ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4697/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă reclamanta W.F., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata a 1.500.000 de euro despăgubiri morale pentru suferințele îndurate de fostul soț, defunctul W.M., condamnat prin Sentința nr. 1096 din 4 noiembrie 1958, data de Tribunalul Militar București, la 8 ani de închisoare; obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata a 30.000 de euro despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate defunctului W.M.

în baza aceleiași sentințe, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 547 din 23 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta W.F., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri și a sumei de 1.485 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat că prin Sentința penală nr. 1096 din 4 noiembrie 1958, dată de Tribunalul Militar București, W.M.

a fost condamnat la 8 ani de închisoare, pentru uneltire contra ordinii sociale, prin agitație, prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. și 5 ani interdicție corecțională (constând în suspendarea exercițiilor drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2 - 5 C. pen.) și 300 de RON cheltuieli de judecată. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, pronunțată prin Deciziunea nr. 3008 din 23 decembrie 1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară București, Ca urmare, W.M. a fost arestat la data de 25 iulie 1958 și eliberat din închisoare la data de 9 aprilie 1962, prin efectul Decretului nr. 229/1962.

Cum nici reclamanta, nici defunctul său soț nu au beneficiat de drepturile recunoscute de Decretul - Lege nr. 118/1990 și nu i-au fost acordate alte forme de despăgubire, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată sub aspectul caracterului politic al condamnării, în raport de temeiul de drept și de conținutul concret al faptelor săvârșite de reclamant, astfel cum rezultă din sentința penală și din dosarul CNSAS. În ceea ce privește cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale, tribunalul a apreciat că aceasta nu a fost dovedită, sub aspectul încălcării drepturilor nepatrimoniale.

Tribunalul a avut în vedere că, prin măsura condamnării pentru exprimarea unor opinii politice, prin supunerea soțului reclamantei la un regim de detenție degradant și inuman aplicat tuturor deținuților politici, prin menținerea unui stigmat de dușman al poporului aplicat acestora ulterior punerii în libertate cu consecințe directe în planul recunoașterii și aprecierii sociale, soțului reclamantei i-au fost afectate, în mod determinant, dreptul la onoare, demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la imagine.

Sub aspectul existenței unui prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune morale, tribunalul a avut în vedere faptul că încălcarea acestor drepturi nepatrimoniale are consecințe specifice în planul vieții psihice a individului, sub aspectul configurării imaginii de sine, încrederii sub toate formele, inclusiv sub aspectul încrederii în ceilalți, în sistemul social și rațiunea pentru care acesta există, de asemenea sub aspectul aptitudinilor de afirmare ca ființă umană și socială, recunoașterii din partea celorlalți. În ce privește cuantumul despăgubirilor morale, tribunalul a avut în vedere sub un prim aspect, că suferințele morale nu pot fi cuantificate, iar modalitățile de reparație sunt de regulă tot nepatrimoniale.

Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că recunoașterea caracterului politic al condamnării prin Legea nr. 221/2009, constituie prin ea însăși o formă de reparație nepatrimonială, conferind totodată și o compensație patrimonială parțială a drepturilor încălcate din perspectiva imaginii de sine și recunoașterii sociale. În ceea ce privește modalitatea de reparație prin acordarea unor despăgubiri bănești, tribunalul a apreciat că această formă de reparație nu este ținută să respecte principiul reparării integrale a prejudiciului, întrucât nu există criterii obiective pentru estimația acestuia, ci se urmărește acordarea unei satisfacții echitabile, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale având ca scop repararea într-un mod specific a unor suferințe care de altfel nu pot fi șterse sau înlăturate.

Or, în condițiile în care această finalitate nu mai poate fi atinsă decât parțial, întrucât cel care a suferit încălcările drepturilor sale nepatrimoniale nu mai există, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro, în echivalent RON la data plății, reprezintă o despăgubire echitabilă care atinge scopul reparatoriu al dispoziției legale pe care se fundamentează. Prin Decizia nr. 558A din 1 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă și a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere, printr-o amplă motivare că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Față de prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și de prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, precum și față de împrejurarea că Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficia nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu a putut decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. În raport de reținerea neconstituționalității textului legal invocat în susținerea acțiunii, curtea a mai constatat și că nu se impune a mai fi analizate motivele de apel invocate de părți în susținerea criticilor formulate împotriva sentinței pronunțate la fond cu privire la capătul de cerere privind daunele morale. Împotriva acestei decizii reclamanta W.F. a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc.

civ. A arătat că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile, așa cum a statuat și jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului în cauza Blecic contra Croația. Instanța de apel a mai încălcat principiul egalității armelor, principiul egalității în fața legii, principiul nediscriminării, dreptul la un proces echitabil, precum și principiul priorității aplicării dreptului comunitar. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede. Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor injustiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 1 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstrucționat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.F. împotriva Deciziei nr. 558A din 1 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012. Procesat de GGC - LM