ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4697/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4697/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă reclamanta W.F., a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București, obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata a 1.500.000 de euro

despăgubiri morale pentru suferințele îndurate de fostul soț, defunctul W.M.,

condamnat prin Sentința nr. 1096 din 4 noiembrie 1958, data de Tribunalul

Militar București, la 8 ani de închisoare; obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice la plata a 30.000 de euro despăgubiri materiale pentru

bunurile confiscate defunctului W.M. în baza aceleiași sentințe, obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 547 din 23 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta W.F., împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și în contradictoriu cu Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de

10.000 euro echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri și a sumei

de 1.485 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a constatat că prin Sentința penală nr. 1096 din 4

noiembrie 1958, dată de Tribunalul Militar București, W.M. a fost condamnat la

8 ani de închisoare, pentru uneltire contra ordinii sociale, prin agitație,

prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. și 5 ani interdicție corecțională

(constând în suspendarea exercițiilor drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 -

5 C. pen.) și 300 de RON cheltuieli de judecată. Sentința a rămas definitivă și

irevocabilă prin respingerea recursului, pronunțată prin Deciziunea nr. 3008

din 23 decembrie 1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară

București,

Ca urmare, W.M. a

fost arestat la data de 25 iulie 1958 și eliberat din închisoare la data de 9

aprilie 1962, prin efectul Decretului nr. 229/1962.

Cum nici reclamanta,

nici defunctul său soț nu au beneficiat de drepturile recunoscute de Decretul -

Lege nr. 118/1990 și nu i-au fost acordate alte forme de despăgubire,

tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată sub aspectul caracterului

politic al condamnării, în raport de temeiul de drept și de conținutul concret

al faptelor săvârșite de reclamant, astfel cum rezultă din sentința penală și

din dosarul CNSAS.

În ceea ce privește

cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale, tribunalul a apreciat că

aceasta nu a fost dovedită, sub aspectul încălcării drepturilor nepatrimoniale.

Tribunalul a avut în

vedere că, prin măsura condamnării pentru exprimarea unor opinii politice, prin

supunerea soțului reclamantei la un regim de detenție degradant și inuman

aplicat tuturor deținuților politici, prin menținerea unui stigmat de dușman al

poporului aplicat acestora ulterior punerii în libertate cu consecințe directe

în planul recunoașterii și aprecierii sociale, soțului reclamantei i-au fost

afectate, în mod determinant, dreptul la onoare, demnitate, dreptul la liberă

exprimare, dreptul la imagine.

Sub aspectul

existenței unui prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune

morale, tribunalul a avut în vedere faptul că încălcarea acestor drepturi

nepatrimoniale are consecințe specifice în planul vieții psihice a individului,

sub aspectul configurării imaginii de sine, încrederii sub toate formele,

inclusiv sub aspectul încrederii în ceilalți, în sistemul social și rațiunea

pentru care acesta există, de asemenea sub aspectul aptitudinilor de afirmare

ca ființă umană și socială, recunoașterii din partea celorlalți.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor morale, tribunalul a avut în vedere sub un prim

aspect, că suferințele morale nu pot fi cuantificate, iar modalitățile de

reparație sunt de regulă tot nepatrimoniale.

Din această

perspectivă, tribunalul a apreciat că recunoașterea caracterului politic al

condamnării prin Legea nr. 221/2009, constituie prin ea însăși o formă de

reparație nepatrimonială, conferind totodată și o compensație patrimonială

parțială a drepturilor încălcate din perspectiva imaginii de sine și

recunoașterii sociale.

În ceea ce privește

modalitatea de reparație prin acordarea unor despăgubiri bănești, tribunalul a

apreciat că această formă de reparație nu este ținută să respecte principiul

reparării integrale a prejudiciului, întrucât nu există criterii obiective

pentru estimația acestuia, ci se urmărește acordarea unei satisfacții

echitabile, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale având ca scop

repararea într-un mod specific a unor suferințe care de altfel nu pot fi șterse

sau înlăturate.

Or, în condițiile în

care această finalitate nu mai poate fi atinsă decât parțial, întrucât cel care

a suferit încălcările drepturilor sale nepatrimoniale nu mai există, tribunalul

a apreciat că suma de 10.000 euro, în echivalent RON la data plății, reprezintă

o despăgubire echitabilă care atinge scopul reparatoriu al dispoziției legale

pe care se fundamentează.

Prin Decizia nr. 558A

din 1 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de

reclamantă și a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că

respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere, printr-o amplă motivare că, urmare a

sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții

legale sunt neconstituționale.

Față de prevederile

art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată și de prevederile art. 147 alin. (1) din

Constituție, precum și față de împrejurarea că Deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficia nr. 807 din 3

decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu

a putut decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat

că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 ca fiind neconstituțional.

În raport de

reținerea neconstituționalității textului legal invocat în susținerea acțiunii,

curtea a mai constatat și că nu se impune a mai fi analizate motivele de apel

invocate de părți în susținerea criticilor formulate împotriva sentinței

pronunțate la fond cu privire la capătul de cerere privind daunele morale.

Împotriva acestei

decizii reclamanta W.F. a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.

A arătat că instanța

de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile, așa cum a

statuat și jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului în cauza Blecic

contra Croația.

Instanța de apel a

mai încălcat principiul egalității armelor, principiul egalității în fața

legii, principiul nediscriminării, dreptul la un proces echitabil, precum și

principiul priorității aplicării dreptului comunitar.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede.

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

injustiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

„bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

„dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 1 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstrucționat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform

art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta W.F. împotriva Deciziei nr. 558A din

1 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM