ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1707/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1707/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

101 din 18 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea

reclamantei Ș.L. și a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, să plătească reclamantei

7.500 euro despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamanta Ș.L. a formulat

cererea în calitate de soție a lui Ș.P., născut la data de 24 octombrie

1924 și decedat la 12 martie 1984. Acesta a fost condamnat prin sentința nr. 1135

din 1 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, la 8 ani închisoare

corecțională, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru

delictul de uneltire contra ordinei sociale potrivit art. 209 C. pen., și la 5

ani închisoare corecțională și 10.000 lei amendă corecțională pentru delictul

de deținere ilegală de armament, deoarece a avut manifestări dușmănoase

împotriva regimului și a preconizat schimbarea regimului, manifestându-și

nemulțumirea față de măsurile luate de partid.

Prin decizia nr. 298

din 2 februarie 1951 Curtea Militară de Casare și Justiție, a admis recursul

condamnatului și a redus pedeapsa la 7 ani închisoare corecțională.

Autorul reclamantei a

executat închisoare pe motive politice în perioada 9 iunie 1950 – 31 iulie

1956, respectiv 75 luni.

Reclamantei i-au fost

recunoscute drepturile ca beneficiară al Decretului Lege nr. 118/1990, prin

Hotărârea nr. 3171 din 5 ianuarie 1994, de care a beneficiat din anul 1993, iar

autorul reclamantei nu a beneficiat de dispozițiile Decretului Lege nr. 118/1990,

deoarece a decedat la data de 12 martie 1984, anterior apariției acestui

decret.

Prin măsura

administrativă impusă soțului reclamantei, acesteia i-a fost cauzat un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile

în bani, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, dar prima instanță a avut în vedere la cuantumul

daunelor morale și împrejurarea că reclamanta s-a căsătorit cu persoana

condamnată la data de 20 noiembrie 1958, la 2 ani după executarea pedepsei de

către Ș.P.

Reclamanta în cererea

sa, de altfel, nu face referire decât la suferințele de natură fizică și

psihică ale soțului său din perioada detenției, care i-au influențat și starea

de sănătate, fără a preciza expres modul în care și ea a avut de suferit, având

în vedere că autorul reclamantei nu era căsătorit la data condamnării sale. De

altfel, reclamanta a beneficiat și de acordarea unei indemnizații conform Decretului

Lege nr. 118/1990, după decesul soțului său.

În atare condiții,

prima instanță a constatat că elementele răspunderii civile delictuale,

instituită de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. și ale art. 52 alin. (3)

din Constituția României, cu referire (orientativ doar în ceea ce privește

criteriile de acordare) sunt îndeplinite și că se impune repararea de către

stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a traumei psihice suferită de către

reclamantă.

Cu privire la

cuantificarea prejudiciului moral este de reținut că aceasta este supusă unor

criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se

stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată

a criteriilor referitor la consecințele negative suferite de cel în cauză, în

plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate

aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În cauza dedusă

judecății, prima instanță a avut în vedere concret trauma psihică suferită de

reclamantă, iar la stabilirea despăgubirii acordate reclamantei pentru

repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunțate,

obiective, a avut în vedere și cele ce se vor face numai pe baza calității

personale și profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea principiului

proporționalității daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în

situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate și într-un

cuantum rezonabil.

Nu în ultimul rând,

tribunalul a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat

alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din jurisprudența I.C.C.J.,

clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei spețe în parte,

pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14

și totodată, în speță ținând cont de faptul că totuși autorul reclamantei a

fost supus unui act administrativ cu caracter politic, și acestuia i-au fost

impuse foarte multe restricții, dincolo de privațiunile materiale și financiare

ale autorului reclamantei și care au influențat după executarea pedepsei și

viața alături de soția sa.

Prezenta cerere a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege cu caracter

reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că este măsură administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități.

În cuprinsul aceleași legi, se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări

sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul

al doilea inclusiv, pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral (….) „ (art. 5 alin. (1) lit. a)).

Dat fiind că rezultă

caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul

reclamantei din însuși actul normativ în baza căruia acesta a și fost

încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același

act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de

judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Față de toate cele

mai sus reținute, față de principiile enunțate și având în vedere jurisprudența

I.C.C.J în materie, prima instanță a constatat că solicitarea reclamantei este

întemeiată în parte, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit de reclamantă, tocmai având în vedere consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute, a apreciat că suma de 7.500 euro pentru cele 75 luni de închisoare

ale autorului reclamantei, constituie o satisfacție suficientă și echitabilă,

admițând deci cererea reclamantei ca atare și obligând pârâtul la plata doar a

acestei sume.

