV. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. V. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenta-reclamantă. Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

VI. În condițiile în care reclamanta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare de instanță, analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, o atare soluție este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.

VII. Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentei-reclamante privind modalitatea de stabilire a cuantumului acestora, nu se mai impune a fi analizată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 447/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.