ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1707/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 101 din 18 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea reclamantei Ș.L. și a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, să plătească reclamantei 7.500 euro despăgubiri. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamanta Ș.L.

a formulat cererea în calitate de soție a lui Ș.P., născut la data de 24 octombrie 1924 și decedat la 12 martie 1984. Acesta a fost condamnat prin sentința nr. 1135 din 1 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, la 8 ani închisoare corecțională, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale potrivit art. 209 C. pen., și la 5 ani închisoare corecțională și 10.000 lei amendă corecțională pentru delictul de deținere ilegală de armament, deoarece a avut manifestări dușmănoase împotriva regimului și a preconizat schimbarea regimului, manifestându-și nemulțumirea față de măsurile luate de partid. Prin decizia nr. 298 din 2 februarie 1951 Curtea Militară de Casare și Justiție, a admis recursul condamnatului și a redus pedeapsa la 7 ani închisoare corecțională.

Autorul reclamantei a executat închisoare pe motive politice în perioada 9 iunie 1950 – 31 iulie 1956, respectiv 75 luni. Reclamantei i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiară al Decretului Lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 3171 din 5 ianuarie 1994, de care a beneficiat din anul 1993, iar autorul reclamantei nu a beneficiat de dispozițiile Decretului Lege nr. 118/1990, deoarece a decedat la data de 12 martie 1984, anterior apariției acestui decret. Prin măsura administrativă impusă soțului reclamantei, acesteia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, dar prima instanță a avut în vedere la cuantumul daunelor morale și împrejurarea că reclamanta s-a căsătorit cu persoana condamnată la data de 20 noiembrie 1958, la 2 ani după executarea pedepsei de către Ș.P.

Reclamanta în cererea sa, de altfel, nu face referire decât la suferințele de natură fizică și psihică ale soțului său din perioada detenției, care i-au influențat și starea de sănătate, fără a preciza expres modul în care și ea a avut de suferit, având în vedere că autorul reclamantei nu era căsătorit la data condamnării sale. De altfel, reclamanta a beneficiat și de acordarea unei indemnizații conform Decretului Lege nr. 118/1990, după decesul soțului său. În atare condiții, prima instanță a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, cu referire (orientativ doar în ceea ce privește criteriile de acordare) sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a traumei psihice suferită de către reclamantă.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral este de reținut că aceasta este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitor la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În cauza dedusă judecății, prima instanță a avut în vedere concret trauma psihică suferită de reclamantă, iar la stabilirea despăgubirii acordate reclamantei pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunțate, obiective, a avut în vedere și cele ce se vor face numai pe baza calității personale și profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea principiului proporționalității daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil.

Nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din jurisprudența I.C.C.J., clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei spețe în parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14 și totodată, în speță ținând cont de faptul că totuși autorul reclamantei a fost supus unui act administrativ cu caracter politic, și acestuia i-au fost impuse foarte multe restricții, dincolo de privațiunile materiale și financiare ale autorului reclamantei și care au influențat după executarea pedepsei și viața alături de soția sa.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că este măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități.

În cuprinsul aceleași legi, se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (….) „ (art. 5 alin. (1) lit. a)). Dat fiind că rezultă caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantei din însuși actul normativ în baza căruia acesta a și fost încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Față de toate cele mai sus reținute, față de principiile enunțate și având în vedere jurisprudența I.C.C.J în materie, prima instanță a constatat că solicitarea reclamantei este întemeiată în parte, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, tocmai având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, a apreciat că suma de 7.500 euro pentru cele 75 luni de închisoare ale autorului reclamantei, constituie o satisfacție suficientă și echitabilă, admițând deci cererea reclamantei ca atare și obligând pârâtul la plata doar a acestei sume.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul nu le-a acordat, având în vedere cuantumul sumei solicitate, de 700.000 euro, și a celei acordate, de 7.500 euro. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta Ș.L. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad. La data de 14 iunie 2010, pârâtul a depus la dosar excepția de neconstituționalitate a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin încheierea de ședință din data de 21 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată în cauză. Prin decizia nr. 1461 din 9 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a disp.

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009. Cauza a fost repusă pe rolul Curții de Apel Timișoara, care prin decizia civilă nr. 221/A din 21 februarie 2011, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii. În pronunțarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți ( Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992). De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu.

Reparația acordată prin cele două componente ( una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: Decizia recurată nu respectă cerințele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege.

Cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra drepturilor sale, din perspective art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, drepturi care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la convenție, art. 14 al convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi si libertăți garantate de convenție si protocoalele adiționale și art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materiala esențiala a dreptului de acces la un tribunal independent si imparțial, impune si respectarea principiului egalității pârtilor in procesul civil si interzice, in principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rațional, in acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituționala a statuat in mod constant în jurisprudența sa, că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv si rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate in temeiul legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulate tot in temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu si exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității in fata legii, consacrat de art. 16 alin (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al convenției, care interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertățile pe care convenția le reglementează si impune sa se cerceteze daca exista discriminare, daca tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, daca discriminarea are o justificare obiectiva si rezonabila, adică urmărește un scop legitim si respecta un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit si mijloacele utilizate pentru realizarea lui. În susținerea acestui drept garantat de Constituție vin si prevederile Legii nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea formelor de discriminare.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nicio discriminare bazată, in special, pe sex, pe rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau sociala, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau oricare alta situație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat in temeiul legislație naționale, precum si in exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clara a unei autorități publice, in conformitate cu legislația naționala, adică in cazul in care autoritatea publica, in temeiul legislației naționale are obligația de a se comporta intr-o anumita maniera (cauza Thorne c. Marii Britanii, Hotărârea din 2009). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicita despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționata cererea de către instanțele de judecata, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului si finalizarea acestuia.

Însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări intre persoanele care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifica extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute in vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu si mai multa tărie in cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciara, s-ar crea o discriminare intre persoane care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte si suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, in temeiul unei legi accesibile si previzibila la acea data, poate fi asimilata intervenției legislativului in timpul procesului si ar crea premisele unei discriminări intre persoane, care deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de existenta, deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei curții constituționale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente in folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influenta soluționarea judiciara a unui litigiu, in care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul intr-unul imposibil de câștigat (cauza Satka si alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crisan c. României, Hotărârea din 27 mai 2003). Câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, in care pârât este Statul Român, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, recurenta apreciază că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, „deciziile Curții Constituționale se publică in M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a respectării drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea in sistemul de drept, contribuind, in acest fel, la consolidarea statului de drept. Astfel, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate neconstituționale.

Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 14/1992, autoritățile legislative ale statului (parlamentul sau guvernul) ar fi putut ca intr-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei curții constituționale sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat. Mai mult, o asemenea atitudine a fost condamnata constant de curtea europeana a drepturilor omului, reținându-se că incertitudinea - indiferent ca este de natura legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului.

Atunci când există o chestiune de interes general - cum este si situația din cazul în speță, existând mai multe persoane care au fost supuse pe criterii politice atât închisorii comuniste, cât și unor măsuri administrative cu caracter politic, autoritățile publice sunt obligate sa reacționeze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerență (cauza Broniowski împotriva Poloniei). Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 in prezentul litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Toate aceste argumente cu forță juridică au fost ignorate de instanța de apel cu atât mai mult cu cât s-a făcut referire în mod expres la necesitatea respectării dispoz.

art. 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României și a reglementarilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum si a protocoalelor adiționale acesteia. Mai susține recurenta că nu au fost analizate aspectele de fond importante pe care eu le-a ridicat cu privire la condamnarea pe care a suferit-o soțul său si toate nedreptățile, chinurile la care a fost supus, consecințele acesteia si toate aspectele care justifica in mod clar, cert, acordarea unor despăgubiri morale - despăgubiri cu caracter reparatoriu. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doza apreciabila de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea, care vine sa compenseze prejudiciul, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

Din analiza probelor existente ia dosarul cauzei, coroborat cu situația din cazul in speța si cu prevederile legale aplicabile, solicit respectuos onoratei instanțe sa aibă in vedere faptul ca instanța de apel a ignorat aspecte importante pentru soluționarea corecta si pertinenta a dosarului. Astfel, conform sentinței penale nr. 1135 din 01 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, rămasa definitiva prin decizia nr. 298 din 02 februarie 1951 a Curții Militare de casație si justiție, soțul meu in persoana defunctului S.P. a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinei sociale l a 7 ani închisoare corecționala, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea averii si la 5 ani închisoare corecțională si 10.000 lei amenda corecțională pentru delictul de deținere ilegală de armament.

Toate închisorile prin care a trecut au avut condiții de detenție extrem de grele, în toată perioada cât a fost in detenție soțul recurentei a fost supus la bătăi crunte si repetate, fiind obligat la munca fizică până la extenuare, dar și la intemperiile vremii, fiind supus chinurilor "reeducării" si "golirea memoriei acestuia" de absolut toate câte ar fi putut interesa securitatea și transformarea lui într-o unealtă a aceleiași securități. Aceste masuri i-au afectat viața, schimbându-i întregul destin. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea in totalitate a deciziei, respectiv sentinței atacate, in sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate. Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două principii, constituțional și convențional. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Recurenta a invocat motivele de recurs reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acestea. În consecință, recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 221/A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.