Cu privire la cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul nu le-a acordat, având în

vedere cuantumul sumei solicitate, de 700.000 euro, și a celei acordate, de

7.500 euro.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta Ș.L. și pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad.

La data de 14 iunie

2010, pârâtul a depus la dosar excepția de neconstituționalitate a disp. art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin încheierea de

ședință din data de 21 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara a dispus sesizarea

Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată

în cauză.

Prin decizia nr. 1461

din 9 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă,

excepția de neconstituționalitate a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009.

Cauza a fost repusă

pe rolul Curții de Apel Timișoara, care prin decizia civilă nr. 221/A din 21

februarie 2011, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii.

În pronunțarea

soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul

a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât

intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20

de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți ( Hotărârea din

5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea

susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.

147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992).

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de

la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că

acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile

acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei

sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente ( una morală

și una materială) de către actul normativ anterior menționat este

îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul

autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana

antecesorului reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din

perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ., a formulat următoarele critici:

Decizia recurată nu

respectă cerințele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform

cărora orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen

rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială

instituită de lege.

Cu privire la

consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra drepturilor sale,

din perspective art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, drepturi care garantează dreptul la un proces

echitabil,

art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la convenție, art. 14 al

convenției, care interzice discriminarea în

legătură cu drepturi si libertăți

garantate de convenție si protocoalele

adiționale și art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Art.

6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un

proces echitabil, cu

componenta materiala esențiala a dreptului de acces la un tribunal independent

si imparțial, impune si respectarea principiului egalității pârtilor in

procesul

civil si interzice, in principiu,

intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar

putea

afecta acest principiu.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui

tratament

egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În

consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a

legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rațional, in acord cu principiul

egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituționala a statuat in mod

constant în jurisprudența sa, că

situațiile în

care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a

se justifica deosebirea de tratament

juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe

un criteriu

obiectiv si rezonabil.

Or, aplicarea

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în cazul persoanelor ale

căror procese sau cereri, formulate in temeiul

legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un

tratament juridic diferit față de persoanele care

dețin deja o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în

soluționarea unui

proces sau a unei cereri,

formulate tot in temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu

aleatoriu

si exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității in

fata legii, consacrat de art. 16 alin (1) din Constituție, conform căruia, în

situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat

de convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al convenției, care

interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertățile pe care

convenția le reglementează si impune sa se

cerceteze daca exista discriminare, daca tratamentele diferențiate sunt

aplicate unor situații analoage sau comparabile, daca

discriminarea are

o justificare obiectiva si rezonabila, adică urmărește un scop legitim si

respecta un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit si

mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

În susținerea acestui

drept garantat de Constituție vin si prevederile Legii

nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si

sancționarea

formelor de discriminare.

Art.

1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție,

potrivit căruia „exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nicio discriminare

bazată, in special, pe sex, pe rasă, culoare, limba, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine naționala sau sociala, apartenența la o

minoritate naționala, avere, naștere sau oricare alta situație", impune o

sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în

exercitarea unui drept specific

acordat in

temeiul legislație naționale, precum si in exercitarea unui drept care poate fi

dedus dintr-o obligație clara a unei autorități publice, in conformitate

cu legislația naționala, adică in cazul in care autoritatea publica, in temeiul

legislației naționale are obligația de a se comporta intr-o anumita maniera (cauza

Thorne c. Marii Britanii, Hotărârea din 2009).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care

solicita

despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare este determinat de

celeritatea cu care a fost soluționata cererea de către

instanțele de judecata, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata

procesului si finalizarea

acestuia.

Însăși Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări intre persoanele care,

deși se

găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori

rationae (argumentul justifica extinderea aplicării unei norme la un caz

neprevăzut de ea, deoarece motivele avute in vedere la stabilirea acelei norme

se regăsesc cu si mai multa tărie in cazul dat),

că, prin neacordarea

niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciara, s-ar

crea o discriminare intre persoane care, deși se găsesc in situații obiectiv

identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Aplicarea

deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte si suprimarea temeiului

juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din legea

nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, in temeiul unei legi accesibile si

previzibila la acea data, poate fi asimilata intervenției legislativului

in

timpul procesului si ar crea

premisele unei discriminări intre

persoane, care deși se găsesc in

situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament

juridic diferit, funcție de existenta, deținerea sau nu a unei hotărâri

definitive la data

pronunțării deciziei curții constituționale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a

atras atenția asupra pericolelor inerente in folosirea legislației cu efect

retroactiv, care

poate influenta

soluționarea judiciara a unui litigiu, in care statul este parte, inclusiv

atunci când efectul noii legislații

este acela de a transforma litigiul

intr-unul imposibil de

câștigat (cauza Satka

si alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crisan c. României, Hotărârea

din 27 mai 2003).

Câtă

vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a temeiului juridic

ce a stat la baza

declanșării unor litigii, in care pârât este Statul Român, la inițiativa

acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea

cu

dispozițiile constituționale, recurenta apreciază

că această garanție poate fi afectată, cu consecința

nerespectării

dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este

reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție, „deciziile Curții Constituționale se publică in M. Of. al României.

De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai

pentru viitor". Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie

o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a respectării

drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea

in sistemul de drept, contribuind, in acest fel, la consolidarea statului de

drept.

Astfel, efectele

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile

juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2010 au fost declarate neconstituționale.

Potrivit

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 14/1992, autoritățile legislative ale

statului (parlamentul sau guvernul) ar fi putut ca intr-un interval de la 45 de

zile de la publicarea deciziei curții constituționale sa pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a

întâmplat.

Mai mult, o asemenea

atitudine a fost condamnata constant de curtea europeana a drepturilor omului,

reținându-se că incertitudinea

- indiferent ca este de natura legislativă, administrativă

sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat

in considerare pentru a aprecia conduita statului. Atunci când există o

chestiune de interes general - cum este si situația din cazul în speță, existând

mai multe persoane care au fost supuse pe criterii politice atât închisorii

comuniste, cât și unor măsuri administrative cu caracter politic, autoritățile

publice sunt obligate sa reacționeze in timp util, in mod corect si cu cea mai

mare coerență (cauza Broniowski împotriva Poloniei).

Aplicarea deciziei

nr. 1358/2010 in prezentul litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea

pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte.

Toate aceste

argumente cu forță juridică au fost ignorate de instanța de apel cu atât mai

mult cu cât s-a făcut referire în mod expres la necesitatea respectării dispoz. art. 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României și

a reglementarilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum si a

protocoalelor adiționale acesteia.

Mai

susține recurenta că nu au

fost analizate aspectele de fond importante pe care eu

le-a ridicat

cu privire la condamnarea pe

care a suferit-o soțul său si toate nedreptățile, chinurile

la care a fost supus, consecințele acesteia si

toate aspectele care justifica in mod clar, cert,

acordarea unor

despăgubiri morale - despăgubiri cu caracter reparatoriu.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o

doza apreciabila de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea,

care vine sa compenseze prejudiciul, fiind necesar a se face o corelare cu

importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

Din

analiza probelor existente ia dosarul cauzei, coroborat cu situația din

cazul

in speța si cu prevederile legale aplicabile, solicit respectuos onoratei

instanțe

sa aibă in vedere faptul ca instanța de apel a ignorat

aspecte importante pentru

soluționarea corecta si pertinenta

a dosarului.

Astfel, conform

sentinței penale nr. 1135 din 01 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, rămasa definitiva prin decizia nr. 298 din 02 februarie 1951 a

Curții Militare de casație si justiție, soțul meu in persoana defunctului S.P. a

fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinei sociale l

a 7 ani închisoare corecționala, 4 ani interdicție

corecțională și confiscarea averii si la 5

ani închisoare corecțională

si 10.000 lei amenda corecțională pentru delictul de deținere ilegală de

armament.

Toate

închisorile prin care a trecut au avut condiții de detenție extrem de grele,

în

toată perioada cât a fost in detenție soțul recurentei a

fost supus la bătăi

crunte si repetate, fiind obligat la munca fizică până la extenuare, dar și la

intemperiile vremii, fiind supus chinurilor "reeducării" si

"golirea memoriei acestuia" de absolut toate câte ar fi putut

interesa securitatea și transformarea lui într-o unealtă a aceleiași

securități. Aceste masuri i-au afectat viața, schimbându-i întregul destin.

Recurenta

solicită admiterea recursului,

modificarea in totalitate a deciziei, respectiv

sentinței atacate, in sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Contrar susținerilor

recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în

speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor și

dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în

condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde

recurenta.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul

privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de

judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că

soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două

principii, constituțional și convențional.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Recurenta a invocat motivele

de recurs reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.,

însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acestea.

În consecință,

recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta

S.L.

împotriva deciziei nr. 221/A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.